Sevilla League: Nimeni nu iubește cupa asta cum o iubim noi

Sevilla League: Nimeni nu iubește cupa asta cum o iubim noi
scris 20 mai 2016

"Y por eso es que hoy vengo a verte, Sevillista sere hasta la muerte, La Giralda presume orgullosa, De ver al Sevilla en el Sanchez Pizjuan” (Și de aceea vin azi să te văd, Voi fi sevillista până la moarte, Giralda se fălește nespus, văzând Sevilla pe Sanchez Pizjuan). E o strofă din ”Imnul centenarului” al Sevillei, un cântec compus în 2005 de Javier Labandon, cunoscut mai degrabă sub numele de ”El Arrebato”, unul dintre cei mai celebri cantautori andaluzi. Miercuri, pe la amiază, într-o piațetă a orașului Basel, un grup de fani andaluzi cântau cu patos versurile celui care a devenit imnul de suflet al echipei, înlocuind imnul oficial din 1983. Fanilor Sevillei le-a plăcut mai mult, așa că l-au adoptat. Nu ar fi prima oară când Sevilla se reinventează.

Orașul, ca și echipa. Giralda, impunătorul turn-clopotniță al Catedralei din Sevilla, a fost inițial minaret, construit de mauri în perioada în care dominau aproape toată peninsula iberică, numind-o Al Andalus. Suporterii alb-roșiilor din capitala Andaluziei au continuat să cânte imnul și în timpul meciului, pe St. Jakob's Park, dar mai ales după. Echipa lor revenise de la 0-1 cu Liverpool, învingând cu 3-1 și cucerind al treilea trofeu Europa League consecutiv și al cincilea în 11 sezoane.

Mai bine de un secol, Sevilla n-a știut că e cel mai vechi club din Spania

Poate o simplă coincidență, poate nu, succesele au început să apară după adoptarea imnului lui El Arrebato, lansat în 2005, la sărbătorirea a ceea ce Sevilla știa că e centenarul echipei, într-un meci cu Real Madrid. Ulterior, însă, centenarul n-a mai fost centenar, întrucât noi dovezi au revelat că istoria Sevillei începe în 1890, nu în 1905, deci cu 15 ani mai devreme. Mai mult, Sevilla, alături de vecina Recreativo Huelva, erau cele mai vechi cluburi de fotbal din Spania și tot ele au disputat primul meci din Peninsulă, pe 8 martie 1890.

Istoria s-a schimbat, imnul, care nu era imn, a rămas. Sevilla s-a adaptat din mers, s-a reinventat, și-a revizuit identitata și a mers mai departe. Echipa care era cea mai veche din Peninsula Iberică și habar n-a avut de asta avea să renunțe curând la naivitatea care a caracterizat-o peste un secol și să se ia la trântă cu uriașii.

În 2006, cântecul lui El Arrebato s-a cocoțat pe poziția 1 în topul vânzărilor la categoria singles în Spania și apoi a devenit cel mai vândut imn al unui club de fotbal din toată istoria fotbalului spaniol. În același an a venit primul titlu internațional și al cincilea din istoria clubului. Astăzi, Sevilla are 13 trofee, dintre care șase internaționale. Până în 2006 avea doar patru de toate, trăind aproape toată istoria în umbra rivalei din oraș, Betis Balompie, echipă care avea mai mulți fani, fiind clubul ”mai mare” din oraș. Alb-verzii au dobândit totodată, în 1914, privilegiul de a purta particula Real, patronajul regalității. Încă de la înființare, s-au opus în toate rivalei, care fusese înființată de englezi și încă păstrează inițialele FC (Football Club) de la începuturi. Balompie înseamnă fotbal, în limba spaniolă, având aceeași etimologie: minge plus picior. În plus, Betis s-a revendicat din principiu din mijlocul ”clasei muncitoare spaniole”, atrăgând astfel mai multă simpatie. FC Sevilla era mai permisivă, fiind o echipă înființată de burghezii englezi. ”Todos los hombres de cualquier nivel social, ideas religiosas o políticas tendrán aquí cabida” (Toți bărbații, indiferent de nivelul social, ideile religioase sau politice vor avea loc aici), a fost discursul președintelui Jose Luis Gallegos când s-a aprobat primul statut al alb-roșiilor, în 1905.

Un club aflat în umbra rivalei, obligat să se reinventeze la nesfârșit

Unele lucruri au rămas neschimbate. Anul trecut, în liga a doua, luptănd pentru promovare, Betis a avut mai mulți spectatori la meciuri decât Sevilla, câștigătoare a Europa League și ocupanta locului 5 în La Liga. Capitala Andaluziei este încă un oraș eminamente ”de stânga”.

