Restaurant nou, nu auzisem de el. Am trecut pe Armenească și l-am văzut, scris cu litere mari, roșii, să se vadă de departe: La Armenească (Moise House). Mă apropii, văd că e un restaurant etnic evreiesc kosher, cu multe inscripții în ebraică. În jur, aproape toți vorbeau în ebraică, unii cu însemnele cele distinctive ale apartenenței etno-confesionale, cu bărbi, chipiuta (kippah), batic și fuste la femei, și ce mai au la îndemână ca să se recunoască între ei.
Am fost la Funky Lounge Herăstrău și acum doi ani. M-am dus ca la un restaurant, nu la club, așa cum fac aproape toți cei care ajung pe frumosul ponton. Nu a fost cine știe ce mâncarea atunci, însă acum mi s-a părut vizibil mai banală, ca să folosesc un eufemism. Carnea de vițel a fost rezonabilă, la fel și somonul, însă nu e de ajuns.
SushiRoom a fost câțiva ani în centru, lângă Atheneul Roman, unde au lasat locul lui Bistro Ateneu, al acelorași proprietari, Cristi Preotu și Călin Căpușan. Acum s-au mutat în Piața Dorobanților, la intrarea de pe Beller, unde era înainte Steak Up. Au deschis la sfârșitul lui iunie, după îndelungi lucrări, pregătiri și teste.
La cel mai bun restaurant de fructe de mare din București, după clasamentul nostru, Isoletta din Parcul Herăstrău. Astăzi împreună cu invitatul meu, marele Jean-Pierre Vigroux, un cunoscut connaisseur (sic!), pentru validarea Meniului de degustare Restocracy 2019, cu care s-au înscris în programul Bucharest Degustation Tour.
Dragomir Niculescu a fost o băcănie cu delicatese scumpe în Bucureștiul anilor 1900, probabil cea mai cunoscută a vremurilor. Pe Calea Victoriei, la colțul dinspre Ion Câmpineanu al parterului blocului care a ajuns să fie chemat chiar după numele băcăniei, adică blocul Dragomir Niculescu.
Ora Experience se poziționează interesant și îndrăzneț, ca fiind un restaurant “contemporary cuisine & art bar”. Au deschis în noiembrie 2018 la parterul unei clădiri noi de pe Calea Floreasca, între Spitalul de Urgență și Agora Floreasca.
La cel mai bun restaurant din București după clasamentul nostru, Le Bistrot Francais. Astăzi împreună cu invitata mea, Gilda Lazăr, pentru validarea Meniului de degustare Restocracy 2019, cu care s-au înscris în programul Bucharest Degustation Tour. Și amândoi am fost oaspeții lui Cristi Preotu, cunoscutul patron al magazinelor Comtesse du Barry și al restaurantelor Le Bistrot Francais și Corto Maltese. Ne-a gătit Sorin Miftode, desigur, tânărul și talentatul lor chef.
Abia ne-am așezat la masă, și primul lucru pe care l-au făcut, înainte de orice altceva, a fost să ne pună o scrumieră în fața! Într-adevăr, uitându-ne în jur, toate păreau să se lege.
La Corto Maltese împreună cu oaspetele meu, Principele Michel de Laufenburg, pentru validarea Meniului de degustare Restocracy 2019, cu care cunoscutul de-acum restaurant Corto Maltese din Str. Radu Beller s-a înscris în programul Bucharest Degustation Tour. Și amândoi am fost oaspeții lui Călin Căpușan, unul dintre cei doi proprietari, alături de Cristi Preotu, și ai lui Gabriel Dina, tânărul și talentatul lor chef.
Înainte era acolo head office-ul interlopilor. Cei mai mulți din lumea sportului și din jurul ei, din câte mi s-a spus. Ambiance Cafe, ani de zile trebuia să ocolești locul pe celălalt trotuar, ca să nu le mai vezi fețele buhăite. Și fiindcă nu mai încăpeai. Noroc că făcuseră ușa mai îngustă, altfel ar fi intrat mașinile lor cât camionul prin terasă până la bar. I-am văzut și acum dând târcoale din nou, însă sunt încă în minoritate printre cei cu aer de oameni civilizați.
O altă cină indoneziană memorabilă, la bunul meu prieten și cu alți buni prieteni. Un Iftar, o cină de Ramadan cu prietenii, adică. Am mâncat, desigur:
O cină memorabilă pregatită de cheful francez Samuel Le Torriellec la restaurantul L’Atelier de la Hotel Epoque în cinstea primirii lor ca membri în prestigioasa Relais & Chateaux.
Unul dintre miturile foarte greu de demontat este cel cu diferențele semnificative dintre mâncărurile din restaurantele bucureștene și cele din alte țări – fie ele țări foarte mari sau foarte mici. Cu bucureștenii invariabil în poziția dezavantajată, desigur.
Un ospătar din București câștigă, în medie, din salariu și, mai ales, din bacșiș, între 1.300 și 1.800 de euro pe lună, iar când trage linie, la final, îi rămân mai mulți bani decât unui român care pleacă să lucreze în restaurantele din străinătate și care plătește chirie. Cu toate acestea, mulți români preferă străinătatea, dar nu pentru bani, ci pentru atmosfera din marile orașe europene, susține Daniel Mischie, CEO al City Grill, grupul românesc cu cel mai mare portofoliu de restaurante.
