VIDEO Următoarea generație de antreprenori? Nu e cum ne-am aștepta

VIDEO Următoarea generație de antreprenori? Nu e cum ne-am aștepta
scris 18 nov 2016

Alexandra, Ciprian și George sunt antreprenori. Nu genul la care v-ați aștepta: nu au în spate mari companii și nici două decenii de experiență. N-au sute de angajați și nici cifre de afaceri cu șase zerouri. Au absolvit liceul nu mai departe de vara acestui ani. Și sunt studenți. La Entrepreneurship Academy (EA), o academie mai aparte, singura din România care îți cere să construiești propriul tău business cât timp îi ești student. Sunt, alături de alți 12 tineri de 19 ani, prima generație de studenți ai EA.

Alexandra a făcut prima ei întreprindere în clasa a X-a. George a avut un prim mare eșec ca antreprenor tot cam pe atunci. Ciprian și-a câștigat primii bani în clasa a VIII-a. Și are o pasiune pentru a-și testa capacitatea de a produce ceva din nimic. Din păcate – mai degrabă pentru școală decât pentru ei – cei doi aproape că nu au trecut clasa la materiile legate de economie și antreprenoriat. Dacă ar fi fost după note, n-ar fi trebuit să le iasă nimic antreprenorial. Iar Alexandra a fost, cum spune chiar ea, “ruptă în două” între dorința de a face ceva care o pasionează și presiunea de a fi permanent premiantă.

Acest interviu e o incursiune în lumea următoarei generații de antreprenori. Dar și o scurtă privire – fără pretenții de știință – în felul ei foarte diferit de a gândi și de a face lucrurile. Alexandra, George și Ciprian fac parte din Generația Z – n-avem, din păcate, în România prea multe date despre ei – primă născută în epoca digitală, în era crizelor continue și a incertitudinii.

Ca pentru a confirma una dintre trăsăturile pe care studiile le-au găsit definitorii, aceea că își fac propriile reguli, m-au anunțat de la început că au de gând să stea așezați pe niște pufi imenși pe timpul interviului. S-au foit, au pufnit, s-au înghiontit, s-au distrat. M-au întrebat cât durează și de ce fac acest interviu. De ce pun întrebarea asta? Da, corect. Lucrurile trebuie să aibă sens pentru ei, iar răbdarea nu e neapărat punctul forte. Și timpul are cu totul altă însemnătate. Filtrul prin care privesc lumea e filtrul celor 8 secunde – atâta durează să decidă dacă ceva îi interesează sau nu.

Dar conversația e surprinzătoare. Pentru că Alexandra Butmalai, George Moroianu și Ciprian Dudulea au serios intenția de a face lumea un loc mai bun.

Aveți 19 ani și ați venit la această universitate ca să studiați, pe viu, pe propria voastră piele, cum să fiți antreprenori. De unde această dorință?
Alexandra: Eu sunt din București. La noi e un fel de trăsătură de familie să fii antreprenor. Părinții mei au plecat din Cluj la București și au început propria lor afacere. Eu habar nu aveam despre ce e vorba. Ceea ce auzeam de la tata este că trebuie să îți găsești o pasiune, că doar așa vei reuși în viață. Dar nu aveam niciuna. Învățam la școală pentru că așa mi se spunea. În rest, nu făceam mare lucru. Până în clasa a X-a, când am avut educație antreprenorială la școală și am participat la un concurs. Am învățat ce înseamnă să ai un start-up, să faci o echipă, să ai o idee, să treci printr-o grămadă de lucruri pe care nu le înțelegi. Timp de un an de zile am lucrat la ideea noastră. Până mi-a venit ideea cu Fabrica de Experimente, cea la care lucrez acum.

“E ok dacă intri într-un domeniu și totul e necunoscut. Pentru mine contează mult mai mult oamenii cu care mă înconjor și dorința de a afla și a învăța cât mai mult despre domeniu.” - George

Despre ce era ideea la care ai lucrat în clasa a X-a?
Alexandra: Aveam o companie care se numea “Societatea Și Totuși Unii Pot”. Adică STUP. Făceam cursuri cu copilașii de la clasele I-IV pe diferite domenii, cum ar fi formarea munților, istoria Indiei, totul predat ca de la elev la elev. Adolescenții predau și elevii ascultau.

