Manifest. De la statul-patriarhal la statul-partener

Ori de câte ori așteptăm ca statul sau top managementul dintr-o companie privată să ne ofere direcție, viziune și leadership, le oferim acestora tot mai multă putere și ne întărim propria convingere că bunăstarea noastră depinde în mare măsură de cei care ne conduc. Iar când nu le primim, avem pe cine să dăm vina, nu? Cu cât societatea împuternicește mai mult o autoritate și o face tot mai responsabilă pentru bunăstarea pe care ar trebui să o aducă, cu atât mai mult se așează în “poziția copilului”, în care părinții sunt cei care trebuie să asigure succesul și fericirea. O societate în care părinții fac exces de zel, prin a fi exagerat de protectivi cu copiii lor, preocupați prea mult de control, de predictibilitate și de a-și demonstra superioritatea, o astfel de societate își va dori și va construi implicit un stat patriarhal, nu un stat partener.

Patriarhatul confisca cetățenilor dreptul la auto-determinare și le inhibă apetitul pentru asumarea responsabilității. Patriarhatul este o formă de colonizare. Patriarhatul își creează ca linie de apărare o birocrație uriașă, iar strategia de conducere aleasă este uniformizarea și excesul de reguli. Patriarhatul statului (la fel și cel al top managementului din companiilor private) ucide spiritul și inițiativele antreprenoriale pe care spune că le așteaptă de la cetățeni (și de la angajați). Patriarhatul centralizează puterea la vârf, îi privilegiază în exces și îi slujește pe cei de la vârf. Un patriarhat mai bun și puțin mai iluminat nu înseamnă nicio schimbare de mentalitate. O postura de partener a liderilor noștri, da.

Un stat patriarhal este un stat fără o susținere reală din partea societățîi, este un stat mereu blamat, mereu în corzi. Un stat patriarhal se învârte într-un cerc vicios pentru că își pune mereu în centru interesul de a menține controlul, nu are curajul să ofere putere societățîi, nu are curajul să se așeze cu adevărat în slujba ei. Un stat patriarhal risipește resurse enorme pentru a menține status-quo-ul, e interesat în realitate mai mult de control, nu de prosperitatea cetățenilor. Un stat patriarhal trăiește și conduce cu frică de a pierde controlul, induce în societate frică și faptul că dependență de autoritate aduce securitate. Un stat patriarhal nu este niciodată un bun partener pentru că din frică de a pierde din influență, dezbină și nu costruieste încredere, nu încurajează cu adevărat autonomia oamenilor și cooperarea între ei

Partenerii noștri!

Așa o aud mereu vorbind pe una din directoarele unui client privat de-al nostru când se referă la cei din organizație, câteva mii de oameni. Ea știe că vocabularul pe care îl folosim determină realitatea și semnificațiile cu care operăm. Mesajul pe care ea îl dă vorbind astfel este că echilibrul de putere între organizație și oameni este unul mai echitabil, unul prin care responsabilitatea asupra viitorului și asupra bunăstării este împărțită între parteneri, un echilibru în care privilegiile și recompensele sunt mai echitabil distribuite.

CITEȘTE ȘI Realizări peste realizări

Parteneriatul ridică nivelul de responsabilitate și de maturitate al celor implicați, parteneriatul înlocuiește controlul cu cooperarea și susținerea. Un stat partener încurajează și creează apetit pentru asumarea responsabilitățîi, pentru o cooperare mai bună în societate între indivizi, oferă oportunități pentru construirea încrederii, inspiră noi posibilități și cultivă libertatea de a alege. Un stat partener îi inspiră pe oameni să-și folosească imaginația și creativitatea înnăscute pentru a visa la un viitor personal mai bun și dialoghează cu ei pentru a descoperi împreună cum s-ar putea sprijini reciproc.

Conversațîi de calitate superioară înaintea acțiunilor concrete

Pentru ca soluțiile concrete de trecere de la statul-patriarhal la statul-partener să fie potrivite realității societății și suținute din societate, conversația despre această temă trebuie făcută cu răbdare și deschidere. Marile capcane sunt nerăbdarea, desconsiderarea posibilităților neconvenționale și trecerea prea rapidă în concret. Cetățenii se așează cu adevărat în slujba propriei lor societăți când își propun să construiască cu răbdare conversația care să susțină o generație următoare mai autonomă, o generație care vrea să se desprindă și să evolueze dincolo de “poziția copilului”.

Avem nevoie mai întâi de toate să construim conversația despre parteneriat, iar aceasta ar putea duce la cea de stat-partener. Avem nevoie de o conversație autentică și vie despre parteneriat: între finanțatori și cei finanțați, în familie între părinți și copii, între asociații de business, în grupurile de prieteni, între manageri și cei din echipele lor, între instituția primăriei și colectivitățile locale, între vecinii dintr-o asociație de locatari a unui bloc și așa mai departe. Avem nevoie să ne ascultăm cu atenție și fără să combatem ce găsim la alții, diferit de propriile convingeri. Nici măcar nevoia legitimă de urgență – când lumea se mișcă atât de repede în acești ani – n-ar trebui invocată dacă vrem să (re)învățăm să ne fim parteneri unii altora. Învățarea și re-învățarea nu funcționează “pe repede-înainte”.

Ce i-ar inspira pe oameni să se angajeze voluntar, într-un spirit de parteneriat, într-o conversație care ar putea avea o șansă să redeseneze și să reformeze structurile patriarhale ale societății noastre? Ce i-ar inspira pe oameni să renunțe la “poziția copilului”, să înceteze să mai blameze convingerile celor cu care nu rezonează și să adopte în schimb o mentalitate de partener? Ce ne-ar inspira să căutăm împreună soluții pentru a deveni mai puțin dependenți de o autoritate superioară și mai autonomi? Ce ne-ar inspira să ne uităm mai mult la posibilitățile pe care le avem decât la cum supraviețuim cu răul cel mai mic? Sunt întrebări care ar putea incita curiozitatea și ar putea mobiliza o reală disponibiltate pentru implicare și pentru acțiune.

Mă abțin cu greu să vorbesc despre soluțiile și pașii pe care îi văd eu, nu pentru că aș ști ce ar trebui făcut – doar mi-aș da cu părerea. Ci pentru că am învățat lecția asta: nu ar folosi la nimic și nici nu cred că asta contează atât de mult. Ceea ce contează este dialogul real între oamenii care se adună în jurul unor astfel de întrebări – așa există măcar o șansă în plus pentru angajament real la reflecție și la acțiune colaborativă constructivă.

O conversație sinceră (“sine cera” / “fără ceară”, ne-manipulativă) despre parteneriat conferă statului o mai bună legitimitate ca partener. Îi conferă capacitatea de a invita și de a conduce dialoguri reale despre o viziune asupra societății. Un stat care urmărește să-și mențină patriarhatul mimează însă conversațiile de parteneriat, stârnind furie, ocolirea regulilor și oportunism, dezinteres și nepăsare. Conversațiile autentice despre parteneriat vor putea reforma atât mentalitățile care vor să controleze, cât și pe cele care vor să paseze responsabilitatea la autorități. Conversațiile despre parteneriat vor crea condițiile pentru a inventa mijloacele care să transforme statul-patriarhal în statul-partener.

Viorel Panaite este fondator și Managing Partner Human Invest & Ken Blanchard Romania