Am avut un vis, nu unul atât de detaliat ca la proorocii biblici, dar suficient de exact ca să-mi reamintească de Wage-led Growth și să fiu întrebat: Oare cresc prețurile sau, de fapt, se înmulțesc banii ce corespund bunurilor când se majorează salariile în administrația locală?
23 aprilie - Profit News TV - Maratonul de Educație Financiară. Parteneri: 123 Credit, ARB, BCR, BRD, CEC Bank, PAID, XTB
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Mi-am dat seama că mi s-a arătat păcatul originar, de care nu se mai pomenește deloc de când s-au umplut micile ecrane de persoane cu mască și mănuși. Ba chiar cei care au promovat iresponsabil acea inițiativă au trecut la contraatac, cu lipsa de „common sens”cunoscută. Hoțul strigă hoții și pune indexul ba pe cursul de schimb, ba pe traiul românilor, ceea ce mă face să detaliez întrebarea inițială: Oare cresc prețurile și cursul ori se înmulțesc banii de pe urma unei măriri de salarii produse în absența unor sporuri de productivitate?
Mai clar, dacă oamenilor li se pun în brațe mai mulți bani și cantitatea de mărfuri și servicii este cam aceeași, e firesc ca agenții economici să absoarbă surplusul de lichiditate prin intermediul prețurilor.
Și “găselnița” cu Wage-led Growth - reiterez - e atât de veche încât a fost relatată, pe la 1800, în Faust - drama lui Goethe. Când trezorierul îi spune împăratului că "lăzile cu bani sunt goale", Mefisto vine cu "ideea" transformării hârtiei în bani. Suveranul zice "nu avem bani, faceți ce a spus", semnează bancnotele și provoacă o explozie a consumului, "jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine/cealaltă jumătate să se îmbrace bine". După care oamenii își dau seama că bancnotele sunt acoperite doar de promisiunea aurului care încă nu s-a extras din mine.
Putem schimba un pic perspectiva, în sectorul bugetar lucrau, în ianuarie 2015, 1,18 milioane de persoane. Între timp numărul s-a mărit sensibil, la peste 1,2 milioane și nu doar că sunt mai mulți au și salarii mai mari. În așa fel încât - așa cum am mai zis că se va întâmpla când am vorbit de invertirea efectului Balassa - Samuleson - toți românii își doresc să lucreze în sectorul neproductiv, la stat!
Iar aici, la nivelul salariilor din zona non-tradable majorate apare o problemă. Fără a fi capabil să genereze sporuri de productivitate, care să se coreleze cu avansul remunerațiilor, guvernul erodează venitul disponibil. Paradoxal, creșterea economică a secătuit țara în loc să inducă prosperitate.
Și pe lângă salariații statului în companii mai lucrează un soi de bugetari pe care acestea nu-și propun să-i concedieze, dimpotrivă le măresc lefurile. De ce? Fiindcă firmele îi consideră importanți pe cei care le mijlocesc relația cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, juriști etc.
Deci "bugetarii" din privat, care le permit agenților economici să răzbată printr-un mediu economic ostil ocupă o poziție privilegiată. Dacă mai punem la socoteală pensionarii și copiii este posibil să tragem concluzia că un procent de 10% din populație - angajații direct productivi, furnizorii neți de impozite și contribuție - hrănește restul.
Iată o situație care nu prea se potrivește cu ceea ce se vedea în perioada interbelică. Atunci, în cadrul companiilor, personalul administrativ și tehnic reprezenta o zecime.
Dar tocmai din cauza acestui procentaj, al celui actual nu interbelic, românii pe care se sprijină ceilalți, când au ocazia, fug mâncând pământul. Poți da de ei în locurile cele mai îndepărtate ale lumii, în insulele cel mai izolate, atât de neprietenos e mediul economic de la noi. Și asta cu mențiunea că au ajuns să ne părăsească până și tinerii neformați, încă de pe băncile școlii.
Cele spuse până acum le-am mai expus sub o formă sau alta. Ceea ce se poate adăuga e că majorarea lefurilor bugetarilor trage în sus prețul forței de muncă slab calificate. Adică în situația în care creșterea remunerațiilor determină scumpirea bunurilor de bază, asistăm nu doar la inflatarea prețului mărfurilor, ci și al serviciilor, în contextul în care oricum numărul celor ce le prestează scade, pe seama emigrației.
Venitul instalatorului se apropie de cel al profesorului, fiindcă interesul nu e concentrat pe partea de educație. Ba chiar și cei ce beneficiază de calificări înalte se “recalifică” în zonele joase, fără a fi toți istorici și geografi.
Suntem într-o secvență similară cu cea din zona euro când Banca Centrală Europeană a inundat piața cu bani (quantitative easing – QE). Pentru că aruncatul cu bani din elicopter (helicopter money) și stimularea consumului se pot realiza și prin intermediul măririi venitului minim garantat, a salariilor controlate de stat, cu riscul inducerii de deficite, în măsura în care veniturile nu avansează în pas cu productivitatea. Spun productivitate, și nu competitivitate, pentru că măririle salariale nu se rezumă la zona tradable, dimpotrivă non-tradable-ul creează problemele.
Din păcate, o creștere economică bazată pe avansul salariilor, subsecventă QE-ului românesc numit Wage-led Growth, ce trimite lichiditatea în viitor, deoarece e asociată cu lipsa sporurilor de productivitate, e din ce în ce mai scăzută și se dovedește un fenomen necontrolabil. Nu știi la ce să te aștepți când alocarea resurselor e făcută defectuos. Oare ne confruntăm deja, la nivel de PIB, cu acest lucru, mai mult decât efectele pandemiei? Laureatul Nobel Milton Friedman obișnuia să spună că nu există prânz gratis.
Iar profesorul francez de origine română Florin Aftalion sugerează în cartea sa Economia Revoluției Franceze că politicienii nu s-au schimbat în ultimii 200 de ani. El apreciază că: “Politicienii reacționează încă în același mod (...) Cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflație (...) Politicienii nu vor vedea consecințele politicilor nefaste și ca urmare vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei.”
De fapt, nu e nevoie neapărat de măsuri monetare, se poate și ca salariații să lucreze săptămânal 4 zile în loc de 5, cât are nevoie, de pildă, industria auto europeană ca să se ajusteze în costuri pe seama reducerii lefurilor. Numai că, între așa ceva și helicopter money nu e nicio diferență. Bine că se discută mai puțin de criptomonede. Lipsa de încredere e cultivată oricum permanent.