Cum v-a venit?
Alexandra: Eram 10 din clasa mea în echipă, toți pasionați de educație. Am zis “De ce să nu facem noi cursurile?” Noi le-am creat, noi le-am predat. De exemplu, aveam un coleg olimpic la geografie și a făcut ceva cu plastilină stratificată, le-a arătat copiilor cum se creează munții. Am învățat din experiența asta mult mai mult decât dacă am fi stat într-o bancă, la ore.

Monica Cadogan. Cum a reușit un outsider să cucerească opt țări CITEȘTE ȘI Monica Cadogan. Cum a reușit un outsider să cucerească opt țări

George și Ciprian, voi tot de la educație antreprenorială ați ajuns la o universitate de antreprenoriat?
George: Eu în școală am avut nota 5 la educație antreprenorială. Dacă te-ai fi luat după note, noi nu ne-am fi potrivit niciodată cu profilul acesta.

Ciprian: Am avut o profesoară destul de dificilă. Avea, e adevărat, business-ul ei, dar preda ca acum 25 de ani și ținea mult la ideile din vremea comunismului. Cel puțin așa ne plăcea nouă să credem. Când intra în clasă, toți trebuia să luăm poziția de drepți…

George: …trebuia să așteptăm sfârșitul orei ca să putem merge la toaletă.

Ciprian: Am rămas corigent la economie și mi-a spus că niciodată nu voi avea treabă cu domeniul ăsta. Probabil că, dacă nu aș fi avut încredre în mine, aș fi ținut cont de experiența aceasta și nu aș fi avut curajul să încerc ceva.

Voi doi sunteți din Brăila. Și v-ați mutat, singuri, în București, pentru patru ani de facultate de antreprenoriat. Ce au spus părinții voștri?
George: Mama lucrează la Primărie și tata e antreprenor. Are afacerea lui în instalații, gaze, branșamente. Interesant este că atunci când le-am vorbit despre opțiunea mea de a merge pe drumul acesta, au fost amândoi împotrivă. Mi-au spus “Bine, vrei tu să fii antreprenor, dar în ce domeniu? Tu nu știi să faci nimic.” Și le-am spus că eu cred că trebuie să ai o pasiune și să mergi pe drumul acela, pentru că lucrurile vor ieși până la urmă ok. Au fost foarte mult împotriva ideii și a trebuit să pun multă presiune pentru a-i convinge.

„Doar nu o să stau să visez că o să am la un moment dat tot ceea ce îmi trebuie... Găsești resurse. Dacă stai să aștepți, se duce vremea și te alegi cu o grămadă de regrete.” - Alexandra

Crezi sincer asta, că nu e important să știi să faci ceva, ci e mai important să ai o pasiune?
George: Ce faci în momentul în care pasiunea ta e business-ul, să creezi ceva nou, o companie? Ce faci în momentul acela? Pur și simplu te apuci să creezi ceva. E ok dacă intri într-un domeniu și totul e necunoscut. Pentru mine contează mult mai mult oamenii cu care mă înconjor și dorința de a afla și a învăța cât mai mult despre domeniu.

Îți aduci aminte când te-ai gândit prima oară să faci ceva de capul tău?
George: Când eram mai mic, aveam vreo 10 ani, organizam un fel de târguri unde vindeam chestii pe care le aveam prin casă și nu le mai foloseam. Jucării, genul ăsta… În loc să facem schimb, făceam târguri în fața blocului și le vindeam altor copii.

Ciprian, tu cum ai fost mânat spre zona asta?
Ciprian: Părinții mei știau încă din clasa a IX-a că în zona asta mă îndrept.

Florin Talpeș și cum funcționează motorul de inovație al Bitdefender CITEȘTE ȘI Florin Talpeș și cum funcționează motorul de inovație al Bitdefender

De unde știau?
Ciprian: Au văzut ce tentative am avut în trecut. Am început de mic să mă descurc singur, să câștig bani. Îmi mintesc că eram în clasa a III-a sau a IV-a… Am făcut cam șapte ani dans sportiv de performanță și, la un moment dat, începusem să fim chemați pe la nunți, să susținem momente de dans. Eram plătiți pentru asta. Când am mai crescut, am început să fac eu coregrafie pentru alții. Prin clasa a VIII-a și a IX-a. Înainte de asta, obișnuiam să mă joc pe calculator, eram obsedat de un anumit joc, și am început să vând pe bani reali obiecte din mediul virtual.