Nu e de mirare, atunci, că Sevilla a trebuit - ne repetăm - să se reinventeze de fiecare dată pentru a supraviețui într-un climat nu neapărat ostil, dar, orișicât, nu unul favorabil.

Până în 1958, Sevilla a fost un club nomad, jucând pe diverse arene din oraș, pentru ca, în cele din urmă să ajungă pe Stadionul Nervion, din cartierul comercial omonim, din inima orașului, de unde se revendica echipa. Arena, care azi poartă numele fostului președinte Ramon Sanchez Pizjuan, este și ea mai mică, de 42.000 de locuri, față de arena rivalei, Benito Villamarin, de 51.700 de locuri și cu o vechime de 87 de ani. În acea perioadă de exil continuu, Sevilla a câștigat și singurul titlu în campionatul spaniol, în 1946. În Cupa Regelui au avut mai mult succes, câștigând trei finale până în 1948, înainte de a începe o perioadă de aproape 6 decenii fără trofee.

În 2001, Sevilla era în liga secundă. În vara acelui an a fost punctul de cotitură al echipei. Fostul portar Ramon Rodriguez Verdejo (poreclit ”Monchi”) a fost numit director sportiv. ”Monchi”, care-și petrecuse întreaga carieră la Sevilla, strângând 85 de meciuri în 11 sezoane, avea să fie artizanul renașterii echipei din propria cenușă, deși la momentul respectiv mutarea a trecut aproape neobservată, considerându-se că e doar o altă numire a unui ”om de-ai casei”, cu scopul de a ține cheltuielile în frâu.

Monchi avea să își dovedească în curând iscusința și măiestria în formarea de echipe, având ”nas” la transferuri. Tocmai aceste calități aveau să-i aducă porecla de ”Lupul din Sevilla”. Fostul portar a reconstruit din temelii academia de jucători a Sevillei și a creat o rețea de peste 700 de scouteri în toată lumea.

Sevilla a început să transfere ieftin sau gratis și, după câțiva ani, să vândă scump și foarte scump. De-a lungul timpului, a plătit 36 de milioane de euro pe 22 de jucători, Andres Palop, Dani Alves, Federico Fazio, Martin Caceres, Adriano, Ivan Rakitic, Julio Baptista, Seydou Keita, Christian Poulsen, Luis Fabiano, Carlos Bacca, Sergio Ramos, Jesus Navas, Alberto Moreno, Luis Alberto, Jose Antonio Reyes, Renato, Gary Medel, Geoffrey Kondogbia, Enzo Maresca, Aleix Vidal și Diego Lopez, pe care ulterior i-a vândut cu 230 de miloane de euro. 

În 2002, după alegerea lui Jose Maria del Nido președinte, Sevilla, condusă de pe bancă de Joaquin Caparros, a avut nevoie de câteva sezoane pentru a se stabiliza. A luptat mai întâi pentru rămânerea în prima ligă și pentru construirea unei echipe din nimic. În sezonul 2003/2004 au venit primele rezultate. Sevilla a terminat pe locul 6. În sezonul următor, a repetat performanța, iar în ediția 2005/2006, după ce clubul a aniversat ”falsul” centenar, Del Nido și Monchi l-au numit pe Juande Ramos antrenor. Avea să înceapă o epocă de remarcabile succese care o va ridica pe Sevilla în sfârșit peste rivala de o viață Betis. Cel puțin din punct de vedere al succesului sportiv.

Antonio Puerta, ”jertfa” de pe altarul succesului 

Ramos a adus primul titlu european, după o finală câștigată cu 4-0 în Eindhoven, în fața lui Middlesborough. În semifinale, Antonio Puerta, fundașul stânga de doar 22 de ani născut și crescut chiar la câteva străzi distanță de arena Sanchez Pizjuan, a înscris cu o torpilă de la marginea careului, la vinclu, în minutul 100 al returului cu Schalke, aducând calificarea în ultimul act.

Puerta a avut un rol important și în anul următor, când Sevilla a recidivat, învingând-o în finala Cupei UEFA pe Espanyol, la loviturile de departajare. Sezonul 2006/2007 e considerat cel mai de succes din istoria clubului, Sevilla câștigând și Copa del Rey și Supercupa Spaniei, după ce, la startul sezonului, dobândise prima (și singura, până azi) Supercupă a Europei, după un 3-0 cu Barcelona la Monaco. În plus, terminase pe locul 3 în campionat, cea mai bună clasare în 37 de ani, după ce luptase cu șanse reale la titlu până cu două etape înainte de final.

