Rezultatele 26 - 50 din 60 pentru "liviu iancu"

Mădălin s-a aprins la față ca dopul de Coca Cola, a luat poziția ghiocelului și a șoptit, ghemuindu-se defensiv, cu bărbia în piept, ca Lucian Bute în ultimele meciuri, alea cu adversari adevărați:

"Vă reamintesc că România nu-și poate acoperi consumul de gaze naturale din producția internă în perioadele de vârf de consum și că depindem de o singură sursă de import gaze naturale, respectiv Gazprom. Exportul de gaze naturale din producția internă mărește dependența de importul gazelor naturale de la Gazprom", i-a scris Iancu șefului său Liviu Dragnea, solicitându-i să ceară CSAT să analizeze problema.

La mine în Dâmbovița, bătrânii care au cochetat pe vremuri cu politica povestesc că în primăvara lui '68, când a venit în vizită în România, generalul Charles de Gaulle ar fi trecut și prin județul nostru

Pe la începutul lui decembrie au intrat în magazinele mici, de cartier, dar mai ales prin fostele consignații de la țară, frigidere la mâna a doua, "ieftine și bune". Bineînțeles că s-au vândut ca pâinea caldă. Pe foile A4 pe care li se făcea reclamă scria clar că nu e nevoie decât să lași seara în frigider o cratiță goală, iar dimineața o vei găsi plină cu ciorbă. Mai multă carne, mai mult lapte și mai multe ouă erau câteva din promisiunile celor care încercau să atragă clienții.

Ca să pună gheara pe pământurile și casa dărăpănată a Maricicăi, proasta satului, Vasile a trebuit s-o ia cu acte. Fost secretar de partid pe vremea lui Ceaușescu, Vasile avea vorbele la el și nu i-a fost greu s-o momească pe femeie cu câte-n lună și-n stele.

De fiecare dată când intră la bulău un politician, un patron de agenție de turism se ascunde sub pat și plânge. Unde au zburat vremurile minunate de acum câțiva ani când luxul era lux, iar barosanii își luau familia și dădeau ocol lumii pe vapor pentru 40-50.000 de euro?

Era urs! Sau cel puțin lup. Mă uitam cu groază cum se mișca în tufiș, la 20 de metri de mine. În spate aveam câmp, în stânga câmp, în dreapta câmp, cât vezi cu ochii. Și în față el, dihania. Am ridicat binoculul cu mâini înghețate de frică și l-am duc la ochi. Îl vădeam mai bine acum, deși era ascuns după copăcei, nemernicul. Ceva mai mic decât un cal, negru murdar spre maroniu și cu blana scămoșată.

Nu scrie în Constituție că popii n-au voie să poarte chiloți de dantelă și rochii albe de voal și nici nu e interzis să-ți conduci mașina purtând pe cap, în loc de pălărie, un iepure alb cu ochii roșii. Timp de un sfert de secol, în Constituție nu s-a scris limpede nici că însurătoarea trebuie să aibă loc între un bărbat și o femeie, ceea ce a lăsat loc de interpretări și de căsătorii între homosexuali.

Tocmai o ascultam pe Gabriela Firea la radio promițând că va înființa câte un teatru în fiecare sector când am dat cu mașina într-o groapă cât fundația Catedralei Mântuirii Neamului.

- Mi-a fugit bucătarul, mi s-a plâns la telefon prietenul meu director de hotel all inclusive din sudul litoralului. Mi l-am imaginat pe bucătar îmbrăcat în alb și cu scufia specifică, precum un turn de hârtie, cu o oală de sarmale într-o mână și cu polonicul în alta, cum sare pe fereastra hotelului și-o rupe la fugă pe buza mării, ca o mireasă dintr-un film romantic. - Când? ​- Azi noapte, pe la 5 dimineața.

Mă visez conducând plictisit un BMW albastru, diesel, cu număr de Dâmbovița, când sună telefonul. Răspund și nu-mi dau seama care e real, BMW-ul sau telefonul.

De câte ori închid ochii văd mașini. Văd claxoane și faruri. Conduc atât de mult prin București, încât am căpătatat moacă de taximetrist. Moacă și gesturi. Înjur continuu, pe ăla din față pentru că merge prea încet sau pune frâne, pe ăla din spate că nu ține distanța și pe ăia din lateral că nu se asigură când schimbă benzile.

- Ce degete superbe! Fantastic, s-a extaziat Folkistul Cunoscut. Mâna atârna leneșă pe spătarul canapelei, iar stăpânei ei, tolănită acolo de cine știe când, îi vedeam doar un vârf de pantof care se bâțâia în ritmul muzicii. Pe sub pielea bronzată, râuri albastre de vinișoare se împleteau discret, iar un inel subțire de aur se odihnea pe unul din degete.

Când am ajuns cu firma la Vila Bran, în teambuilding, acum zece ani, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi arunc rucsacul și să ies pe terasa restaurantului la o țigară. Nu trăsesem mai mult de un fum, când Ovidiu, prietenul și colegul meu, m-a trezit din visare împingându-mă ușor cu cotul în coaste.

Eram undeva la țară, la nunta unui prieten, și tocmai intraserăm în curtea bisericii pentru cununia religioasă. Popa ne-a ieșit în față, cu cădelnița bălăngănindu-i-se în mână. Eu mă retrăsesem sub un copac, la umbră, și fumam, când din alai s-a desprins socrul mare și a fugit spre mine cu o sclipire de panică în ochi.

- Băi tâmpitule, ți-am făcut eu ceva? Te-am supărat? Te-am jignit? Omul cu ochelari și guler de blană s-a așezat nervos la masă. Celălalt, "Tâmpitul", bătea nedumerit din pleoape.

Era o zi din acelea în care, pur și simplu, nu găsești nimic interesant de scris. Viața reală de ziarist nu e atât de palpitantă ca în filme. Nu umbli prin teatrele de război, mânjit pe față cu cărbuni, și nici nu te rostogolești prin paturile hotelurilor de cinci stele cu văduve miliardare între două vârste, care ulterior îți dezvăluie secretele teribile ale familiilor lor celebre. Nimic din toate astea. Dai câteva telefoane și vorbești cu oameni importanți, în timp ce te bâlbâi emoționat, încercând să obții niște informații, primești comunicate scrise prost, pe care le publici într-un stil la fel de bolovănos, sau cauți prin arhive până găsești vreo schimbare prin legi.