Sunt oameni gata oricând să-ți spună (cu deplină îndreptățire de altfel) că "Nu există prânz gratuit" și să vitupereze (nici pe departe la fel de convingător) împotriva "votanților pesediști mituiți cu ulei, găleți și alte pomeni", precum și a "asistaților sociali" care nu vor să iasă la muncă la ordinele primarilor. Aceiași oameni au ajuns să se plângă și mai ales să se mire că sunt dați afară de pe rețele de socializare pentru al căror confort dubios nu au plătit niciodată nimic. Asta în urma unor decizii ale administratorilor rețelelor pe care le consideră (pe bună dreptate) arbitrare, abuzive și părtinitoare ideologic și cultural, deși nu au semnat nicicând vreun contract cu aceștia ca să-și asigure vreun drept, nici măcar de comodat, fiind pur și simplu tolerați, indiferent ce minciuni de marketing au crezut, cum ar fi angajamentul public al platformelor pentru "neutralitate" și "promovarea libertății de exprimare".
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
23 mai - Maratonul Fondurilor Europene
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Iar asta în frunte cu Donald Trump. "Cel mai puternic om al planetei", vorba clișeului, și arhetipul caricatural al legendarei "lăcomii capitaliste" pentru care "numai banul contează" s-a dovedit a fi un pomanagiu de duzină, uluit că jocurile piramidale tehnologice controlate de alții la care și-a jucat tot capitalul de expunere publică (i) s-au/au fost prăbușit(e). Cum să lași ceva atât de important pentru tine la mâna unui terț căruia nu-i plătești nimic și cu care n-ai semnat niciun contract, doar pentru că "până acum a mers", iar rețelele au făcut extrem de mulți bani de pe urma viralelor tale? Iată că a apărut un context în care n-a mai mers. Însă până la urmă vorbim despre cineva care l-a ales drept avocat pe Rudy Giuliani, așa că să nu ne mirăm.
(Mostră de umor involuntar tipică familiei: fiul lui Trump, Donald Jr., a postat recent un clip pe Instagram în care îl îndeamnă pe Elon Musk să pună pe picioare o platformă de social media care să "arunce în aer" Twitter și astfel "să salveze libertatea de exprimare" în SUA, fără să sufle o vorbă despre vreo eventuală disponibilitate a familiei Trump de a scoate bani din buzunar și de a investi într-un astfel de proiect).
Se pare că, în pofida (sau mai degrabă grație) lipsei lor de "studii", "deplorabilii" votanți pesediști și asistații sociali au învățat din experiență, the hard way, ceea ce "școliților" le place să repete din cărți, dar par a se dovedi incapabili să asimileze: Dacă e gratis, probabil că produsul ești chiar tu. Iar mărfurile, oricât de rentabile ar fi o vreme (chiar îndelungată), nu au drepturi și te poți dispensa de ele oricând, nu doar din rațiuni economice, ci și politico-ideologice, strategice și de putere. Căci oamenii și corporațiile nu urmăresc niciodată un singur tip de profit – cel contabil. Antreprenorii-activiști, cu planuri de re-design social (ca să nu-i spunem inginerie), nu au apărut în secolul XXI, ci au existat dintotdeauna.
Din perspectiva asta, beneficiarii de ajutoare sociale care renunță la indemnizații pentru a nu ieși la muncă, prezentați evident pe ton acuzator-moralizator de televiziuni, apar ca exemple de virtute comparativ cu noi, cei îngrijorați că ne vom pierde privilegiul (gratuit și, repet, profund dubios) de a ne turbo-propaga non-stop în masă narcisismul din confortul fotoliului și îl confundăm cu un "drept": "Where is my bubble, my echo chamber?!". Acești oameni chiar au înțeles că nu există prânz gratuit, că nu au de fapt niciun "drept" și că sunt prinși în raporturi de putere (nu contractuale) de natură tranzacțională – și de data asta au refuzat tranzacția. Noi, în schimb, incapabili să lăsăm telefonul din mână, ne merităm pe deplin soarta.
Dacă nu există "dreptul la sănătate", "dreptul la locuire" sau "dreptul la a nu fi expus la ceea ce eu percep ca reprezentând microagresiune" (și nu există), nu are cum să existe nici "dreptul la supraexpunere socială accelerată prin mijloace tehnologice determinate aparținând unor entități juridice private identificabile", chiar dacă alegem să-l echivalăm cu "dreptul la liberă exprimare" ("I identify - this - as freedom of speech").
