Opinii

Țară europeană recunoscută pentru resursele sale energetice considerabile, România sărbătorește cei 105 ani de la Marea Unire, aflându-se în mijlocul unei bătălii diplomatice pe piața energiei din UE. Cu resurse interne de gaze naturale și țiței, cu o infrastructură energetică bine dezvoltată și cu un potențial impresionant pentru energia regenerabilă, diplomația energetică a țării are un set de atuuri remarcabile. Dar are și multe provocări. Să le luăm pe rând.

Nu fac parte dintre cei care devin patrioți înfocați de ziua națională. Mi se parte că obiceiul de mare succes al bătutului cu cărămida în piept se răzbună întotdeauna pe omul care se folosește de el. Încet, încet, patriotul de mucava nu mai ține ritmyul năzbâtiilor pe care le scoate pe gură.

Guvernarea nu trece deloc printr-o perioadă ușoară. Firesc, oamenii se întreabă: în ce măsura mai este credibil mesajul decidenților după ce, la finalul anului trecut și în prima jumătate a lui 2023, ni s-a spus că nu vor crește taxele și acum, în toamnă, ne-am trezit cu taxe mai mari, inclusiv prin introducerea acelui impozit pe cifra de afaceri, precum și cu măsuri de austeritate?

Cu ochii țintiți pe orizonturile Mării Negre, România trebuie să înceapă o nouă fază a dezvoltării sale economice, urmărind în același timp obiectivele climatice ale Uniunii Europene. În contextul căutării soluțiilor pentru o tranziție durabilă și securitate energetică, rolul țării în cadrul UE capătă o tot mai acută importanță, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce se apropie termenul (2027) la care România va deveni producătorul numărul unu de gaze naturale al Europei. În era în care securitatea energetică devine crucială, România se află în poziția favorabilă de a-și consolida o poziție strategică.

Unul dintre numeroasele profiluri toxice de angajați, sau de candidați, dacă e vorba despre o recrutare, de care vă recomand să stați cât mai departe sau să rezistați ispitei sau presiunii de a-l promova: aparentanaliticul. Chiar de la primele cuvinte despre un job sau despre un lucru de făcut, îți spune să e greu, foarte greu, că are mari dubii că se poate face. Cu mult, mult timp înainte de a apuca să-i spui în măcar succint detaliu despre ce este vorba.

Unul dintre primele sloganuri care au erupt în societatea românească buimacă din 1990 a fost acela că „piața se reglează singură, iar cererea și oferta stabilesc prețul”. Ca orice hăbăuc crescut în comunism, am mușcat momeala cu delicii. Și aveam cea mai simplă scuză. De fiecare dată când tratam cu cineva, orice, o făceam cinstit, cu gândul la profitul meu (scădeam cheltuielile, efortul etc.), dar și cu grijă pentru buzunarul celuilalt. Că doar oameni eram și bine ar fi fost să lăsăm loc de bună ziua. Ieșit din mercurialul de ieri, aveam încredere, în primul rând, în bunul simț al celuilalt. Și culmea e că și el gândea cam la fel. Pe scurt, s-au întâlnit doi proști.

Un influent politician român din Parlamentul European îmi mărturisea recent la Bruxelles, cu ton anecdotic, că nu există politică publică europeană care să nu fie “ambițioasă”. Numai că, adăuga cu tâlc europarlamentarul, “și boul e ambițios”.

În familia mea exista, pe vremuri, un cuvânt de ordine: „Nu te lega la cap, că o să te doară”. Și constat, mai ales în ultimul timp, o frică aproape contagioasă de a comenta, sau a avea păreri în chestiunile fierbinți. E drept, și pedepsele sunt mari, dacă ai păreri mai neomologate. Chiar dacă știi, dacă ești sigur pe ce afirmi, e foarte probabil să ți-o iei de la o instituție informală și inodoră (i-aș spune paralelă, dacă nu m-ar bufni râsul, cu gândul la Dragnea). Dar ce te faci când chiar te lovești de o realitate care nu arată ca în reclamă, ca în prospect? Ce te faci dacă nici calculele nu se potrivesc cu socoteala din târg?

Mai încet cu lamentările cu ce ne facem noi după 50, când nu ne mai angajează nimeni. Pentru că da, după 50 începe un declin în carieră pentru aproape toți angajații, și pentru nu puțini e destul de accentuat. Fiindcă nu prea îi mai angajează nimeni pe posturile și la nivelul pe care l-au avut, și angajatorii au motivele lor să facă astfel. Și șansele ca acești oameni să ajungă să facă economie la mâncare nu sunt deloc atât de mici pe cât par.