Barnevernet: când statul își dezvăluie natura monstruoasă

scris 15 ian 2016

Cazul Bodnariu, despre care nu voi vorbi aici decât mai târziu și în mică măsură, merită discutat pe fondul chestiunii proprietății asupra copiilor. Sunt copiii stăpâni asupra propriilor persoane? Au părinții vreun drept asupra lor? Dar vreo obligație?

Argumente etice

Redau aici răspunsuri universale, care nu privesc legislația din Norvegia, din România sau de aiurea. Ele țin de etica proprietății private. Perspectiva liberală (sau libertariană) se bazează în general pe tradiția drepturilor naturale pentru a stabili normele care ar trebui să guverneze regimul proprietății într-o societate ideală.

Această etică susține în primul rând că o persoană este proprietarul legitim exclusiv asupra propriului corp. Prin continuitate, toate bunurile pe care persoana le dobândește voluntar, adică prin producție, donație sau schimb, intră în sfera proprietății acelei persoane, dacă vreți, ca o prelungire a propriului corp.

Cazul copiilor poate fi tratat coerent ca un caz de producție. Părinții aleg să aducă pe lume un copil. Ca atare, ei sunt proprietarii exclusivi ai acelui copil, în relația cu oricine altcineva, mai puțin cu copilul. Acesta, ca viitoare persoană, este din momentul apariției sale, îndreptățit să nu îi fie încălcată proprietatea asupra corpului său. Mai mult, așa cum nu arunci din avionul privat o persoană pe care ai invitat-o la bord – chiar dacă te-ai plictisit de ea între timp – ci aștepți momentul aterizării, părinții au obligația minimală să nu-l abandoneze pe copilul neajutorat și să-i ofere cel puțin strictul necesar pentru a supraviețui, până în când se poate descurca singur.

Bineînțeles, părinții au și obligația morală de a-i oferi copilului o dezvoltare armonioasă și chiar un trai cât mai bun. Dar aici trebuie să reamintesc că există o distincție clară între ceea ce este legal și ține de un drept al copilului – care poate și trebuie, la nevoie, apărat prin mijloacele inerent violente ale justiției – și ceea ce este moral, care poate fi apărat și ajutat prin alte instituții decât justiția, care nu pot fi violente: comunitatea, biserica, organizațiile caritabile etc.

Din această perspectivă apare destul de clar că orice altă persoană sau organizație care intervine peste părinții naturali – în calitatea lor de custozi-proprietari ai copilului – este în fapt un agresor, care încalcă atât drepturile părinților asupra propriilor persoane și asupra copilului, cât și drepturile copilului. Excepția de la această regulă este cazul în care părinții sunt ei înșiși agresivi cu copilul. Însă această agresiune trebuie să fie una care să încalce obligația minimală a părinților față de copil, pe care am menționat-o anterior.

Cu alte cuvinte, orice agent exterior poate deveni îndreptățit să ia copilul de la părinți dacă aceștia îi pun în pericol viața sau îi încalcă în alt fel dreptul de proprietate asupra propriului său corp. Să observăm, în primul rând, că un astfel de caz este nenatural și poate fi extrem de rar întâlnit.

Când se poate decide că apare acest caz extrem? Aici intră în vizor instituția judecătorului. Ca în faimoasa problemă a imposibilității de a spune precis când devine chel un om care chelește – chiar dacă știm ce înseamnă a fi chel și ce înseamnă a avea păr abundent – este greu de stabilit a priori când îi sunt încălcate de către părinți drepturile unui copil. E clar că tortura și înfometarea, vătămarea corporală gravă, bătăile și violențele sistematice sau terorizarea psihică sunt motive ca justiția să intervină în favoarea copilului. Nu este deloc clar, însă, că palmele la fund, ghionturile, castanele, urecheala, pusul la colț pe coji de nuci și ridicarea tonului sunt motive pentru ca asupra părinților să se intervină cu violență privată sau instituțională, oricât ar fi de condamnabile moral.

O altă dilemă este cea legată de măsurile care se impun. În viziunea eticii proprietății private, pedepsele ar trebui să fie restitutive și proporționale. Poate că un părinte care își bate copilul o dată nu merită să piardă custodia asupra acelui copil. Mai degrabă, se poate spune că se îndatorează față de viitorul adult deplin capabil, care poate să-i impute mai târziu bătăile, sau să i le ierte. De la câte bătăi sau alte feluri de abuz încolo începe să fie justificată pierderea dreptului părinților asupra copilului, nu cred că se poate spune decât printr-o aproximare cutumiară a normelor legale și, în ultimă instanță, prin judecata judecătorului.