Au urmat câteva sezoane ”gri”, de recul. În 2007/2008, în chiar primul meci al sezonului de campionat, pe 25 august, Antonio Puerta, simbolul echipei, a decedat, după ce a suferit un infarct pe teren, câteva zile mai târziu, la spital. Nu e de mirare că, pe 31 august, Sevilla pierdea Supercupa Europei, în fața lui Milan. Nimeni nu mai avea tragere de inimă să joace fotbal. În octombrie, antrenorul Juande Ramos a demisionat, plecând la Tottenham.

A fost nevoie de șapte ani până când Sevilla avea să se reîntâlnească cu succesul, dar în această perioadă a reușit să se mențină oarecum pe linia de plutire. Pentru șase sezoane la rând, Sevilla a terminat campionatul în primele cinci clasate, deși avea un buget mult inferior granzilor Real Madrid și Barcelona, dar și formațiilor din eșalonul doi, Valencia și Atletico.

”Lupul din Sevilla”, artizanul unui deceniu de succese incredibile

A existat un numitor comun: din nou, Monchi. De când fostul portar a preluat frâiele de director sportiv, Sevilla a terminat în prima jumătate a clasamentului în fiecare din cele 15 sezoane scurse. Înaintea numirii sale, Sevilla a terminat de două ori pe ultimul loc în clasament și a reușit un loc 4 și un loc 7, în liga secundă.

Înainte de 2006, Sevilla jucase doar cinci finale în toate competițiile. În ultimul deceniu, andaluzii au bifat 15 finale. Șase din aceste finale au fost sub comanda lui Unai Emery și au venit în ultimele 24 de luni. Antrenorul basc a încheiat trei sezoane complete pe banca Sevillei, câștigând de trei ori - din trei încercări - Europa League - și fiind neînvins în toate cele 14 duble eliminatorii jucate cu echipa alb-roșie în Europa.

În 2014, Sevilla a învins Benfica în finală, cu 4-2, după loviturile de departajare. În 2015, victimă a căzut Dnipro, învinsă cu 3-2 de andaluzi. În fine, în acest an, Sevilla a trecut de Liverpool, cu 3-1, după ce fusese condusă cu 1-0 la pauză. Asta deși, în fiecare an, Sevilla trebuie să se reconstruiască, să se refacă, să se reinventeze. Vara trecută, Monchi i-a vândut pe Carlos Bacca și Aleix Vidal pentru 47 de milioane de euro. Cu un an înainte, au plecat Alberto Moreno, Ivan Rakitic și Federico Fazio, pentru 46 de milioane. Acum doi ani, au plecat Alvaro Negredo, Jesus Navas, Geoffrey Kondogbia și Gary Medel, pentru 78 de milioane de euro.

De fiecare dată, însă, Sevilla a găsit piesele potrivite pentru a le înlocui pe cele plecate. În acest sezon, francezul Kevin Gameiro - care l-a egalat pe Just Fontaine, ca francezul cu cele mai multe goluri într-o ediție a cupelor europene, cu 10 reușite - a fost cel care a umplut golul lăsat de plecarea lui Bacca, eroul precedentei ediții a UEL. Columbianul a făcut la fel, la rândul său, după plecarea lui Negredo. În fapt, lui Monchi i-au ieșit o mulțime de astfel de mutări. I-a adus, în ultimii ani, pe Rakitic, Vidal, Kondogbia, Medel, Fazio, Coke, Carrico, Vitolo, Iborra, Cristoforo, Krychowiak, Kolodziejczak, Ever Banega, Tremoulinas, Mariano, Adil Ramo, Escudero, Krohn-Dehli sau Konoplyanka. Niciunul din aceștia nu a costat mai mult de 7,5 milioane de euro, majoritatea fiind chiar sub 5 milioane și mulți dintre ei fiind gratis. Toți s-au potrivit, însă, mănușă stilului Sevillei și filosofiei lui Emery.

”În fiecare an schimbăm 10 jucători” se plângea eroul de la Basel, marcator a două goluri, Coke, după finala câștigată. ”E complicat și dificil la început, dar asta arată doar cât de mult muncim ca să închegăm o echipă care să se înțeleagă atât de bine”. 