De unde îți veneau toate ideile astea?
Ciprian: Veneau natural. Am devenit conștient de lucrurile astea acum un an sau doi când mi s-au pus niște întrebări care m-au ajutat să mă descopăr eu pe mine.

Ce rol au avut părinții tăi? Ți-au spus “Termină cu astea și pune mâna pe o carte” sau te-au încurajat?
Ciprian: În principiu, mama a fost mereu deschisă spre zona asta. Știa ce important e să faci ceva pe cont propriu, ea lucrează cu o firmă de network marketing în domeniul suplimentelor naturale. Tata a lucrat în Marină. Știa ce înseamnă disciplina, să ai pe cineva mai sus care să îți spună ce să faci. La început nu a fost de acord cu traiectoria mea. Dar, pe măsură ce a trecut timpul, și-a dat seama că nu mă poate obliga. Pur și simplu mi-a spus “Du-te și fă ce crezi, am încredere că vei reuși”. Când mă gândesc la asta, nimic nu mă poate opri.

VIDEO: Alexandra: Câteodată, mă sperie toate lucrurile pe care nu le știu

SUNTEM VII CÂND AVEM O PROVOCARE

S-ar putea să avem înaintea noastră cea mai antreprenorială generație din istorie, dacă ne luăm după cercetările de până acum: două treimi dintre ei aspiră să clădească propria afacere. Felul în care o fac e interesant. Alexandrei i se pare firesc să muncească din greu și să se descurce fără nicio resursă, pentru că alternativa nu e acceptabilă: “trece vremea și te alegi cu o grămadă de regrete”. Pentru Ciprian și George, antreprenoriatul e, până acum, o formă de a-și testa puterile: “Ne simțim vii când avem o provocare”. Nu sunt visătorii la care ne-am aștepta, dispuși să sară în cap fără parașută, ci mult mai pragmatici când vine vorba de riscuri și orientați către a rezolva probleme pe care nu-și fac iluzii că le va rezolva altcineva.

Toate lucrurile pe care le-ați făcut până acum au pornit de la nimic. Zero resurse. Vi se pare naturală această cale, de a începe ceva cu nimic?
Alexandra: Dacă nu ai cu ce, de ce nu? Doar nu o să stau să visez că o să am la un moment dat tot ceea ce îmi trebuie... Găsești resurse: dacă nu bani, atunci oameni. Dacă nu oameni, oportunități. Dacă stai să aștepți, se duce vremea și te alegi cu o grămadă de regrete.

„Mă tem tot timpul, că ceva nu va ieși bine, că voi dezamăgi pe cineva, că o să pierdem ceva. Am învățat de câteva luni să trăiesc cu frica asta.” - Alexandra

Cum ai găsit resursele pentru Fabrica de Experimente?
Alexandra: Am început cu un studio în care filmam experimentele. Am luat din garajul lui tata tot felul de lemne, sârme, cu care am amenajat și decorat studioul.

Unde e studioul?
Alexandra: În sufrageria bunicului meu.

Și el unde stă?
Alexandra: (chicotește, ca un preșcolar) În camera lui, că nu folosea oricum sufrageria. (redevine serioasă) Deci am luat lemne de la tata, pe care nu am plătit nimic. Singura investiție a fost camera. Trepiedul și luminile sunt lucruri pe care tata le avea de vreo 30 de ani. Primii bani adevărați i-am făcut abia în primăvara acestui an, din campania de crowdfunding pentru Fabrica de Experimente. Până atunci, am căutat bani pentru proiecte: Kaufland și Asociația Eleven ne-au dat bani să facem o caravană pentru Săptămâna Altfel. Youth Bank ne-a dat bani să facem primele truse pentru orfani. Au fost proiecte care ne-au ajutat să ne definim conceptul și să facem prototipul.

Câte truse de experimente ați vândut până acum?
Alexandra: 1.000

E destul, din septembrie până azi. Care e marele secret al truselor tale?
Alexandra: Am muncit foarte mult la produs. La început, trusa conținea materiale pentru 53 de experimente. Am filmat 53 de materiale video. Trusa pe care o vindem acum conține doar 17 experimente. Ideea este că un părinte nu stă să facă experimente cu copilul lui. Trebuie să cumperi materiale din zeci de locuri, să creezi experimentul... Părinții nu au timp. Noi le dăm și trusa și instrucțiunile împreună. Poți face o activitate foarte frumoasă cu copilul tău, fără să te plimbi și să pierzi timp. 