Au deschis un restaurant în pădurea Băneasa, chiar vizavi de intrarea la Grădina Zoologică. La începutul anului. Mare, bine făcut, cu o terasă imensă. Investiție serioasă, nu ceva de mântuială, cum am văzut la niște localuri din jur. I-au spus Lazoo Restaurant & Lounge. Cu referirea vizavi, către “la zoo”, desigur.
Scriam zilele trecute că nu am văzut niciodată până acum atâtea deschideri de restaurante noi în București. Ceea ce înseamnă că și închiderile sunt la fel de multe, fiindcă majoritatea celor noi au luat locul altora care au fost acolo. Uneori într-un șir mai lung de dispariții și apariții în aceeași casă. Câteodată ale acelorași proprietari, care încearcă alt concept, cu altă bucătărie și cu alt nume, dacă cel de dinainte nu a mers bine. Însă cel mai adesea un business cu totul nou. Pe ansamblu, numărul localurilor în care poți să mănânci ceva (restaurante, braserii, bistrouri, cafenele etc.) a crescut în București, spre 4,000, însă deschiderile și închiderile merg aproape mână în mână.
Cei doi copii din poză au deschis ieri un restaurant în București, pe Calea Dorobanților, aproape de ASE. Am fost printre primii lor clienți și ne-a plăcut tare mult acolo. Dacă mă mai întreabă cineva de acum înainte ce înseamnă serviciu în restaurante – temă pe care mă contrazic mereu cu cei din branșa -, ce înseamnă client service și hospitality, în general, o să-i trimit acolo. Că am obosit de atâta scris și de dialog al surzilor.
În casa aceea mare, cu etaj, între Nicolae Iorga și Piața Romană, au fost mai multe restaurante. Îmi aduc aminte de La Ceaunul Crăpat și de La Țigănci. Poate au fost și altele. Am fost la amândouă și am mâncat românește tradițional așa și așa la Ceaunul Crăpat și nu prea bine la țigani. Fiindcă erau chiar țigani cei care au făcut penultima încercare, au primit niște bani de la Uniunea Europeană ca să-și deschidă businessul acela, însă nu au reușit să-l țină în viață.
După succesul nebun și îndelungat pe care l-au avut cu Raionul de Peste din Piața Dorobanților, și pe care îl au încă, cei doi băieți firavi au mai deschis unul. În mod natural, aș spune. Acesta, însă, de vreo 10 ori mai mare.
Niciodată nu am văzut atâtea restaurante noi, câte au apărut în ultimele luni în București. Și le cunosc bine pe cele din oras, de treizeci de ani mănânc zilnic la câte unul dintre ele, dacă nu chiar la două într-o singură zi. Iată-le pe cele deschise în ultimele luni – și nu am inclus aici și cafenelele mici, ci numai restaurantele și localurile în care poți mânca.
Gura Portiței e un restaurant de pește și fructe de mare, după cum se deduce imediat din nume, deschis în martie 2019 în Parcul Herăstrău. Sunt cei care aveau înainte restaurantul Patru Anotimpuri, la o sută de metri mai spre interiorul parcului, și care s-au mutat acum în locul lui Bel Mondo. Care Bel Mondo s-a mutat în locul lor, al lui Patru Anotimpuri! O schimbare de sedii rar văzută, într-adevăr…
Lumea merge la food-court într-o mult mai mare măsură pentru atmosferă decât pentru mâncarea restaurantelor de acolo. Așa e în București, și presupun că și în lume e la fel. Prin urmare, restaurantele grupate nu numai că nu-și canibalizează businessul, ci dimpotrivă. Și cei care investesc în așa ceva sunt deștepti și vizionari. Ultimele două food-courts bine făcute deschise recent, Carnivale Food Market și Agora Floreasca, ar trebui să fie o sursă permanentă de reflecție pentru cei din HoReCa, și nu numai pentru ei.
Au fost mai multe restaurante în ansamblul acela rezidențial din Cartierul Francez cu nume lung și pretențios, Persepolis Palladian Condominium, dar niciunul nu a avut vreo faimă, cât de cât. Eu le-am pierdut șirul, dar țin minte că ultimul de numea Pippo’s, după patronul italian care era și bucătar.
Pe malul cu Piața Unirii și cu Biblioteca Națională al Dâmboviței, și chiar între acestea, primăria (presupun) a avut ideea să se construiască mai multe restaurante, pentru a valorifica un loc fost viran și rămas gol de când îl știu eu. O idee foarte bună, ca dovadă că s-a animat imediat zona, începând cu vara lui 2018, când au apărut primele. Acum sunt deschise șase, iar al șaptelea, chiar primul dinspre Piata Unirii, e în construcție. Și asta e tot, altceva nu pare să mai aibă cineva în gând să adauge. Și nici nu ar mai fi nevoie.
Am revenit a nu știu câta oară în casa aceea din Ion Neculce, și de fiecare dată am găsit altceva. Cred că primul restaurant a fost Casa Elisabeta, demult, un restaurant căruia i se dusese vestea peste multe cartiere, și nu atât pentru mâncare, cât pentru povestea în jurul căruia au făcut marketingul, o poveste cu mare priză la public – ceva în genul mâncării cu suflet.