Într-o lume din ce în ce mai volatilă, care pare mai tot timpul că ia România pe nepregătite, ne confruntăm cu o întrebare esențială: cum putem asigura stabilitatea în mijlocul unei instabilității aparent generale? Cum îi putem motiva pe oameni să-și facă planuri, când chiar lucrurile de bază pe care le știam nu pare a mai trece testului timpului? Această dilemă nu este doar teoretică sau filosofică, ci una cu implicații profunde în viața cotidiană a fiecărui cetățean.
Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut ca jurnalist a fost aceea de a-l subestima pe Geert Wilders, acum lider (și singurul membru oficial) al celui mai popular partid politic din Olanda și, potențial, primul prim-ministru de extremă dreapta pe care țara sa l-a cunoscut vreodată.
Nu fac parte dintre cei care devin patrioți înfocați de ziua națională. Mi se parte că obiceiul de mare succes al bătutului cu cărămida în piept se răzbună întotdeauna pe omul care se folosește de el. Încet, încet, patriotul de mucava nu mai ține ritmyul năzbâtiilor pe care le scoate pe gură.
Guvernarea nu trece deloc printr-o perioadă ușoară. Firesc, oamenii se întreabă: în ce măsura mai este credibil mesajul decidenților după ce, la finalul anului trecut și în prima jumătate a lui 2023, ni s-a spus că nu vor crește taxele și acum, în toamnă, ne-am trezit cu taxe mai mari, inclusiv prin introducerea acelui impozit pe cifra de afaceri, precum și cu măsuri de austeritate?
Cu ochii țintiți pe orizonturile Mării Negre, România trebuie să înceapă o nouă fază a dezvoltării sale economice, urmărind în același timp obiectivele climatice ale Uniunii Europene. În contextul căutării soluțiilor pentru o tranziție durabilă și securitate energetică, rolul țării în cadrul UE capătă o tot mai acută importanță, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce se apropie termenul (2027) la care România va deveni producătorul numărul unu de gaze naturale al Europei. În era în care securitatea energetică devine crucială, România se află în poziția favorabilă de a-și consolida o poziție strategică.
Unul dintre primele sloganuri care au erupt în societatea românească buimacă din 1990 a fost acela că „piața se reglează singură, iar cererea și oferta stabilesc prețul”. Ca orice hăbăuc crescut în comunism, am mușcat momeala cu delicii. Și aveam cea mai simplă scuză. De fiecare dată când tratam cu cineva, orice, o făceam cinstit, cu gândul la profitul meu (scădeam cheltuielile, efortul etc.), dar și cu grijă pentru buzunarul celuilalt. Că doar oameni eram și bine ar fi fost să lăsăm loc de bună ziua. Ieșit din mercurialul de ieri, aveam încredere, în primul rând, în bunul simț al celuilalt. Și culmea e că și el gândea cam la fel. Pe scurt, s-au întâlnit doi proști.
Un influent politician român din Parlamentul European îmi mărturisea recent la Bruxelles, cu ton anecdotic, că nu există politică publică europeană care să nu fie “ambițioasă”. Numai că, adăuga cu tâlc europarlamentarul, “și boul e ambițios”.
În familia mea exista, pe vremuri, un cuvânt de ordine: „Nu te lega la cap, că o să te doară”. Și constat, mai ales în ultimul timp, o frică aproape contagioasă de a comenta, sau a avea păreri în chestiunile fierbinți. E drept, și pedepsele sunt mari, dacă ai păreri mai neomologate. Chiar dacă știi, dacă ești sigur pe ce afirmi, e foarte probabil să ți-o iei de la o instituție informală și inodoră (i-aș spune paralelă, dacă nu m-ar bufni râsul, cu gândul la Dragnea). Dar ce te faci când chiar te lovești de o realitate care nu arată ca în reclamă, ca în prospect? Ce te faci dacă nici calculele nu se potrivesc cu socoteala din târg?
Tranziția energetică este procesul de trecere de la combustibilii fosili și alte surse de energie cu conținut ridicat de carbon către alternative mai durabile și cu emisii scăzute de carbon. Acest proces este urmare a preocupărilor globale legate de schimbările climatice, de securitatea energetică și de sustenabilitatea mediului. Tot aceste motive stau la baza politicilor publice și măsurilor corporatiste care vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, atenuând astfel schimbările climatice și riscurile asociate.
Tot acest articol pleacă de la un entertainer american. E o ciudățenie a lumii moderne: ești asaltat de mii și milioane de știri de tot soiul, 10% adevărate, restul așa și-așa, dar cel puțin 30% de-a dreptul mincinoase. Nu e o întâmplare că creierul inundat de torente informaționale se împiedică în drumul spre certitudini de tot soiul. Un rol important îl joacă convingerile, credințele, dar și ele sunt, la rândul lor, condiționate de alte și alte informații care au modelat mintea spre un soi de înțelegere, combinată cu alt soi de neînțelegere. Când citim, privim sau ascultăm, mintea e dresată deja să reacționeze la anumiți stimuli. Și, întocmai cum pățea câinele lui Pavlov, dacă se aprinde becul, salivăm. Papilelor gustative, beregată, stomacule, fiți gata, vine mâncarea!