Sevilla nu își permite să cumpere soluții gata făcute, ci trebuie să le inventeze, să folosească piese second-hand pentru a face o mașinărie să funcționeze ca un bolid de lux. Și, deși logica ar spune că n-ar trebui să reușească (sau, cel puțin, nu în fiecare an), andaluzii totuși reușesc. Nu doar că aduc cei mai potriviți fotbaliști pe fiecare post, dar aceștia se îmbină ca piesele de puzzle imediat și din punct de vedere al mentalității. Adil Rami și Ever Banega, la fel ca antrenorul Unai Emery, au fost considerați ”rateuri” la Valencia. La Sevilla și-au găsit, însă, echipa perfectă. Negredo a fost înlocuit cu succes de Bacca, care a fost imediat suplinit, după plecare, de Gameiro. Niciunul dintre aceștia trei nu a avut, însă, același succes în altă parte. Probabil, dacă va pleca, nici Gameiro nu va avea, așa cum nu a avut nici la PSG, înainte de Sevilla. 

Ceea ce este cert, însă, e că și acest an va aduce obișnuitul val de plecări. Ever Banega e ca și acontat de Inter, Krychowiak și Gameiro sunt alți doi jucători curtați asiduu de mari cluburi europene. Și probabil și alții vor spune adio Sevillei. Dar cu siguranță, ca de fiecare dată, Monchi va ști să-i înlocuiască inteligent.

Evident, ”Lupul din Sevilla” a dat și greș. Gael Kakuta, Arouna Kone sau Raul Rusescu sunt câteva exemple de jucători care nu au făcut click în sistemul și filosofia primei echipe din ultimii 40 de ani (ultima fusese Bayern) care câștigă trei trofee la rând într-o competiție europeană. Au fost excepțiile care au confirmat regula, însă. 

Când banii sunt o piedică în calea succesului

Într-un interviu pentru The Guardian, Monchi compara clubul pe care-l conduce cu formațiile engleze, în contextul dominației nemaivăzute a fotbalului spaniol din ultima decadă. Ultimele nouă trofee europene au fost câștigate de echipe spaniole și vor mai urma cu siguranță două, finala Champions League fiind disputată de Real Madrid și Atletico (a treia finală din ultimii patru ani sută la sută spaniolă), iar Supercupa Europei fiind din nou o afacere a echipelor din La Liga. ”Sunt o mulțime de lucruri din afara terenului la care echipele englezești ne bat lejer. Și în ceea ce privește fotbalul, am văzut lucruri foarte bune în Premier League. Dar e o ruptură între muncă și avantajul scos din aceasta. Știu că formațiile engleze sunt foarte profesioniste, au scouteri peste tot, dar informația pe care o strâng nu e aplicată. De ce? Pentru că au bani”, a spus Monchi.

Despre cum banii au făcut echipele din Premier League neperformante la nivel european sau, din contră, lipsa banilor i-a obligat pe spanioli să găsească metode alternative pentru a continua să fie competitive, au vorbit și Javier Tebas, președintele La Liga, sau Manuel Pellegrini, antrenorul lui Manchester City, după ce echipa sa a fost eliminată din semifinalele Ligii Campionilor de Real Madrid.

”Criza economică a făcut cluburile spaniole să-și folosească mai bine capitalul redus pe jucători. Criza ne-a învățat să muncim mai mult pentru a găsi fotbaliști buni, pe bani mai puțini, de a investi în antrenori și în soluții alternative, în creșterea de jucători și în descoperirea de talente”, a spus Tebas. ”Mereu am spus că cel mai bun campionat din lume e Premier League. Din mai multe motive: fani, organizare etc. Dar cel mai bun fotbal din lume e cel spaniol. Nu e o întâmplare că fotbalul din Spania domină Europa de atâția ani”, spunea și Pellegrini.

Când Arsenal, Liverpool sau chiar West Ham vor un anumit jucător, pur și simplu scot banii, prospectează piața și cumpără cel mai bun produs disponibil. Când Sevilla, Villarreal sau chiar Atletico au nevoie de un jucător, trebuie să recurgă la ingeniozitate. Nu-și permit să cumpere cel mai bun atacant de pe piață, să zicem. Ci să-l găsească pe cel mai bun atacant aflat în afara razei vizuale și de acțiune a cluburilor cu bani. 