Un alt punct delicat este legat de capacitatea copilului de a-și reprezenta și argumenta voința. Chiar și o alegere care poate părea un mod clar de exprimare a preferinței pentru o viață independentă sau pentru alți părinți trebuie cântărită în funcție de măsura în care se poate considera că acel copil are discernământul necesar. Și în această chestiune, în ultimă instanță judecătorul – sau o instituție similară – va fi cel în măsură să dea un verdict, fiind imposibil de stabilite a priori toate situațiile posibile.

Barnevernet, protecția scandinavă a copilului, statul

Așa cum reiese dintr-un raport către Parlamentul european, sistemele scandinave de protecție a copilului se aseamănă între ele în agresivitatea cu care tratează familia. Faptul că Barnevernet, agenția de protecție a copilului din Norvegia, poate recurge la preluarea copiilor din sânul familiilor fără o decizie judecătorească și pe criterii din cele mai arbitrare nu face decât să-i trădeze ADN-ul de instituție de stat. (Dacă este codeținută de agenți privați asta nu o face decât să fie mai eficientă, fără a-i schimba natura). Statul însuși se definește ca un monopol teritorial al utilizării forței și tot ce atinge este afectat de acest păcat al agresiunii instituționalizate.

Legea pe care o face statul este o altă lege decât cea pe care ar fi făcut-o societatea fără stat (care probabil ar crea sisteme legale concurențiale). Justiția pe care o organizează statul pentru a asigura respectarea legii este altfel decât sistemul sau sistemele juridice pe care le-ar fi organizat o societate fără stat. Poliția de stat este altfel decât agențiile de protecție privată pe care le-ar fi creat o societate liberă. Iar multe dintre instituțiile statului nu sunt doar altfel decât cele pe care le-ar fi creat societatea, ci sunt pur și simplu instituții care nu ar fi existat într-o societate liberă.

În schimb, o societate liberă ar avea alte instituții pe care existența statului le face imposibile acum. De exemplu, o piață a adopțiilor. Iată cum cred că ar sta lucrurile într-o astfel de situație ideală, dar nicidecum utopică.

Pe fondul existenței unei piețe a adopțiilor, orice familie care nu mai dorește un copil va găsi o altă familie care să-l cumpere, pentru un preț convenit. Este posibil ca, în multe cazuri acest preț să fie zero. Este posibil ca, în multe cazuri, vânzarea să fie doar parțială, cele două familii contribuind în diferite măsuri la creșterea copilului. Este greu de imaginat cum anume va arăta o piață liberă a adopțiilor și cum va diferi în diverse locuri, dar se poate spune ceva cu destulă certitudine: că, oricât de denaturați ar fi părinții, ar avea un interes să păstreze cât mai sus valoarea de vânzare a copilului, ceea ce i-ar asigura o minimă purtare de grijă, măcar până la momentul vânzării.

Bineînțeles, o astfel de societate nu exclude existența unor organizații voluntare care să vegheze la bunăstarea copiilor, dar mijloacele lor ar fi de regulă limitate la persuasiune. Cineva ar putea interveni asupra familiei, fără un ordin judecătoresc prealabil, doar în cazuri clare de pericol iminent. Chiar și așa rămâne ca apoi să răspundă în fața judecătorului, fiind pasibil de acuzația de răpire, în cazul în care intervenția a fost bazată pe o eroare.

Mai mult, ar fi natural ca, în cazul vânzării sau preluării copiilor, să aibă un drept preferențial membrii apropiați ai familiei lărgite: bunicii, unchi și mătușile, chiar și frații sau surorile deveniți adulți, ar trebui să aibă prioritate la preluarea copilului.

Cei care cumpără un copil, chiar dacă devin custozii-proprietari exclusivi ai copilului și chiar dacă nu sunt monitorizați de organizațiile amintite mai sus, ar avea măcar interesul să păstreze intactă sau chiar să crească valoarea investiției pe care au făcut-o. În orice caz, nu mai puțin decât părinții naturali, și cei adoptivi au obligația să respecte drepturile și să satisfacă minimele nevoi ale copilului, altfel fiind pasibili de același tip de pedeapsă.

Stimulentele perverse

În practică, ceea ce face statul de regulă, fie că vorbim de statele scandinave, fie că vorbim de statul român, este să interzică sau să restricționeze puternic o piață a adopțiilor și să creeze un cadru instituțional plin de stimulente perverse.

