Rezultatele 26 - 50 din 52 pentru "liviu iancu"

Nu scrie în Constituție că popii n-au voie să poarte chiloți de dantelă și rochii albe de voal și nici nu e interzis să-ți conduci mașina purtând pe cap, în loc de pălărie, un iepure alb cu ochii roșii. Timp de un sfert de secol, în Constituție nu s-a scris limpede nici că însurătoarea trebuie să aibă loc între un bărbat și o femeie, ceea ce a lăsat loc de interpretări și de căsătorii între homosexuali.

Tocmai o ascultam pe Gabriela Firea la radio promițând că va înființa câte un teatru în fiecare sector când am dat cu mașina într-o groapă cât fundația Catedralei Mântuirii Neamului.

- Mi-a fugit bucătarul, mi s-a plâns la telefon prietenul meu director de hotel all inclusive din sudul litoralului. Mi l-am imaginat pe bucătar îmbrăcat în alb și cu scufia specifică, precum un turn de hârtie, cu o oală de sarmale într-o mână și cu polonicul în alta, cum sare pe fereastra hotelului și-o rupe la fugă pe buza mării, ca o mireasă dintr-un film romantic. - Când? ​- Azi noapte, pe la 5 dimineața.

Mă visez conducând plictisit un BMW albastru, diesel, cu număr de Dâmbovița, când sună telefonul. Răspund și nu-mi dau seama care e real, BMW-ul sau telefonul.

De câte ori închid ochii văd mașini. Văd claxoane și faruri. Conduc atât de mult prin București, încât am căpătatat moacă de taximetrist. Moacă și gesturi. Înjur continuu, pe ăla din față pentru că merge prea încet sau pune frâne, pe ăla din spate că nu ține distanța și pe ăia din lateral că nu se asigură când schimbă benzile.

- Ce degete superbe! Fantastic, s-a extaziat Folkistul Cunoscut. Mâna atârna leneșă pe spătarul canapelei, iar stăpânei ei, tolănită acolo de cine știe când, îi vedeam doar un vârf de pantof care se bâțâia în ritmul muzicii. Pe sub pielea bronzată, râuri albastre de vinișoare se împleteau discret, iar un inel subțire de aur se odihnea pe unul din degete.

Când am ajuns cu firma la Vila Bran, în teambuilding, acum zece ani, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi arunc rucsacul și să ies pe terasa restaurantului la o țigară. Nu trăsesem mai mult de un fum, când Ovidiu, prietenul și colegul meu, m-a trezit din visare împingându-mă ușor cu cotul în coaste.

Eram undeva la țară, la nunta unui prieten, și tocmai intraserăm în curtea bisericii pentru cununia religioasă. Popa ne-a ieșit în față, cu cădelnița bălăngănindu-i-se în mână. Eu mă retrăsesem sub un copac, la umbră, și fumam, când din alai s-a desprins socrul mare și a fugit spre mine cu o sclipire de panică în ochi.

- Băi tâmpitule, ți-am făcut eu ceva? Te-am supărat? Te-am jignit? Omul cu ochelari și guler de blană s-a așezat nervos la masă. Celălalt, "Tâmpitul", bătea nedumerit din pleoape.

Era o zi din acelea în care, pur și simplu, nu găsești nimic interesant de scris. Viața reală de ziarist nu e atât de palpitantă ca în filme. Nu umbli prin teatrele de război, mânjit pe față cu cărbuni, și nici nu te rostogolești prin paturile hotelurilor de cinci stele cu văduve miliardare între două vârste, care ulterior îți dezvăluie secretele teribile ale familiilor lor celebre. Nimic din toate astea. Dai câteva telefoane și vorbești cu oameni importanți, în timp ce te bâlbâi emoționat, încercând să obții niște informații, primești comunicate scrise prost, pe care le publici într-un stil la fel de bolovănos, sau cauți prin arhive până găsești vreo schimbare prin legi.

Musca se agitase o vreme, iar acum se odihnește pe perete. Copilul tot încearcă s-o nimerească cu o flegmă, în timp ce maică-sa rumegă, impasibilă, o gumă. Dacă se apropie la mai mult de un metru, insecta se ridică, dar se reașază după câteva secunde și se scarpină cu piciorul în cap, ca Chuck Norris. Copilul n-are de ales. Trebuie să-și regleze scuipatul de la distanță

Țâr țâr țâr. Sună telefonul. Mă aplec și-l iau de jos. - Cu respect, domnu' Liviu! Am frisoane când aud cuvântul "respect" în gura oamenilor de afaceri. De câte ori își exprimă considerația față de mine, îmi cer câte ceva.

- Opriți, mă, ăla, că mă duc până la wc. L-au oprit și cineva a aprins lumina. În cameră era cald și fumul de țigară dansa ca un norișor murdar peste capetele tuturor. Dar și așa se simțea mirosul de șosete nespălate.

Ca să fiu sigur că-i stric ziua, trântesc portiera, apoi mișc de câteva ori din oglindă. Pânza se întinde și se ascute la est și la vest, ca harta României, dar nu se rupe. N-a prins nimic în dimineața asta. Nu-l văd, dar știu că e acolo, ascuns în oglinda mea.

"Îmi place să cred că sunt genul de femeie care arată mai bine dezbrăcată decât îmbrăcată și nu mă refer la faptul că mă îmbrac prost. Pentru mine lenjeria intimă e foarte importantă și trebuie să spună o poveste. Nu am mereu aceleași piese, caut lucruri deosebite, care nu se repetă și care transmit ceva", mărturisea în 2011, într-un ziar, cea care a fost aleasă acum de Victor Ponta să se ocupe de garderoba turismului românesc.

Mă simțeam inutil ca un prezervativ în poșeta unei lesbiene. Venisem pentru două zile la țară să-mi clătesc gândurile, când am aflat că s-a redeschis vechiul bar din sat. Treceam printr-o perioadă proastă și n-aveam chef să vorbesc cu nimeni, dar tentația de a revedea un loc de care mă legau atîtea amintiri a fost mai puternică decât nevoia mea de singurătate. Barul era aproape plin cu tineri gălăgioși pe care nu-i cunoșteam. Nici numele noului proprietar nu-mi spunea nimic.

Închid ochii și strâng tare mânerul scaunului. Centura îmi intră în burtă. Urmează să decolăm, e primul meu zbor, avionul e minuscul și cu elice, dar nu asta e cel mai grav. Pe comandant îl cheamă Vartolomei. Simt miros de colivă în numele lui. De biblie, de vechi. Miros de tragedie. Un prieten zburase și el pentru prima oară cu o lună în urmă și pe comandantul lui îl chema Grigore.

- Ia zi, băi Liviule, că tu mai umbli prin lume, tu mai auzi. Ce zice, mă, lumea, de mine? De unde are, mă, Mormoloc ăsta de toate, că el n-are servici, nevastă-sa n-are servici, dar fetele lui e îmbrăcate după reviste.