Reglementarea fiscală actuală pentru contractele de leasing este incompatibilă cu dreptul comunitar, fiind neconformă cu interpretarea prevederilor comunitare în materie de TVA pronuntată de CJUE în cazul C-164/16 Mercedes-Benz Financial Services (Mercedes). Având în vedere că hotărârile CJUE sunt obligatorii pentru toate statele membre, reprezentanții Ministerului Finanțelor iau în calcul schimbarea regimului de TVA în perioada următoare. În acest context, vom analiza cele două ipoteze posibile de modificare a Codului fiscal, precum și efectele fiecăreia dintre ele pentru mediul de afaceri.
23 aprilie - Profit News TV - Maratonul de Educație Financiară. Parteneri: 123 Credit, ARB, BCR, BRD, CEC Bank, PAID, UNSAR, XTB
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
Articol transmis Profit.ro de către Adina Vizoli-Alexandru, Director Taxe Indirecte PwC România
De ce este necesară modificarea Codului fiscal
Dar mai întâi să facem o scurtă trecere în revistă a actualelor prevederi și a motivelor care impun această modificare.
În prezent, Codul fiscal stabilește în cazul contractelor de leasing atât financiar, cât și operațional că TVA se datorează la fiecare rată, ca urmare a reglementării acestor contracte în sfera prestărilor de servicii.
Mai departe, contractele de leasing financiar prevăd opțiunea de cumpărare a bunului pentru o valoare reziduală. În situația în care clientul își exercită opțiunea, livrarea respectivului bun are loc la acel moment, în sensul transmiterii dreptului de proprietate. Majoritatea contractelor de leasing financiar de pe piața românească se finalizează prin achiziționarea bunurilor. De asemenea, majoritatea acestor contracte prevăd o valoare reziduală redusă în raport cu valoarea de piață a bunului a cărui valoare este recuperată de finanțator prin avansul inițial care reprezintă, în general, cel puțin 15% din valoarea bunului și, respectiv, ratele de leasing.
Așa cum spuneam, aceste prevederi ale Codului fiscal au fost infirmate de decizia CJUE în cazul Mercedes. Potrivit hotărârii, un contract de leasing financiar se califică drept livrare de bunuri atunci când se poate deduce din condițiile financiare ale contractului că exercitarea opțiunii de cumpărare este singura alegere economic rațională pe care locatarul o va putea face la momentul potrivit, dacă contractul este executat până la expirarea sa.
Adina Vizoli-Alexandru, Director Taxe Indirecte PwC România
Din dispozitiv mai reținem că acest lucru se poate întâmpla, în special, dacă din contract rezultă că, atunci când apare momentul exercitării opțiunii, suma ratelor contractuale va corespunde valorii de piață a bunului, inclusiv costul finanțării, iar exercitarea opțiunii nu impune locatarului să achite o sumă suplimentară semnificativă. În aceste condiții, prevederea opțiunii de cumpărare este aparent formală.
Așadar, în cazul contractelor de leasing financiar tratate drept livrări de bunuri, TVA se datorează de la momentul predării bunului către utilizator, similar contractelor de vânzare cu plată în rate.
Potrivit doctrinei juridice, o interpretare a legislației comunitare obligatorii pronunțată printr-o hotărâre de CJUE se aplică dintotdeauna pentru prevederea comunitară a cărei interpretare o oferă, cu excepția situației când CJUE prevede o limitare în timp în cadrul hotărârii. În același timp, trebuie ținut cont și de drepturile privatilor în raport cu legiuitorul, care, în virtutea principiului securității juridice, are obligația legiferării drepturilor și obligațiilor care se nasc din raportul de drept fiscal, în mod clar, fără să lase loc de arbitrariu.
În cazul contractelor de leasing, ne aflăm în situația unui text de lege care în mod specific a exclus contractele de leasing atât financiar, cât și operațional din categoria livrărilor de bunuri, prevederea nefiind interpretabilă.
Merită amintit că, deși problematica încadrării contractelor de leasing în categoria livrărilor de bunuri sau a prestărilor de servicii a mai fost analizată de CJUE și în alte cazuri, până la cazul Mercedes, nicio hotărare nu a fost pronunțată cu atâta claritate. Acest lucru a făcut ca, anterior, statele membre, printre care și România, să aibă interpretări diferite privind încadrarea contractelor de leasing.
Concluzionând asupra aspectului de raportare a efectelor hotărârii CJUE în timp, în virtutea principiului protecției așteptărilor legitime, este evident că pentru contractele de leasing financiar încheiate până la data modificării Codului fiscal ca urmare a pronunțării hotărârii CJUE în cazul Mercedes, TVA rămâne datorată la data ratelor scadente, contribuabilii neputând fi sancționați pentru aplicarea textului Codului fiscal în forma sa reglementată.
Două ipoteze de lucru pentru modificarea Codului Fiscal
Pentru viitor, există două ipoteze de lucru de modificare a Codului fiscal în sensul încadrării contractelor de leasing financiar în sfera livrărilor de bunuri, pentru contractele de leasing financiar în derulare la data modificării, astfel:
- Se reglementează menținerea regulilor actuale de plată a TVA la data ratelor scadente, până la finalizarea acestor contracte.
Mentionăm că o măsură similară a fost adoptată în Codul fiscal, la data aderării României la UE, pentru contractele de vânzare de bunuri cu plată în rate, care se bucurau de același regim de supunere a TVA precum contractele de leasing până la 31.12.2006.
- Se reglementează că, pentru contractele de leasing financiar în derulare, finanțatorii vor colecta TVA la data la care va avea loc modificarea Codului Fiscal pentru suma aferentă ratelor rămase scadente la acel moment.
O astfel de reglementare s-ar dovedi împovărătoare pentru societățile de leasing care ar trebui să finanțeze suma de TVA datorată, neavând pârghii contractuale prin care să impute suma utilizatorilor atâta timp cât ei sunt debitori pentru sumele înscrise drept rate în scadențarul contractului de leasing. În schimb, pentru stat această reglementare ar fi benefică din perspectiva de cash flow. Așadar, rămâne în sarcina legiuitorului să stabilească acel echilibru între nevoile de colectare ale statului și așteptările mediului de afaceri.