Și chiar dacă ar ajunge să îi înroleze ca utilizatori pe absolut toți locuitorii planetei, Twitter, Facebook și altele din cartelul dominant tot nu s-ar identifica cu "spațiul public". În context american, e chiar periculos să inferezi că, urmare a progresului tehnologic, aceste rețele private (oricât de oligopolizate și oricât de intim conectate la resursele și puterea legislativă, administrativă și securitară a statului ar fi) au ajuns să se confunde cu "spațiul public" și ar trebui reglementate ca atare. E ca și cum ai spune că amendamentul constituțional care consfințește dreptul de a deține arme e valabil doar în contextul istoric și tehnologic al momentului adoptării sale și deci se aplică doar muschetelor, nu și AR-15.
Uităm că "insurecția cenzurii" în care e angajat în prezent oligopolul tech dominant al socializării nu a avut drept moment T-zero "insurecția pro-Trump" de la Capitoliu. Asaltul în care au murit 5 oameni a fost doar bomboana de pe colivă. Totul a început cu un boicot colectiv anterior al celor care (spre deosebire de noi, "asistații social media" tolerați gratis sub formă de servere vii pline cu date personale marketabile pe Twitter sau Facebook) plătesc bani grei pentru promovare rețelelor și vor, deci, să dicteze muzica: marii advertiseri. Branduri de top și-au retras publicitatea de pe rețea în semn de protest față de faptul că Facebook nu făcea destul, în opinia lor, pentru a combate "discursul urii" și dezinformarea, afectând astfel "comunitățile marginalizate", în contextul de după uciderea lui George Floyd și valul de proteste Black Lives Matter.
E pertinent să ne gândim că, deși boicotul din vară nu l-a afectat dramatic pe Zuckerberg din punct de vedere financiar (zdruncinându-l însă reputațional), l-a afectat suficient cât să se gândească că nu își permite încă unul, semnificativ superior ca intensitate, acum. Și că a se poziționa acum (oricât de ipocrit) ca apostol al free speech, zâmbind prietenos către tabăra conservatoare, nu mai rentează câtuși de puțin, ci dimpotrivă. A simțit că e momentul apostolilor securității naționale. Că e momentul să apere Capitoliul ca simbol sacru al Republicii.
Și poate, cândva, în cursul multiplelor investigații antitrust prin care procurori federali și statali urmăresc să separe Facebook de achizițiile sale WhatsApp și Instagram, cineva își va aduce aminte că a salvat democrația luând o "decizie grea" și "ridicându-se la înălțimea istorică a momentului". Asta pe lângă că deține o imensă "fermă de date" după care salivează întregul aparat de apărare, ordine publică și siguranță națională. Mai ales că, după cum a remarcat chiar o fostă directoare de comunicații de la Casa Albă din epoca Obama (care a lucrat și pentru campania prezidențială a lui Hillary Clinton), marile rețele social media l-au "executat" pe Trump exact în ziua în care au aflat că democrații vor conduce toate comisiile din Congres însărcinate cu supravegherea industriei lor.
În plus, de ce și-ar refuza Mark posibila aventură antreprenorială (și evident, reformatoare social) de a ajunge să controleze un operator de infrastructură de utilitate publică (cu profit garantat prin lege, ca la curent, gaze și canalizare)? Căci cine va scrie efectiv corpusul de reglementări necesar în acest scop? Politicienii, care nu știu de unde se pornește laptopul și se întreabă unde a dispărut "săgețica" de pe display? La limită, cu averea pe care a acumulat-o deja, de ce nu ar accepta Mark mega-aventura unui Facebook naționalizat (condus tot de el, reglementat tot de ai lui), care l-ar transforma nu doar de facto, ci și de iure într-unul din cei mai puternici oameni din lume – în tot cazul, în cel mai puternic funcționar public din SUA, garant al libertății (și "responsabilității") de exprimare?
Ar fi bine ca cei îngrijorați și revoltați pe bună dreptate de puterea de cenzură a Big Tech, care știu că "Nu există prânz gratuit", dar și că drepturile (în cazul de față cel de proprietate și cel la liberă exprimare) formează un corp unitar, să nu cadă în ceea ce am putea numi "capcana Merkel".