O agenție de stat, care are dreptul să ia copilul din familie fără hotărâre judecătorească, într-un sistem judiciar de stat, deci birocratic și predispus la favorizarea statului, va tinde să ia mai mulți copii din familiile lor naturale, limitele nefiind impuse decât de propriile păreri și de mecanismele vagi ale opiniei publice.

Dacă, în plus, acea agenție este reglementată de stat, dar este un serviciu externalizat, deci operat ca o firmă privată care primește bani în funcție de câți copii are în asistență sau câți copii preia din familiile problematice, atunci va avea stimulente evidente pentru a fi mai eficientă și pentru a include câți mai mulți copii în sfera sa de acțiune. Încă o dată, această structură privată nu face agenția să fie mai puțin o agenție de stat. Natura sa etatică vine din impunitatea cu care acționează și caracterul monopolist.

Mai mult, un stat asistențial, care oferă plăți generoase și pentru familiile receptoare, va crea o cerere ruptă de interesele copilului. Copilul va putea fi privit ca un bancomat de către familiile receptoare. O astfel de familie va avea stimulente evidente să trateze copilul mai degrabă ca pe un obiect ce înlesnește obținerea unor venituri monetare, spre deosebire de familiile care sunt dispuse să plătească un preț pentru adoptare, și pentru care copilul este un scop în sine.

Argumente utilitariste

Nu cred că mai trebuie insistat acum asupra faptului că nici măcar unei familii nu ar trebui să i se întâmple vreodată o nedreptate atât de mare. Faptul că statul ia sub formă de taxare o bună parte din veniturile și avuția legitime ale unei persoane, sau că îi ia libertatea pentru că a încălcat regulile statului (fără a fi nerespectat drepturile vreunei persoane concrete), acestea sunt nedreptăți care mi se par incomparabile cu a pierde un copil, fără a-i fi fost vreodată încălcat acelui copil drepturile definite ca mai sus.

Statul poate justifica, însă, ceea ce face arătând că măsurile sale duc la o situație mai bună măcar pe termen lung, chiar dacă pot fi agresive și devastatoare, atât pentru părinți cât și pentru copii, pe termen scurt. Cel puțin două surse bazate pe statistice oficiale ale statului norvegian infirmă pretenția statului că acțiunile sale în privința asistenței au consecințe pozitive.

Astfel, un studiu din 2005 (în limba norvegiană, cu un rezumat în engleză), comandat de Consiliul Cercetării din Norvegia și de Ministerul pentru Afacerile Copiilor și Familiei, face în primul rând o distincție importantă între asistare, care poate presupune o serie de servicii și forme de ajutorare, precum servicii de asistență medicală și psihiatrică la școală, centre de consiliere familială sau de reabilitare, și îngrijire, care presupune preluarea copilului din familie.

Aflăm din acel studiu că între anii 1992 și 2005, în jur de 99.000 de copii au primit serviciile de asistență sau de îngrijire de la statul norvegian. Dintre ei, puțin peste 11.500, adică aproape 12%, au fost sub îngrijire în alt domiciliu, pentru perioade variabile: 8.900 au fost sub îngrijire mai mult de un an calendaristic, iar 3.700 pentru mai mult de 6 ani. În perioada 1990-2002, 5% dintre acești copii au primit ajutor pentru dizabilități, iar în 2002, 4,6% au primit aceste tipuri de ajutoare. Prin comparație, doar 2,5% din populația normală de copii a primit astfel de ajutoare în 2002.

„Se observă, de asemenea, o mortalitate pronunțată la copiii și adolescenții asistați în 1990-2001 și, de asemenea, la părinții lor naturali. Aproximativ 700 de copii și adolescenți, adică aproape 0,8% dintre cei asistați în 1990-2001, au murit în această perioadă.

Există o preponderență clară a băieților față de fete, și o preponderență clară a mortalității la tineri, față de grupurile de vârste mai mici. Dar, s-au înregistrat cazuri de moarte și la copii. 86 de copii aveau 5 ani sau mai puțin la momentul morții…

Mulți dintre acești tineri au murit de moarte violentă, care s-a înregistrat în 47% din toate cazurile. 150 de cazuri au fost rezultatul autovătămării intenționate (suicid) și 20 au fost rezultatul imediat sau ulterior al atacurilor. Unele morți au fost cauzate de utilizarea drogurilor. În total, 115 din 368 de cazuri s-au datorat problemelor psihiatrice cauzate de utilizarea narcoticelor sau de otrăvire acută.