Monchi a mai explicat, în interviul din The Guardian, că în fiecare sezon pleacă la drum cu o listă de 250 de jucători, de potențiale transferuri. Scouterii săi îi urmăresc pe aceștia cu regularitate și la final, împreună cu directorul sportiv, reduc lista la 10 nume, în funcție de dorințele și preferințele antrenorului și conducerii. Apoi încep discuțiile cu jucătorii și cluburile de care aceștia aparțin. Dacă în cursa pentru un jucător intră și un club mai mare, Monchi recunoaște: ne retragem. A pățit-o în 2007, când aproape îl transferase pe Marcelo. ”A apărut, dintr-o dată, Real Madrid, cu 6 milioane de euro. Și asta a fost, l-am pierdut”. Dacă, în schimb, concurența e un club mai mic, comparabil cu Sevilla, andaluzii forțează, ”vânzându-i” jucătorului performanțele echipei și frumusețea orașului pentru a-l convinge.

În plus, Monchi e conștient că Sevilla e doar un punct de trecere, o treaptă, o rampă de lansare și e împăcat cu ideea. Banii fac marile cluburi să fie leneșe, oarbe și risipitoare. Și aici intervine geniul lui Monchi. Directorul sportiv al andaluzilor preferă jucătorii dați deoparte de echipele mari, jucători considerați ”eșecuri” la cluburile cu nume, dar care vor să demonstreze că decizia de a-i îndepărta a fost greșită, sau pe cei ”neșlefuiți”, diamante brute, pe care granzii le ignoră, neavând nici timpul, nici răbdarea să le șlefuiască. 

Monchi, singurul om care le-a refuzat atât pe Real, cât și pe Barcelona

Metodele Sevillei au și neajunsuri. Schimbând atât de des echipa, fiind nevoită mereu să se reinventeze cu noi și noi jucători, echipa andaluză are parte de un start ezitant de fiecare dată. Ca și anul trecut, titlul din Europa League îi va aduce un loc asigurat în grupele Champions League. Probabil tot ca anul trecut, începutul sezonului va fi marcat de procesul de reconstrucție, urmând a fi sacrificate atât campionatul, cât și Liga Campionilor, pentru ca partea a doua a sezonului să o găsească pe Sevilla iar cu toate piesele unse și motoarele turate la maxim.

E ciclul vieții în capitala Andaluziei. Sevilla va aduce jucători necunoscuți sau ”reșapați”, le va clădi sau reclădi un nume, și îi va pierde. Un singur om nu vor pierde alb-roșiii, însă. Chiar pe Monchi. Vânat de Real Madrid și Barcelona de ani de zile - oficialul andaluz spune că a pierdut șirul ofertelor primite -, Monchi se poate lăuda că e singurul om care le-a spus ambilor granzi ”Nu”. ”Când le explicam motivele pentru care nu vreau să plec, mă priveau de parcă eram extraterestru. Puteți să-i spuneți demagogie, dar motivele mele sunt simple: sunt acolo unde vreau să fiu. Mereu m-au tentat cu bani mulți și cu posibilitatea de a munci într-un club mai mare, dar - vedeți dumneavoastră - pentru mine niciun club nu e mai mare decât Sevilla”.

”Dicen que nunca se rinde, Y el arte de su futbol no tiene rival, Mas de cien años lleva mi equipo luchando, Abanderando el nombre de nuestra ciudad” (Se spune că nu se predă niciodată, Și că arta fotbalului său nu are rival, De peste 100 de ani luptă echipa mea, Ridicând pe culmi numele orașului nostru). Versurile imnului neoficial al alb-roșiilor din Sevilla se vor auzi din nou luni, când jucătorii vor sărbători pe străzile orașului, cu fanii, cucerirea celui de-al treilea titlu la rând în Europa League. Până atunci, elevii lui Emery mai au de jucat o supercupă, a Spaniei, cu Barcelona, duminică. Acesta e motivul pentru care au amânat fiesta.

Poate vor avea un motiv în plus de sărbătoare. N-ar fi prima oară când andaluzii le strică bucuria catalanilor. Până una-alta, Sevilla, ajunsă târziu la ”masa bogaților”, își făurește propria bucată de istorie. Nicio altă echipă, nici măcar Barcelona, nu a câștigat la fel de multe trofee internaționale în ultima decadă, la nivel european. Iar Europa League a devenit, cu siguranță, competiția ”fetiș” a andaluzilor. ”Nimeni nu iubește cupa asta cum o iubim noi”, spunea Emery înaintea finalei. Și a venit a cincea. Nicio altă echipă nu are atât de multe trofee în a doua competiței inter-cluburi din lume, pe care cotidianul Marca nu s-a sfiit s-o redenumească ”Sevilla League”. 

Sevilla League: Nimeni nu iubește cupa asta cum o iubim noi

 
viewscnt
Afla mai multe despre
sevilla
fotbal
champions league