Disimulându-și prost satisfacția subiectivă (omenească, de înțeles) față de eliminarea lui Trump de pe Facebook și Twitter, conducătoarea țării care până în 2017 îi pedepsea cu închisoarea pe cei care insultau șefi de stat străini a transmis printr-un speaker că închiderea conturilor lui Trump este "problematică", că "Libertatea de exprimare este un drept fundamental, de o importanță elementară", care poate fi (evident!) limitată, "dar conform limitelor definite de către legiuitor și nu prin decizia unei conduceri a unei întreprinderi", căci legiuitorul este cel care "definește un cadru în care se realizează comunicarea pe rețele de socializare". Pe scurt, politicienii trebuie să recapete controlul, altfel riscă la o adică să fie următorii pe lista deschisă de Trump.
Mai mulți miniștri francezi și comisarul european pentru Piață internă au spus în esență același lucru. Mai mult, guvernul polonez a inițiat un proiect de lege care stipulează că rețelelor de socializare le va fi interzis să elimine conținut sau să blocheze conturi care nu încalcă legislația din Polonia, urmând să fie creată în acest scop și o instanță specială pentru "libertatea de exprimare".
Nu-i așa că pare atrăgătoare ideea de a-l "târî" pe Zuck prin tribunale după ce te-a ejectat 3 zile de pe Facebook pentru te-miri-ce? Atât de atrăgătoare încât uităm că puterile statale dominante din UE, în frunte cu Germania, și Bruxelles-ul ca atare au implementat sau sunt pe cale să implementeze printre cele mai restrictive, distructive și păguboase legislații ale "moderării" conținutului online din lume, care nu face decât să întărească dominația Big Tech și să sufoce concurența, făcând și mai dificilă apariția și dezvoltarea de rețele sociale alternative. (Germania pare un loc predispus la absurdități juridice pe tema asta).
Cum ar fi ca operațiunea concertată profund imorală prin care Google, Apple și mai ales Amazon au eliminat practic Parler de pe Internet să aibă în plus și alibi-ul de nezdruncinat al obligației legale? Cum să te aștepți în mod rezonabil ca statul să te apere de Amazon, instrumentul prin intermediul căruia, într-un consens bipartizan democrato-republican, autoritățile de la Washington au pus pumnul în gura Wikileaks în 2010?
Superb: deci oameni care, în mod normal, ar privi cel puțin cu suspiciune, dacă nu cu revoltă, orice intervenție a statului, în special pe un teritoriu atât de sensibil cum este discursul public, sunt gata să îmbrățișeze statul atunci când acesta le promite nici mai mult, nici mai puțin decât că le apără libertatea de exprimare în fața corporațiilor. What could possibly go wrong?
Community Standards se vor transforma în lege. Lege care se schimbă odată cu schimbarea regimurilor politice și ideologice. Regimul care astăzi pretinde că ne apără libertatea de exprimare doar pentru că se întâmplă să îi împărtășim mai mult sau mai puțin parțial ideologia va fi înlocuit mâine de unul opus, care ne va cenzura administrativ cu legea în mână fără să clipească. Astăzi, Facebook îi elimină cu de la sine putere pe Trump și pe alții (și se poate teoretic răzgândi), dar cu alte ocazii a cenzurat discursuri și organizații de stânga, printre care pe cele care denunțau militarismul extern și supravegherea internă de tip Big Brother (sprijinită pe bani grei de Big Tech) ale SUA, dar și destule campanii ecologiste anticorporatiste (au existat și înainte de Greta Thunberg). Au apărut deja retragerile voluntare preventive de pe rețelele de socializare, nu doar la dreapta, ci și la stânga.
În viitor, Facebook ar putea fi obligat prin lege să facă ceea ce face acum din oportunism, caz în care putem fi siguri că va și scrie legea prin care orice competitor real sau potențial va avea aceeași obligație.
De asemenea, cei care astăzi aplaudă cenzurarea lui Trump se pot transforma ei înșiși în ținte: expresii vagi precum "discursul urii" sau "terorism" pot fi făcute oricând să însemne ceea ce interesele și sensibilitățile culturale ale puternicilor zilei vor să însemne.
Singura lege care te poate apăra realmente este legea părților: contractul. Nu Community Standards. Iar contract semnezi într-o tranzacție pe bani. Să ne intre în cap că accesul gratuit la rețelele de socializare este o pomană perversă. E ca și cum un traficant îți dă zilnic moca o doză de drog și nu-ți cere în schimb "decât" să-l lași să facă Truman Show cu tine: să instaleze camere de supraveghere în toate unghiurile locuinței tale, plus să planteze un cameraman care să te urmărească peste tot pe unde te duci.
