Opinii: Secolul XXI e mult prea religios

A rămas pentru istorie previziunea lui André Malraux, „Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”. După enunțul care a fost pomenit oriunde și oricând, cu sau fără temei, au curs râuri de cerneală. Ca după orice afirmație care conține un grad înalt de improbabilitate, cei care credeau și-au frecat mâinile, cei care nu credeau și-au suflecat mânecile. Însă sfârșitul secolului trecut părea să îl contrazică, ca să nu mai vorbim de începutul celui prezent. Să rezum, pentru o discuție preliminară.

Numărul ateilor s-a dublat, dacă nu s-a triplat. Mișcările de apărare a naturii invocă orice motiv, numai pe cel religios, nu. Mișcările feministe și progresiste atacă tocmai dogmele religioase de tot soiul, în numele egalității în drepturi, alea care, în credințele de tot soiul, împart oamenii după credință, virtuți și sex. Acțiunile fundamentaliștilor religioși (cu precădere ale celor din lumea musulmană) se înfățișează mi degrabă ca niște ciudățenii, la marginea imperiului, aidoma unor epidemii locale. Cu rare excepții, bisericile sunt mai mult goale, cedând confesionalul inteligenței artificiale. Iar atunci când se manifestă doctrinar, par defazate, stranii, de neînțeles și, vai!, fac deliciul publicului. Prin urmare, la o primă vedere, Malraux a greșit. Putem cădea de acord? Să vedem..

CITEȘTE ȘI Opinii: Afacerile de familie pot salva România în 2025

Nu e așa, cel puțin din punctul meu de vedere. O spun de multe ori, în diverse dispute: „nu vă concentrați exclusiv pe ce se vede, încercați să aprindeți o lanternă și în întuneric”. O să fac o scurtă incursiune în istoria universală. Nu există, de-a lungul și de-a latul globului, vreo populație fără zei. De la eschimoși la jungla amazoniană și de la inuiți la triburile din pântecele Africii, întotdeauna a existat cel puțin un zeu în capul satului. Că era o piatră, o plantă, un vierme, o broască țestoasă sau o ființă înaripată, zeitatea a întovărășit toate culturile umane. Hai să uităm (cel puțin deocamdată) de zisa lui Marx, aia cu „opiumul popoarelor”. Și să constatăm că, de la începuturile umanității, toate civilizațiile și-au constituit o religie. Asta ar trebui să ne pe gânduri, indiferent dacă credem sau nu. Umanitatea are o dimensiune religioasă.

Dar, departe de a oferi satisfacție arogantă unora, ar trebui să apunem că, măcar pentru că azi încă există cel puțin 2.000 de Dumnezei diferiți, spiritul religios (componenta mistică) e mai complicat și mai capricios decât pare. Adică, pe înțelesul nostru: instinctiv, insul caută un zeu protector, pe care, în lipsa oricărei influențe exterioare, îl găsește foarte aproape: un om, un animal, un copac sau o piatră. Dacă urmăm cursul logic, firesc ar fi să existe azi în lume opt milioane de zei diferiți. Și, o să râdeți, chiar sunt, doar că vârâți bine sub oboroc.

Religiile oficiale nu au făcut decât să unifice dorința de a crede sub un steag unic. Acolo unde s-a putut. Unde nu s-a putut, au mers pe catehizare, cointeresare sau violență. Dau un exemplu. În secolul al XVII-lea, o parte a populației sârbe ortodoxe, aflată sub dominație otomană, a fost tentată să treacă la mahomedanism, în schimbul unor avantaje materiale și sociale. Cam cum s-a întâmplat mai târziu cu Biserica Greco-catolică, un compromis socio-politic ortodox-catolic, în Transilvania. Dacă primii adepți au fost tentați de formă, generațiile ulterioare au aderat trup și suflet la noua credință. Cu asta vreau să spun că, pentru a fi puternică, o religie trebuie instituționalizată, iar zeii mărunți, eliminați.

Creștinismul este o astfel de instituție, care și-a pierdut caracterul pașnic, uman, egalitar, de la începuturi. A devenit religie dominantă în secolul IV. Dar, după ce înlăturăm textura ideologică, constatăm că fiecare membru al unei mari religii crede în ce i se pune la dispoziție de la cea mai fragedă vârstă, pentru că, măcar în concepția mea, oamenii au această trăsătură religioasă, supranaturală. Însă, deși teoria e unificatoare, fiecare om își privește Dumnezeul altfel, ca și cum piatra, animalul sau ploaia ar mai răsuna în sufletul copilului de odinioară. Relațiile personale cu divinitatea nu pot fi unificate și nici transmise urmașilor.

Și uite-așa vine întrebarea pe care nu o putem evita. Cum se face că, totuși, a scăzut fervoarea religioasă? Cum se face că avem tot mai mulți cetățeni atei, agnostici și tot mai multe țări atee? Ei bine, nu avem. O fi vreun paradox? Nu.

Oamenii continuă să „creadă”, numai că obiectul credinței lor s-a schimbat. Pentru un credincios tradițional fervent, nu numai ateii, dar toți cei care nu cred în Dumnezeul lui sunt pierduți, eretici, diavolești, greșiți, comuniști ori fasciști. Iar fervoarea ori fanatismul îl îndeamnă să îi aducă pe calea „cea bună”. Însă, dacă acceptăm că zeu poate fi natura, tehnologia, sexualitatea, capitalismul, genul și, de ce nu?, câinii vagabonzi, numărul fanaticilor sau al credincioșilor nu scade, ci crește. În mediile de care vorbesc, mai ales sub umbrela luminoasă a unui „scop nobil”, intoleranța, violența și grobianismul sunt la ele acasă. De ce? Pentru că, dacă celălalt e „vinovatul de serviciu”, atunci frâna morală a bunului simț poate fi deblocată. Poate că ați observat ce limbaj deochiat folosesc acești noi „furioși ai cauzei”. Nu se deosebește cu nimic de al vechilor fanatici.

Partea și hazlie, dar și întunecată a poveștii e că ei nu au conștiința răului pe care îl comit. Noul Dumnezeu i-ar împinge și la crimă, dacă, prin nu știu ce mecanism legislativ, ar fi permisă, recomandată uciderea celor care nu sunt de acord.

Iar în cazul ăsta, trag singura concluzie care îmi pare acceptabilă, opusă celei pe care o enunțam, după o logică simplistă, la începutul articolului. Secolul XXI e foarte, nepermis de religios. Iar Dumnezeii fiecărei secte îi împing pe enoriași, nemilos, la bătaie. Pentru cea mai bună din lumile posibile.

Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole