Înțelegerea noului naționalism

Euforia de după căderea Zidului Berlinului în 1989 nu s-a referit doar la ceea ce Francis Fukuyama a numit "o victorie definitivă a liberalismului economic și politic". A fost, de asemenea, despre declinul naționalismului. Odată cu creșterea nivelului de integrare în economia mondială, s-a presupus că oamenii își vor lăsa în urmă identitățile naționale. Proiectul integrării europene - îmbrățișat cu entuziasm de tinerii bine educați și cu mobilitate tot mai mare - nu era doar supranațional, ci și postnațional.

Dar naționalismul s-a întors și joacă un rol central în politica globală. Tendința nu se limitează la Statele Unite sau la Franța, unde fostul președinte Donald Trump și, respectiv, liderul de extremă dreapta Marine Le Pen conduc noi coaliții naționaliste. Naționalismul este, de asemenea, motorul mișcărilor populiste din Ungaria, India, Turcia și multe alte țări. China a îmbrățișat un nou autoritarism naționalist, iar Rusia a lansat un război naționalist menit să eradicheze națiunea ucraineană.

Există cel puțin trei factori care alimentează noul naționalism. În primul rând, multe dintre țările afectate au nemulțumiri istorice. India a fost exploatată sistematic de britanici în timpul colonialismului, iar Imperiul Chinez a fost slăbit, umilit și subjugat în timpul Războaielor Opiului din secolul al XIX-lea. Naționalismul turc modern este animat de amintirile legate de ocupația occidentală a unor mari părți din țară după Primul Război Mondial.

În al doilea rând, globalizarea a sporit tensiunile preexistente. Nu numai că a adâncit inegalitățile în multe țări (deseori în mod nedrept, prin îmbogățirea celor care au relații politice), dar a erodat și tradițiile și normele sociale de lungă durată.

Și, în al treilea rând, liderii politici au devenit din ce în ce mai pricepuți și mai lipsiți de scrupule în exploatarea naționalismului pentru a-și servi propriile agende. De exemplu, sub guvernarea autoritară a președintelui chinez Xi Jinping, sentimentul naționalist este cultivat prin noi materii școlare de liceu și campanii de propagandă.

În mod similar, sub regimul naționalist Hindutva al premierului indian Narendra Modi, cea mai mare democrație din lume a cedat în fața iliberalismului majoritar. În Turcia, președintele Recep Tayyip Erdoğan s-a ferit inițial de naționalism, conducând chiar un proces de pace cu kurzii la începutul anilor 2010. Dar, de atunci, a îmbrățișat naționalismul din toată inima și a luat măsuri drastice împotriva presei independente, a liderilor opoziției și a disidenților.

Naționalismul de astăzi este, de asemenea, o reacție la proiectul globalizării de după Războiul Rece. În 2000, candidatul la președinție de atunci, George W. Bush, a descris comerțul liber ca fiind "un aliat important în ceea ce Ronald Reagan numea "o strategie de înaintare a libertății... Faceți comerț liber cu China, iar timpul este de partea noastră". Speranța era că comerțul și comunicarea la nivel mondial vor duce la convergență culturală și instituțională. Și, pe măsură ce comerțul ar deveni mai important, diplomația occidentală ar deveni mai puternică, deoarece țările în curs de dezvoltare s-ar teme să piardă accesul la piețele și resursele financiare americane și europene.

Lucrurile nu au funcționat în acest fel. Globalizarea a fost organizată în așa fel încât a creat câștiguri mari pentru țările în curs de dezvoltare care și-au putut reorienta economiile către exporturi industriale, menținând în același timp salariile la un nivel scăzut (ingredientul "secret" al ascensiunii Chinei), precum și pentru economiile emergente bogate în petrol și gaze. Însă aceleași tendințe au dat putere liderilor naționaliști carismatici.

Pe măsură ce țările în curs de dezvoltare bine plasate au acumulat mai multe resurse, acestea au dobândit o capacitate mai mare de a face propagandă și de a crea coaliții. Dar și mai importantă a fost dimensiunea ideologică. Deoarece diplomația occidentală a ajuns să fie văzută din ce în ce mai mult ca o formă de intruziune (o percepție cu o anumită justificare), eforturile de a apăra drepturile omului, libertatea presei sau democrația în multe țări s-au dovedit fie ineficiente, fie contraproductive.

În cazul Turciei, perspectiva aderării la Uniunea Europeană ar fi trebuit să îmbunătățească situația drepturilor omului și să consolideze instituțiile democratice ale țării. Și, pentru o vreme, așa a fost. Dar, pe măsură ce cererile reprezentanților UE s-au înmulțit, acestea au devenit hrană pentru naționalismul turc. Procesul de aderare s-a blocat, iar de atunci, democrația turcă a slăbit.

Naționalismul care alimentează invazia Rusiei în Ucraina reflectă aceiași trei factori enumerați mai sus. Multe elite politice și de securitate rusești consideră că țara lor a fost umilită de Occident încă de la căderea Zidului Berlinului. Integrarea Rusiei în economia mondială a adus puține beneficii populației sale, în timp ce a oferit bogății inimaginabile unui grup de oligarhi cu legături politice, fără scrupule și adesea criminali. Și, deși președintele rus Vladimir Putin prezidează un vast sistem clientelar, el cultivă și exploatează cu pricepere sentimentul naționalist.

Naționalismul rusesc este o veste proastă pentru Ucraina, deoarece i-a permis lui Putin să își facă regimul mai sigur decât ar fi fost altfel. Cu sancțiuni sau fără sancțiuni, este puțin probabil ca el să fie răsturnat, deoarece este protejat de acoliții care îi împărtășesc interesele și sentimentele naționaliste. În orice caz, izolarea ar putea întări și mai mult mâna lui Putin. Dacă războiul nu-i slăbește regimul, ar putea continua pe termen nelimitat, indiferent cât de mult dăunează economiei rusești.

Această epocă de renaștere a naționalismului oferă câteva lecții. S-ar putea să trebuiască să regândim modul în care organizăm procesele de globalizare economică. Nu există nicio îndoială că un comerț deschis poate fi benefic atât pentru economiile în curs de dezvoltare, cât și pentru cele dezvoltate. Dar, în timp ce comerțul a redus prețurile pentru consumatorii occidentali, el a multiplicat, de asemenea, inegalitățile și a îmbogățit oligarhii din Rusia și funcționarii Partidului Comunist din China. Capitalul, mai degrabă decât munca, a fost principalul beneficiar.

Prin urmare, trebuie să luăm în considerare abordări alternative. Mai presus de toate, acordurile comerciale nu trebuie să mai fie dictate de corporațiile multinaționale care profită de pe urma arbitrajului salariilor scăzute în mod artificial și a standardelor de muncă inacceptabile pe piețele emergente. De asemenea, nu ne putem permite să ne bazăm relațiile comerciale pe avantajele de cost create de combustibilii fosili ieftini și subvenționați.

Mai mult, este posibil ca Occidentul să fie nevoit să accepte faptul că nu poate influența în mod fiabil traiectoriile politice ale partenerilor săi comerciali. De asemenea, trebuie să creeze noi garanții pentru a se asigura că regimurile corupte și autoritare nu îi influențează propria politică. Și, cel mai important, liderii occidentali ar trebui să recunoască faptul că vor câștiga mai multă credibilitate în afacerile internaționale dacă vor recunoaște comportamentul greșit al propriilor țări din trecut, atât în timpul perioadei coloniale, cât și în timpul Războiului Rece.

Recunoașterea influenței limitate a Occidentului asupra politicii altora nu înseamnă că trebuie să scuzăm abuzurile privind drepturile omului. Dar înseamnă că guvernele occidentale ar trebui să adopte o nouă abordare, reducând angajamentul oficial și bazându-se mai mult pe acțiunile societății civile prin intermediul unor organizații precum Amnesty International sau Transparency International. Nu există un glonț de argint pentru a învinge autoritarismul naționalist, dar există opțiuni mai bune pentru a-l contracara.

Daron Acemoglu, profesor de economie la MIT, este coautor (împreună cu James A. Robinson) al cărții Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity and Poverty (Profile, 2019) și The Narrow Corridor: States, Societies, and the Fate of Liberty (Penguin, 2020).

Copyright: Project Syndicate, 2022.
www.project-syndicate.org