S-au înregistrat rate de mortalitate mare în special printre părinții naturali ai copiilor. 6.890 (7%) dintre copii și adolescenți și-au pierdut tatăl natural în această perioadă. Aproape 3.680 (3,7%) și-au pierdut mama naturală. Unii – cel puțin 615 copii și adolescenți – și-au pierdut ambii părinți…

Bunăstarea acestor copii și tineri pare semnificativ mai fragilă decât s-a crezut până în prezent.” (pp. 15-19)

Pentru a avea un grad de comparație, să observăm că, dacă în 2001 au murit 110 copii din populația asistată, din populația normală de puțin peste 1.000.000 de copii cu vârste între 1-17 ani au murit 168, conform studiului. O comparație imperfectă sugerează o mortalitate de peste 6 ori mai mare în rândul celor aflați sub „îngrijire”. În rândul celor care au fost îngrijiți la alt domiciliu, mortalitatea în perioada studiată a fost de 1,36% (136 de copii din 10.044). Aceeași comparație imperfectă sugerează o mortalitate de 8 ori mai mare decât la populația normală (pp. 61-63).

Un alt fapt terifiant: 953 de tați ai copiilor asistați, adică 13,8% dintre cei morți în această perioadă, s-au sinucis. De asemenea, s-au sinucis 438 de mame, adică 11,9% (pp. 73-75).

Bineînțeles, cineva ar putea spune că populația selectată ar fi avut contrafactual un parcurs și mai dezastruos dacă nu ar fi fost preluată în „cariera” statului. Totuși, bunul simț sugerează mai degrabă că statul acționează ineficient și nociv.

Dintr-un alt raport bazat pe date norvegiene oficiale, de data aceasta din 2013, aflăm că numărul copiilor preluați de la părinții naturali a crescut de la peste 7100 în 2008, la aproape 8300 în 2012. Aceștia au reprezentat între 0,64% și 0,74% din populația de copii în vârstă de 0-17 ani.

Conform acestui raport, perioada medie în care copii au stat departe de părinți este de 200 până la 453 de zile, iar numărul de noi copii preluați anual de la părinții naturali a fost în creștere, de la 1471 în 2008, la 1678 în 2012. De asemenea, există o tendință de scădere a vârstei copiilor preluați și de creștere a preluărilor de urgență.

Acest raport evidențiază și faptul că, procentual, în 2009 au fost preluați mai mulți copii imigranți decât copii norvegieni, dar și că au fost preluați mai puțini copii născuți din părinți imigranți decât copii norvegieni.

Mituri despre Barnevernet

Unele afirmații generale făcute în media românești despre Barnevernet sunt false. Protecția copilului și în general statul norvegian nu preia cu predilecție copii de imigranți, nu preia spre îngrijire 10.000 de copii pe an, nu preia 20% din populația de copii, nu răpește copii pentru a-i spre adopție și nu-i răpește pentru organe.

Bodnariu & Co.

Sper că am reușit să schițez motivele etice și utilitariste pentru care statul ar trebui să dispară din viața familiilor. Sunt convins că dincolo de aceste argumente și cifre seci, se află sute și mii de drame personale necuantificabile, toate provocate sau alimentate de răutatea neeradicabilă a statului. Fără a avea mult discutatele fapte în cazul Bodnariu, intuiția îmi spune că locul copiilor este alături de părinții lor naturali. În presa norvegiană sunt vehiculate alte cazuri revoltătoare, precum cel al unei familii norvegiene cărora i s-a luat unul dintre cei doi gemeni, pe motiv că nu e capabilă să îi crească pe ambii copii. Criteriile sunt arbitrare și judecătorii susțin ulterior decizia autorității. Tomáš Zdechovský, un politician ceh, a adunat pe site-ul său o altă colecție de relatări a abuzurilor Barnevernet, printre care și cazul copiilor Michalak, care au fost luați de acum 4 ani și nu au fost returnați părinților, în ciuda eforturilor susținute ale cehilor, pe canale private sau oficiale. Raportul juriștilor scandinavi amintit mai sus documentează cazuri evidente de corupție, în care angajații agențiilor de protecție a copilului sunt implicați direct sau prin membri ai familiei în afacerile de plasare și selectare a familiilor receptoare. În doar unul din cinci cazuri, familiile care contestă decizia de preluare primește copilul înapoi. Să sperăm că statul norvegian își va schimba radical politica în această privință.

viewscnt
Afla mai multe despre
barnevernet
nationalizare
copii
parinți
drepturi
scandinavia
norvegia
bodnariu