Dacă cineva ar avea curiozitatea să recitească istoria lumii moderne din ziarele epocii, ar avea o surpriză imensă. Și nu vorbesc despre România, ci despre toată lumea civilizată în care, măcar parțial, la niveluri cuantificabile, democrația (inclusiv dreptul la liberă exprimare) a funcționat
În acest moment, în România, la nivel public, domină două mari narative: narativul securitar, legat de implicățiile interne și regionale ale războiului din Ucraina și narativul necesității restructurării cheltuielilor publice. Concentrarea asupra lor nu este întâmplătoare: știm, într-un plan mai general, că oamenii își doresc primordial stabilitate, securitate și prosperitate. Totuși, în acest moment, acești doi piloni trebuie gestionați cu mare atenție de către guvernare.
În urmă cu câteva zile, scria Valeriu Nicolae pe pagina lui: „Băi, să fiu clar, de acum tuturor cărora pe care îi văd că scriu hAur le scriu și eu numele cu un h în față în caz că numele începe cu vocală și ha în cazul în care începe cu consoană.”
Deși preocupările noastre imediate sunt mai degrabă fiscale, să nu uităm că povestea contează. Contează și cea de nișă cu privire la buget și cea de ansamblu, a aspirației naționale. Există un vis românesc sau ar trebui să existe?
Fiindcă oamenii nu mai au timp ca să-și facă singuri sintezele (ca să fiu gentil și să nu scriu că și-au cam pierdut această facultate intelectuală), și cer imperativ ca acestea să le fie livrate gata de utilizare, iată una mai jos, comprimată din miile de articole și texte scrise pe această temă.
Cel mai greu, în cazul unei tragedii sau al unui dezastru, e să-ți păstrezi luciditatea, sângele rece. Când lumea se revoltă, strigă și învinovățește, calmul pare o impietate, o lipsă de empatie.
Există ceva nevăzut în aer, dar resimțit de majoritatea populației. Ceva îngrijorător, un soi de neliniște, de nesiguranță, un sentiment vag și neprecizat al unui pericol fără chip, fără nume, dar de a cărui existență nu se îndoiește nimeni.
Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la nașterea lui Adam Smith, părintele fondator al economiei moderne. Această aniversare are loc într-un moment în care economia globală se confruntă cu mai multe provocări descurajante. Ratele inflației sunt cele mai ridicate de la sfârșitul anilor '70 încoace. Creșterea productivității în Occident rămâne lentă sau stagnantă. Țările cu venituri mici și mijlocii se află în pragul unei crize a datoriilor. Tensiunile comerciale sunt în creștere. Iar concentrarea pieței a crescut în rândul țărilor OCDE.
Cam cum ar trebui să fie configurat apartamentul unui om bogat și important, cu o viață socială activă. Se pot face la fel de bine și în blocuri (ideal penthouse sau pe două niveluri), nu doar în case mari.
Există astăzi provocări în creștere pentru imaginea României. Acestea includ, de exemplu, ascensiunea forțelor politice eurosceptice, care poate duce, de exemplu, la câștigarea alegerilor europarlamentare din iunie 2024 de către AUR. Într-o țară în care sprijinul, financiar și nu doar, al UE este esențial, o dimensiune importantă a profilului nostru ar fi pusă sub semnul întrebării de un astfel de eveniment. În plus, ținând cont de provocările majore din Ucraina și Republica Moldova, România va trebui să-și pună problema nu doar a felului în care își crește reziliența la crize, dar și a manierei în care sunt percepute (și, să sperăm, apreciate) eforturile sale.
Privind în urmă fără mânie, deși motive să fiu mânios sunt nenumărate, constat că, în cei 33 de ani care au trecut de la revoluție, am trăit mai mult sub vremi.
Liderii mondiali se vor reuni în curând la Paris la summitul pentru un nou pact global de finanțare [3], cunoscut sub numele popular de Summitul Macron. Potrivit lui Catherine Colonna, ministrul francez pentru Europa și Afaceri Externe, obiectivul este de a construi un nou contract financiar între Nordul global și Sudul global.
Sticlă - așa trebuia să se desfășoare rotativa guvernamentală, conform discursului oficial transmis de la cel mai înalt nivel. În schimb, mai degrabă sticle s-au consumat de catre observatorii scenei politice pe fundal de nervi cetatenesti, având în vedere că nimic din ce se anunța în legătură cu schimbarea de Guvern nu s-a întâmplat. În doar câteva zile, țara a fost copleșită de anunțurile diferitelor categorii care au făcut publice diferite planuri de grevă, dincolo de nemulțumirea legitimă a profesorilor.
În urmă cu vreo 45 de ani, colegul și prietenul Matei Vișniec a citit la „Cenaclul de luni” o scurtă proză, cu titlul „Enigmatica bulbucătură”. Era vorba despre mirarea inginerilor sovietici care nu înțelegeau cu nici un chip de ce calea ferată dintre Moscova și Vladivostok face, prin Siberia, un ocol cu o rază de vreo 500 de kilometri.