Dacă am plăti pentru Facebook, am remarca imediat (pentru că le-am citi pentru prima oară în detaliu, poate cu un avocat lângă noi) că faimoasele standarde comunitare, precum și termenii și condițiile de utilizare, sunt mai oribile decât contractele de credit din România de dinainte de faimoasa OUG 50/2010. Că administratorii pot face orice, oricând, inclusiv să schimbe sensul cuvintelor, așa cum băncile stabileau după bunul lor plac formula de modificare a dobânzii sau cursul de schimb la care se raporta valoarea ratelor. E de așteptat ca mulți utilizatori să nu mai accepte asta, odată ce ar scoate bani din buzunar, și să ceară claritate și eliminarea ambiguităților. În plus, cu un contract semnat te poți adresa instanțelor de judecată dacă te consideri nedreptățit. Cei al căror business (sau carieră) depinde de rețelele de socializare vor putea cere ordonanță președințială de suspendare a bannării, până la finalizarea procesului pe fond. Cei care doar consumă meme și își varsă din când în când ofurile în public – probabil că nu.
Sincer, nu știu dacă există suficienți potențiali utilizatori dispuși la așa ceva pentru ca un astfel de model de business să fie sustenabil. În mod cert, rețelele dominante actuale nici măcar nu se gândesc să își "emancipeze" masa de utilizatori-marfă și să-i transforme în clienți cu drepturi contractuale, ar contraveni esenței înseși a afacerii lor. Ele de-abia fac față costurilor de moderare a conținutului în condițiile actuale și de aceea preferă să exagereze sau chiar să greșească flagrant în favoarea cenzurii, pentru că e mai simplu și mai puțin riscant.
De aceea, este esențial să dispară barierele legislative, de reglementare și administrative din calea înființării de rețele alternative. Și poate că unele dintre acestea vor alege să atragă utilizatori nu doar promițând formal libertate de expresie, ci chiar garantând-o contractual contra cost. Și nu doar libertatea de exprimare, ci și controlul real al clienților asupra datelor lor personale electronice care contează.
Mi-am ales atent cuvintele: NU vorbesc despre a obliga Apple sau Google să distribuie aplicația Parler. Speța Amazon e diferită și mai complicată (Parler i-a dat în judecată nu doar pentru delict antitrust, ci și pentru încălcare de contract). Cu cât te duci mai la bază, către infrastructura fundamentală care face ca Internetul să fie Internet, adică spațiu public, lucrurile se complică inclusiv filosofic. Același lucru e valabil și pentru infrastructurile fundamentale de online banking, plăți electronice și e-commerce. Și da, există riscul ca cenzura să ajungă să fie exercitată chiar acolo, la bază. De exemplu, deja au apărut voci politice care au cerut ca operatorii de cablu să elimine din rețelele lor posturile de televiziune care ar fi propagat fake news despre corectitudinea procesului electoral din SUA (în cazul de față e vorba de Newsmax și Fox).
Pe de altă parte, există motive de optimism, cum ar fi acest proiect, care țintește întărirea suveranității utilizatorilor de online ca deținători de date personale și revitalizarea Internetului ca spațiu open source.
Dar oricât de adevărat ar fi că granița dintre Big Tech și stat este tot mai blurată și incertă (reglementări anticoncurențiale favorabile, copyright și proprietate intelectuală, adică cenzură industrială, contracte masive de stat, delegări de funcții de supraveghere securitară, asaltul legislativ împotriva tranzacțiilor cash, tot ce înseamnă "digitalizarea administrației" etc), la fel de adevărat e că puterea rețelelor are la bază faptul că ne-am înscris pe ele pentru că era gratis și nu plecăm pentru că am devenit dependenți. Dacă ajungem să credem că dependența asta, în loc să ne facă rău, de fapt ne creează un "drept", vom merita încă o dată tot ceea ce ni se va întâmpla.
Da, e inconfortabil să ai de ales între confort și libertate. Și da, aceiași oameni care repetă că "Nu există prânz gratuit" plângându-se totodată de cenzura social media gratuite obișnuiesc să se mire/revolte ciclic că o bună parte din presa pe care o consumă gratuit online trăiește din banii corporațiilor și (mai ales acum în pandemie) ai statului.