(Ciprian și George șușotesc și se agită în timp ce Alexandra vorbește) Vreți să spuneți ceva, nu? Spuneți...

Ciprian: Am făcut o chestie super-mișto în clasa a X-a. L-am sunat pe George într-o seară și i-am spus să mergem până la București – noi fiind din Brăila – să stăm o zi acolo fără niciun ban și să încercăm să facem bani din nimic. Ne-am suit în tren doar cu bani de dus – 15 lei. Am ajuns la București fără niciun ban. Am cerut un leu de la o persoană și am cumpărat un măr. L-am vândut cu 5 lei și apoi am cumpărat un kilogram. După vreo șase ore aveam 200 de lei. I-am donat unei fundații din Galați. A fost o provocare pentru noi – să vedem dacă putem.

VIDEO: Ciprian: Își trebuie un scop mai mare

Ați fost la Amsterdam de curând, ca parte din programul Entrepreneurship Academy. Ați stat șase săptămâni acolo și ați avut o provocare asemănătoare. Ați fost echipa care a făcut cel mai mare profit, nu?
George: Da. Trebuia să ne descurcăm să avem un profit de 1.000 de euro la final.

Ciprian: Ni s-a părut foarte puțin și am zis “Hai să facem dublu”. Asta chiar era provocare. Noi așa ne simțim vii, când avem în față o provocare adevărată.

“Noi așa ne simțim vii, când avem în față o provocare adevărată.” - Ciprian

George: Am luat toate economiile noastre și am cumpărat o cameră Polaroid și un set de hârtie pentru ea. Am calculat că, dacă făceam poze pe stradă la Amsterdam și le vindeam cu 5 euro, ne dublam investiția.

Ciprian: Cel mai rău scenariu era că, în patru săptămâni, vindem cinci poze pe zi și facem banii aceștia.

George: Până la urmă am vândut de 4.000 de euro. După primele 50-60 de persoane pe care le abordezi pe stradă pentru poze, înveți foarte mult. Îți faci un tipar în minte, știi cine este clientul țintă, cine va spune da și cine nu. Mai mult, chiar. Înveți să vorbești cu diferite tipuri de persoane. Faci diferența între cupluri, grupuri de fete. Știi locurile în care poți vinde. Locul meu preferat era la Muzeul Van Gogh din Amsterdam. Acolo am avut vreo 25-30 de “da”-uri unul după altul.

Dan Isai, antreprenorul care a contrazis tot ce știam despre salate CITEȘTE ȘI Dan Isai, antreprenorul care a contrazis tot ce știam despre salate

Ciprian, mi-ai spus că vrei să folosești banii aceștia pentru a crea un startup care să ducă mâncare sănătoasă în școli. Cum ai de gând să faci asta?
Ciprian: Va fi un pachețel de prânz pe care copiii îl primesc zilnic, de la un automat. Vreau să folosesc banii din Amsterdam pentru a valida ideea, pentru primul automat. Dacă merge, voi avea un model pe care îl pot crește. Asta cu mâncarea e o problemă care pe mine m-a durut foarte tare în liceu – nu aveam de unde să iau ceva sănătos. Și ce să facem? Ne plângem la Guvern că nu avem cantine? Sau facem noi ceva în privința asta?

Și banii tăi, George? Ce ai de gând să faci cu ei?
George: Eu plec de la ideea că, în 2016, oamenii sunt prea ocupați ca să-și facă singuri curat, cumpărături. Mai bine petrec timp cu familiile. Vreau să creez o platformă unde va fi o comunitate de studenți care fac lucrurile acestea pentru ei, în schimbul unor bani de buzunar. Am validat ideea: am postat pe Facebook și avem deja comenzi pentru curățenie. Iar studenții preferă să facă ceva pe cont propriu, în loc să meargă la părinți să le tot ceară bani de buzunar.

AI DAT-O DE GARD, TRECI LA URMĂTOAREA

Prima generație născută într-o eră digitală nu știe cum arăta lumea înainte de smartphone. În consecință, sunt în permanență conectați, într-o conversație continuă, interacționând non-stop cu informație, divertisment, prieteni. Dar trăiesc cu sentimentul comprimării timpului, cu un sentiment al urgenței și cu nevoia de a se adapta din mers la o lume care se schimbă cu viteza luminii. Se așteaptă să încerce și să eșueze. Cel puțin o dată. Au temperamente de puști și preocupări de adulți: furnizori, clienți, business. Libertatea pe care și-au luat-o singuri a venit la pachet cu presiunea și responsabilitatea de a reuși. “Presiunea care vine din faptul că nu am vrut să merg pe drumul ales de alții”, spune George. Învață mult și din propriile greșeli. Nu le atât de frică să greșească, cât le e de frică să stea pe loc.

V-a fost vreodată teamă că nu veți reuși? Teamă de ceea ce vor spune ceilalți?
Alexandra: Trăiesc cu frică în fiecare zi. Sunt extraordinar de multe lucruri pe care nu le știu și pentru care trebuie să găsesc o rezolvare. Nu am timp să studiez, să mă gândesc, pentru că de cele mai multe ori trebuie să o găsesc repede. Și mă tem tot timpul, că ceva nu va ieși bine, că voi dezamăgi pe cineva, că o să pierdem ceva. Am învățat de câteva luni să trăiesc cu frica asta.

Te poți gândi la un exemplu concret?
Alexandra: Da. Ieri am primit o comandă de 100 de truse de experimente. Le-am spus că le livrăm, dar ei le vor mâine. Cum fac eu asta? Mi-a fost foarte frică… Uite, pot să fac ceva, dar s-ar putea să o dau de gard... Atunci a fost momentul în care am gândit activ câteva ore. Nici nu mai respiram, mă gândeam doar la soluții pentru chestia asta. Și le-am găsit, dar e una dintre acele situații… Nu știi dacă o să-ți iasă. Am sunat noaptea la tipul care îmi livreză sirop de porumb, să îl înteb dacă se poate. “Bună Tudor, vreau și eu niște sirop de porumb”. “Cât?” mă întreabă. “125 de litri, te rog” (se amuză teribil amintindu-ți conversația) M-a întrebat ce fac cu el, că ei nu vând astfel de cantități. I-am spus că facem experimente… “Aaaa, ce drăguț!” Siropul de porumb se folosește la momeli de pescuit. Acum nu mai merge nimeni la pescuit. Nu e obișnuit să primească o comandă de 50 de bidoane în miezul nopții, putea să nu aibă.

Ciprian: Mie îmi este frică mereu… Îmi este frică să trec strada… Dacă mă calcă o mașină? (face o pauză teatrală. Alexandra și George se lămuresc că nu vorbește serios, izbucnesc în râs. Se comportă ca niște copii de cinci ani parașutați într-o lume a adulților). Serios acum… Oamenii spun despre noi că suntem lipsiți de frici, de insecuritate. Nu e adevărat. Le avem, doar că….

Alexandra: … le mascăm bine…

Ciprian: … ne găsim motivația în ceva mai mare, care ne facem să lăsăm frica la o parte.

George: Măi, da…. (e clar că simte nevoia să continue cu gluma) Mi-e frică și mie, undeva. În fundul capului meu e o voce care îmi spune mereu că mi-e frică… (revine la tonul serios, nu înainte de o porție zdravănă de râs). Nu mă tem neapărat că o voi da de gard, ci că rămân fără timp, că trece timpul și nu fac nimic. Apoi e și presiunea pe care o pun ai mei pe mine, sau presiunea care vine din faptul că eu nu am vrut să merg pe drumul ales de ei. Acum trebuie să demonstrez că am ales bine, atât lor, cât și mie. Știu că sunt capabil, dar este teama că trece timpul și eu nu pun ceva pe picioare. În rest, nu mi-e frică să fac lucruri sau să greșesc.

Radu Octavian: Când clădești un grup de 300 de milioane de euro și îl pierzi aproape complet CITEȘTE ȘI Radu Octavian: Când clădești un grup de 300 de milioane de euro și îl pierzi aproape complet

