Primul protest de stradă la care am participat a fost în prima zi de facultate. În 1995, anul universitar a început cu o grevă a studenților, iar pentru bobocii din anul I facultatea nu putea începe mai mișto.
23 aprilie - Profit News TV - Maratonul de Educație Financiară. Parteneri: 123 Credit, ARB, BCR, BRD, CEC Bank, PAID, UNSAR, XTB
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Partidul lui Ion Iliescu era, și pe atunci, în toate. Puțea a corupție în orice spațiu care avea legătură cu statul. Iar noi o întrețineam activ, alintându-ne eliberator de vreo vinovăție că o facem de nevoie, pentru a supraviețui.
Chiar înainte de a striga împotriva hoților comuniști, mulți dădusem șpagă 100 de dolari pentru a obține un loc în căminele din Regie, unde tătucul stat oferea cazare cu chirie lunară infimă tinerilor studioși. Dacă erai politehnist sau medicinist, primeai cămin automat din primul an, cu șpagă necesară doar pentru a căpăta o cameră mai puțin distrusă sau cu mai puțini colegi în ea. Se vehiculau și tarife pentru a sta singur, ca la hotel, accesibile doar studenților străini. Mai puțin descurcărețe decât Politehnica sau Medicina, care aveau spații de cazare excedentare, alte facultăți din Universitate nu căpătaseră cămine suficiente pentru toți studenții. Dacă erai boboc, trebuia să te descurci “pe piața liberă” a camerelor puse deoparte pentru parandărături, așteptând cu speranță viitorul eliberator, când te vei face mai mare și vei primi cuvenita cazare moca, pomană de la stat. Aia libertate, frate, fără stres și fără griji!
Abia din anul II sau III puteai spera, deci, să fii asistat deplin al statului, ca boboc învățai să fii doar un mic capitalist de cumetrie. Ceva mai stresant la început decât la mocangeala deplină accesibilă veteranilor, dar “challenging”, cum s-ar spune acum, și plin de „rewards”. Ăia 100 de dolari dați șpagă pentru acces la un contract de chirie ieftin cu statul meritau până la ultimul cent. Te cazai printre primii, în camere cu baie proprie, mai puțin distruse. Prindeai saltea nouă, uneori chiar și dulii în cablurile ieșite din tavan ca să-ți pui direct becul adus de acasă, și îți puteai păzi mica feudă de asaltul plebeilor asistați complet care, după ce primeau și ei verde să intre, încercau să-și completeze lipsurile din camerele vecine, încă neocupate. Ultimii cazați își luau în primire niște ziduri și mult aer curat, dacă aveau neșansa recepției întârziate a unei camere cu rame mai bune la ferestre decât ale intraților în primul val.
Tot de ăia 100 de dolari te bucurai tot anul de multă îngăduință din partea administratorului, absolut necesară când vrei să dai petreceri dese, până în zori. Altfel, se puteau trezi să te reclame cu succes tot felul de tocilari neiubitori de muzică și voie bună, dar degrabă recitatori de regulament de ordine interioară în cămin. Pe lanțul de intermediere a micuței șpăgi, unde câștigai complici prietenoși, nu stătea doar administratorul, “prima mână”. Erau și niște băieți de la Liga Studenților, care, în spiritul transparenței post-revoluționare, aveau ceva cuvânt de spus în verificarea cazărilor, plus un portofoliu de camera rezervate pentru aranjamente proprii. Erau și responsabili din Politehnică, unii ajunși ulterior rectori și chiar miniștri și parlamentari.
Cu cazarea frumos asigurată prin mică, dar “inevitabilă” corupție, alături de alte mii de boboci proaspăt intrați în relații de asistare (cu statul) și de afaceri (cu reprezentanții lui), am ieșit la grevă generală și proteste. Că se declanșase așa ceva aflasem în prima zi de facultate, dintr-un afiș care ne invita să nu intrăm la cursuri, iar pe profesori să fie solidari și să nu pună absențe. Ce poate fi mai tare? Câteva săptămâni am tot mărșăluit prin București, mânați de băieți cu megafoane de la Ligă. Da, de la acea Ligă influentă la cazări. Pe unii i-am văzut mai târziu în politică, pe alții prin organizații cu cămăși verzi. Pe atunci mi se păreau, însă, tari, cu megafoanele lor, puși pe revoluție și progres.
CITEȘTE ȘI Răspunsul, prieteni, e trist și grotesc. Răspunsul e: Beciul Domnesc! Revendicările le-am aflat mai târziu. Protestam că nu ne dă statul destule lucruri. Ceream burse mai mari și chirii în cămine mai mici decât alea oricum reduse pe care le plăteam. Plus salarii mai mari pentru profesorii solidari cu noi. Nu ceream să se retragă statul din sistemul subvenționat al cazărilor, ispită pentru corupție. Voiam, dimpotrivă, să ne facă mai multe cămine, să ne țină în ele dacă se poate gratis, cu convingerea că responsabili pentru educația noastră superioară, care ni se cuvine, sunt, în principal politicienii, nu noi sau părinții.
