La București este în curs de elaborare strategia energetică a României, un document programatic care ar trebui să guverneze modul în care se va produce întreaga transformare economică datorată tranziției energetice, sau cauzată, după caz, de aceasta. Dar zgomotul electoral de la București acoperă cu totul munca și abordările strategice de importanță majoră pentru următoarele decade
Era tranziției energetice e aici. Și în mijlocul peisajului în plină schimbare, industria țițeiului și gazelor naturale își asumă o serie de provocări majore legate de gestionarea resurselor umane și de asigurarea continuității forței de muncă calificate. Transformările economice și evoluția radicală a sectorului energetic au provocat o reevaluare profundă a modului în care sectorul se adaptează la noile realități ale pieței și la cerințele tot mai stringente în ceea ce privește durabilitatea și reducerea emisiilor de carbon.
Uniunea Europeană este adesea privită ca un exemplu de cooperare și integrare între statele membre. Dar în umbra acestui ideal se ridică un fenomen îngrijorător: birocrația europeană excesivă și suprareglementarea devin obstacole semnificative pentru ceea ce, paradoxal, doresc să sprijine: pentru dezvoltarea economică, pentru inovație tehnologică, pentru competitivitate în producție și pentru atragerea de volume considerabile de investiții private.
Forumului Economic Mondial (WEF) provoacă din nou. De data aceasta, WEF provoacă lumea să mediteze dar și să acționeze în sensul reconstrucției încrederii la nivel general, global. Chemați “să facă un pas înapoi”, liderii lumii ar trebui -potrivit WEF- să vină cu soluții de restabilirea încrederii la trei niveluri fundamentale: în viitor, în interiorul societăților și între națiuni.
“Republica cetățenilor” cedează pas cu pas locul “republicii fanilor”, spre aceasta din urmă îndreptându-se “en fanfare” societatea românească din ce în ce mai polarizată. Odată cu suprimarea republicii socialiste în urmă cu 34 de ani, România pornea pe drumul unei republici democratice, “a cetățenilor”. Dar clădirea unei democrații funcționale și construcția unei economii de piață liberă s-au dovedit a fi mai dificile și de mai lungă durată decât credeam în zorii acestor transformări. După ce o scurtă durată post-decembristă devenise “țara speranțelor”, România își punea în frunte dezonoranta etichetă a “țării mineriadelor”, apoi îmbrăcase haina “țării tuturor posibilităților”, sporindu-și din nou speranțele cu privire la integrarea ei în clubul “țărilor europene”. Însă, insidios și tenace, un alt proces de transformare pusese stăpânire pe această țară. Poate că fără să vrea neapărat, dar poate pe alocuri chiar plăcându-i, România a devenit “țara păcănelelor” (după cum a definit-o un antreprenor autohton), îndreptându-se în același timp cu pas alert spre o “republică a fanilor”, lăsând în urmă mult râvnita inițial “republică a cetățenilor”.