Când am întrebat ce greșeli ați făcut, mi-ai povestit despre prima ta idee antreprenorială care a eșuat cu brio. Poți spune povestea, pe scurt?
George: Când am descoperit sfera aceasta a antreprenoriatului și am văzut că mă pasionează, am zis că trebuie să fac ceva. Sunt genul de persoană care se sufocă dacă nu face ceva. Nu pot să stau degeaba. Acum doi ani și jumătate mi-am deschis un magazin online de vitamine. Cred că am petrecut 8-9 luni de zile dezvoltând produsul, adică am făcut platforma online, am pus acolo produse, m-am ocupat de contracte, prețuri, furnizori… Fără să îmi pun măcar un moment întrebarea cine sunt clienții mei, dacă e piață în România. Prima lună după ce am început să vând chestiile astea a fost dezastruoasă. Aveam o singură comandă, și aia de 90 de lei. Am mai continuat vreo 3-4 luni, a fost un eșec total. Cred că asta a fost o lecție foarte importantă: degeaba depui tot efortul și pui toată pasiunea într-o chestie dacă direcția este greșită și nu ai unde să ajungi. Și de aici am învățat cât de importantă este validarea pieței.

“E presiunea care vine din faptul că eu nu am vrut să merg pe drumul ales de părinții. Acum trebuie să demonstrez că am ales bine, atât lor, cât și mie.” - George

Probabil că a fost o lecție dură. Cum te-ai simțit după experiența asta?
George: După vreo două săptămâni de frustrare – pentru că nu puteam înțelege ce nu a mers – mi-am dat seama că nu are rost să stau așa supărat și că ar fi mai bine să extrag lecțiile de aici. Și, da, acum știu cât de important este să îți validezi ideile, să îți alegi un partener potrivit, care să te ajute în business.

Nu te-a descurajat?
George: Nu. Asta e, ai dat-o de gard, treci la următoarea.

Am citit un studiu despre generația voastră care spune că două treimi dintre voi se așteaptă să eșueze a prima tentativă de afacere. E o atitudine interesantă. Așa este?
George: Mi se pare foarte normal să te aștepți să greșești. Dar să ții minte că trebuie să dai 100% din ceea ce poți ca să-ți iasă chestia aceea. Adică nu te aștepta să nu iasă, fă tot ce poți ca să o faci să meargă. Dacă nu merge, treci la următoarea.

Iulian Stanciu, antreprenorul cu o singură viteză: maximă CITEȘTE ȘI Iulian Stanciu, antreprenorul cu o singură viteză: maximă

Alexandra, ție pare că ți-au ieșit toate până acum. Tu ce crezi?
Alexandra: Nu e adevărat. Mi-a luat un an și ceva ca să ajung să am un produs. Și nu a durat atât pentru că mi-a mers totul bine. Normal că greșeșți. Cu oamenii, cu ceea ce vrei să faci. Numai că eu nu am lasat lucrurile să ajungă în punctul la care nu mai ai ce face. Mi-am dat seama că nu e bine și am luat-o pe alt drum. Mi-a luat super mult timp ca să ajung la un produs la care acum aș ajunge în două săptămâni.  

DESPĂRȚIREA DE TREBUIE

“Mi-ar fi plăcut să nu îmi fie frică de școală” spune Alexandra azi. Prăpastia dintre școală și această generație e pusă, de multe ori, pe seama unui deficit de atenție: capacitatea de concentrare a copiilor născuți în era digitală e de maximum 8 secunde, spun studiile. Sau pe seama unei obsesii nesănătoase pentru rețele sociale și universul digital. Pentru Alexandra, George și Ciprian, adevărul e foarte diferit: citesc, dar nu manuale; învață, dar din viața reală. Caută lucruri care să îi intereseze cu adevărat și cer celor din jur să îi ajute să descopere ceea ce este relevant. Dacă școala încearcă să îi oblige să stea înregimentați într-un sistem care nu-i ajută, atunci se deconectează, pur și simplu.

Alexandra, spui despre tine că erai un elev model, dar că nu te interesa, de fapt, nimic. Nu prea înțeleg cum merg cele două împreună.
Alexandra: Am fost tipul de copil presat să fie primul din clasă. Am fost prima până în clasa a XI-a. Mergeam în excursii organizate de primărie pentru că eram prima din clasă. Până într-a IV-a, ai mei mă duceau dimineața la 8 la școală, mă luau la ora 6 seara și apoi mergeam la sport până la 8. Nu aveam timp să mă gândesc la nimic altceva.