“Să ni se deie!”, alternând schizoid cu “Libertate! Libertate!” și “Hoții, demisia, la pușcărie, la pușcărie”, era spiritul strigăturilor urlate din megafoane și preluate de noi, tineri ai vitorului, care detestam, în teorie, socialismul și corupția oamenilor lui Ion Iliescu, dar ne doream tot un stat foarte mare, cât se poate de implicat și interventionist, dar care să redistribuie avuția confiscată prin taxe ceva mai mult în beneficiul nostru și mai puțin în buzunarul politicienilor și în al altor categorii preferate de aceștia. Libertate, dar cu de toate!
Am strigat atunci cu demisia și pușcăria pe la ministerul învățământului și la alte instituții din odiosul guvern Văcăroiu, ei au mai dat un leu, doi, pe ici, pe colo, băieții de la Ligă au dat stingerea grevei, iar noi ne-am dus la bere să ne răcorim după atâtea săptămâni de revoluție și, apoi, la cursuri, cu convingerea că anul următor, la alegeri, îi vom trimite oricum în genunile istoriei pe hoți și corupți, prin votul nostru curat.
După victoria Convenției Democrate, în 1996, am ieșit din nou în stradă, cu chei uriașe în mâini, bucuroși că i-am trimis acasă pe comuniștii hoți și corupți. Corupția a continuat, însă, să înflorească. Statul a crescut și el, umflat de politicienii interesați să aibă cât mai multe de furat, cu susținerea noastră, interesați și noi să primim cât mai multe, prin redistribuție din banii celorlalți, după gustul și nevoile fiecăruia.
Între timp, actorii s-au mai schimbat, corupții au făcut și ei rotația de câteva ori, iar noi ne veselim când scăpăm de unii, în așteptarea altora, continuând să gândim la fel. Vrem să ne dea mai mult statul, să facă treabă mai bună pentru noi, iar dacă politicienii ăștia nu pot, să vină alții mai pricepuți sau mai puțin hoți, sau care măcar fură cu măsură să pice și la noi ceva! Multă îndreptățire de sine, prea puțin exemplu personal de necolaborare viciată și respingere a complicității cu sistemul corupt, zero dorință de schimbare personală, de reviziure a așteptărilor de a fi asistat de stat, fiecare pe palierul și zona lui de interes.
Nu vrem să atacăm deloc cauzele, ci să încercăm doar o iluzorie remediere a efectelor. Nu înțelegem evidența că cea mai bună cale de a reduce corupția și a putea lupta credibil cu aceasta este reducerea statului, a implicării lui în diverse domenii. Procurorii nu-i vor putea prinde niciodată pe toți într-un stat omniprezent, devin ei înșiși vulnerabili când trebuie să facă dosare beton uitându-se în mii de direcții și vor avea dificultăți de a gestiona problema cu atât mai mari, cu cât este mai mare zona în care corupția are ocazia să se manifeste, cu cât sunt mai numeroase contractele de atribuit, mai mari sumele de împărțit, mai stufoase reglementările de conformat.
Nu cred că reducerea corupției este posibilă fără reducerea statului. Oricât de mult ar crește pedepsele și numărul condamnărilor exemplare. Nu putem pune un procuror lângă fiecare funcționar, nici microfoane care să ne înregistreze preventiv pe toți ori camere care să filmeze tot ce mișcă în țară. Ar fi mai oribil decât corupția însăși. Când cerem pedepse mai mari pentru corupți, recomandând în același timp creșterea statului, adică mai multe ocazii pentru corupție, suntem incoerenți, naivi sau ipocriți.
Și nu ne-ar strica o privire către noi înșine nici când cerem altora responsabilitate. Când ridicăm piatra fără să ne dăm întâi nouă cu ea în cap. Când ne considerăm fără pată, deși noi am votat partide din care au răsărit corupți. Când nu ne considerăm cu nimic răspunzători pentru ce vor face mai departe cei pe care îi alegem. Când credem că a alege răul cel mai mic este acceptabil, deși știm că astfel dăm, cu mânuța noastră, mandat direct și putere de a dispune asupra libertăților și proprietății celorlalți, unora pentru care nu am băga mâna în foc și nu ne-am pune casa gaj că nu vor face rău.
În mandatul comercial, cel care a împuternicit un mandatar să îl reprezinte răspunde și plătește în solidar pentru daunele produse de acesta în exercitarea mandatului. Câți am mai merge la vot dacă și mandatul politic ar avea asociată o astfel de responsabilitate, dacă chiar am fi buni de plată direct pentru oalele sparte de cei pe care am pus ștampila? Sigur, știu, nu e posibi, n-ar mai fi votul secret, etc, așa că pentru mandatul politic nimeni nu poate fi, de fapt, responsabil. Ciudat este că, în opinia covârșitoare a celor ce dau mandate politice fără răspundere, iresponsabili sunt declarați tocmai cei care nu votează pe nimeni dacă n-ar băga mâna în foc pentru niciun candidat, comportându-se ca și cum chiar ar lua în serios conceptul de mandatare cu răspundere.
