Poate cunoașteți și dvs. sentimentul de triumf când, într-o dispută, într-o discuție, se dovedește că ai avut dreptate. Doar că, uneori, sentimentul ăsta e înlocuit de unul de tristețe sau de revoltă.
Cel mai greu, în cazul unei tragedii sau al unui dezastru, e să-ți păstrezi luciditatea, sângele rece. Când lumea se revoltă, strigă și învinovățește, calmul pare o impietate, o lipsă de empatie.
Există ceva nevăzut în aer, dar resimțit de majoritatea populației. Ceva îngrijorător, un soi de neliniște, de nesiguranță, un sentiment vag și neprecizat al unui pericol fără chip, fără nume, dar de a cărui existență nu se îndoiește nimeni.
Privind în urmă fără mânie, deși motive să fiu mânios sunt nenumărate, constat că, în cei 33 de ani care au trecut de la revoluție, am trăit mai mult sub vremi.
În urmă cu vreo 45 de ani, colegul și prietenul Matei Vișniec a citit la „Cenaclul de luni” o scurtă proză, cu titlul „Enigmatica bulbucătură”. Era vorba despre mirarea inginerilor sovietici care nu înțelegeau cu nici un chip de ce calea ferată dintre Moscova și Vladivostok face, prin Siberia, un ocol cu o rază de vreo 500 de kilometri.