„Poate că ideea de a fi antreprenor s-a născut ca un soi de răscoală în fața lui „trebuie”: trebuie să te angajezi, trebuie să te duci la școală de la ora cutare... Dar eu nu vreau asta.” - Ciprian

Cum te-ai răzvrătit, ca să spun așa?
Alexandra: (se gândește puțin înainte de a răspunde) S-a întâmplat treptat. În clasa a X-a am avut acel an cu antreprenoriatul. În anul următor am avut super-multe idei, am făcut împreună cu Youth Bank o conferință de promovare a turismului montan și escaladei în școală la noi. Am adunat 200 de copii și am umplut sala de festivități a liceului. Am făcut un cros, apoi ecologizare. Acela a fost primul meu contact cu un sponsor. M-am dus de una singură, am bătut la ușa Romprest și am obținut mașini, saci de gunoi, diplome pentru oameni, de toate. Așa am prins curaj.

Care e principalul reproș pe care l-ați face școlii acum, după ce ați terminat liceul? Ce ați schimba dacă ar fi să vă desenați voi cei patru ani de liceu?
George: Aș spune că școala mi-a răpit o foarte mare parte din timp și mi-a irosit-o la modul cel mai serios. Dacă sistemul era desenat mai inteligent, ar fi putut să mă ajute să-mi dau seama mult mai devreme ce vreau să fac și să fac primii pași în direcția aceea. Am descoperit că vreau să fiu antreprenor abia într-a X-a și a XI-a. Ceea ce mi se pare foarte târziu.

Cristina Bâtlan și secretele unei companii care vinde pantofi în toată lumea CITEȘTE ȘI Cristina Bâtlan și secretele unei companii care vinde pantofi în toată lumea

Cum ar fi putut școala să te ajute?
George: Ar fi putut încerca măcar să mă cunoască. Prin profesori, consilieri care să stea de vorbă pe bune. Să încerce un program care să fie șlefuit pentru tine.

Ciprian: Ce aș spune eu este că nu am nicio problemă cu sistemul în sine. Dar există profesori care vin la școală fără motivație și nu realizează că au 30 de oameni în fața lor cărora le schimbă viața prin ceea ce predică și predau. Sunt convins că mulți nu realizează asta. Am avut și destui profesori care m-au inspirat, cu care țin și acum legătura.

George: E un moment pe care l-am urât în toată școala: când te scoate profesorul la tablă și tu nu știi ca lumea lecția, pentru că ai avut ceva mai important de făcut. Și își bate joc de tine. Stima ta de sine coboară sub zero. Poate că nu își dau seama, dar îți ia foarte mult timp să o clădești la loc.

Alexandra: Mie mi-ar fi plăcut să nu îmi fie frică de școală. Mă gândeam tot timpul cum să iau o notă mai mare, cum să fac lucrurile mai bine, să pot merge acasă să spun că am luat 9 sau 10 și apoi să-mi văd de ale mele. Faptul că tu ai în paralel ceva ce chiar îți place să faci și a doua zi trebuie să mergi la școală și să dai un test și să te străduiești să iai o notă mare e groaznic pe termen lung. Nu te dedici, de fapt, niciunui lucru. În clasa a XII-a am zis că nu mai contează și am învățat doar la materiile care îmi plăceau. M-a ajutat foarte mult, a fost prima oară când am reușit să mă dedic unui lucru. Înainte le făceam pe toate, dar prost. Când am făcut doar un lucru, mi-a ieșit bine și a început să îmi crească și încrederea în mine.

“Învăț foarte mult de la oameni. E mai ușor să apelezi la ei și să îi întrebi ce perspectivă au asupra unei chestii, îți clarifică lucrurile mult mai repede.” - George

Vedeți antreprenoriatul ca pe o cale de a vă câștiga independența față de sistem, ca să spun așa?
Ciprian: Poate că s-a născut ca un soi de răscoală în fața lui „trebuie”: trebuie să te angajezi, trebuie să te duci la școală de la ora cutare... Dar eu nu vreau asta.

Alexandra: Eu nu mai fac nimic din ceea ce “trebuie” să fac. Am fost de prea multe ori în situația asta. Și în niciun moment nu mi-a plăcut ce am făcut. Când am început să fac ceea ce vreau să fac, a fost o cu totul altă senzație.

VIDEO: George: Simt presiunea de a reuși

Faceți parte dintr-o generație continuu conectată, căreia i se reproșează că nu mai citește,  că vrea continuu experiențe, că nu învață și e dezinteresată. Ce ați răspunde la acest portret?
Ciprian: Nu am fost vreun fan al cititului, e adevărat. Îmi amintesc însă un lucru: că profesoara de română ne-a vorbit despre Schopenhauer și nu mi-a păsat deloc. Apoi am fost la o conferință unde un trainer a folosit un citat din acest filozof. A explicat puțin filozofia lui și m-a făcut să iau o carte și să citesc despre el. Problema nu era cu Schopenhauer, ci cu cum a fost el introdus în scenă. Cred că noi ne-am format un mușchi care refuză să citească ceea ce este obligatoriu.

Alexandra: Citesc foarte mult, dar nu ceea ce mi se dă la școală...

Ciprian: Problema nu este cu „Ion” sau cu „Moromeții”. Eu cred că există valoare în aceste lecturi. Problema e când ești forțat să le înghiți... Cartea mea preferată este “O lume ieșită din minți”, a lui Ken Robinson.

George: Eu am fost învățat de mic să citesc și le sunt foarte recunoscător alor mei pentru asta. Citesc cărți de business din clasa a XI-a. Preferata mea este “Săptămâna de lucru de patru ore”, a lui Tim Ferris.

De unde învățați, dacă nu din școală?
Alexandra: De pe net.

George: Foarte mult de la oameni. E mai ușor să apelezi la ei și să îi întrebi ce perspectivă au asupra unei chestii, îți clarifică lucrurile mult mai repede.

O LUME PUȚIN MAI BUNĂ

Alexandra e preocupată în acest moment de cei 150 de voluntari cu care lucrează în toată țara. Asamblează truse, o ajută la show-uri. Ce urmează pentru ei? Și-ar dori un hub, un loc unde voluntarii să lucreze la propriile lor idei, să dezvolte alte experimente, să capete încredere. “Pentru că au văzut că se poate”. Lumea ar trebui să fie un loc mai bun, după părerea lor. Alexandra, Ciprian și George spun că au un rol de jucat aici. Așa cred ei, cel puțin. Nu sunt singurii. Pe cât e de pragmatică generația Z, pe atât este de mânată de un sentiment al misiunii, de dorința de a schimba lumea. Pentru că abordează lucrurile foarte practic, s-ar putea să le și iasă, până la urmă.

„Am încredere că, în momentul în care faci ce-ți place și ai un scop mai sus decât profitul, banii vin ca să poți să realizezi acel lucru.” - Alexandra

Aș vrea să știu ce vă motivează, de ce v-ați apucat să faceți această școală, de ce vreți să construiți un business?
Ciprian: Când eram mic, am fost pasionat de fotbal. Părinții nu m-au lăsat să urmez acest drum. Azi joc fotbal doar în timpul meu liber. Viziunea mea pe termen lung este să creez o academie, unde să aduc toți copiii care provin din familii sărace, să adun toate talentele din România și să-mi petrec timpul antrepnându-i pe copiii aceștia să devină sportivi de performanță. Și sunt conștient că am nevoie de mulți bani. Pentru că îmi place să fac business, iată-mă aici, încercând să creez niște afaceri care să îmi dea până la urmă posibilitatea să urmez această pasiune.

Alexandra: Pentru mine e foarte important să simt o schimbare, încet-încet. Văd voluntarii care mă ajută, oamenii care cumpără truse, partenerii cu care lucrăm... Știu că facem un lucru bun, pentru că văd reacțiile. Am încredere că, în momentul în care faci ce-ți place și ai un scop mai sus decât profitul, banii vin ca să poți să realizezi acel lucru. Vreau să schimb povestea cu fizica și chimia în școală. Eu învățam doar pentru că trebuia, dar nu mă pasiona. Nu am rămas cu nimic. În cele șase luni în care am făcut experimente cu copiii, am văzut ce mult contează acest fel de a învăța. Veneau și îmi spuneau că fac experimente acasă, cu părinții. Când continui să experimentezi dincolo de trusa noastră, înțelegi altfel lumea. Faci asocieri, poți trece la alt nivel. Vrei să te faci inginer, dar cum te faci tu inginer dacă știi doar formule?

George: Eu vreau în primul rând să îmi dovedesc mie că pot crea ceva de la zero. Să îmi petrec viața făcând ceva ce îmi place. Aș fi ipocrit să spun că banii nu contează, dar ei vin undeva, pe lângă... (se gândește puțin înainte de a continua) Eu știu ce greu mi-a fost când încercam să construiesc ceva și aveam nevoie de un sfat... Nu voiam să merg la părinți, ci la antreprenori care trecuseră deja prin experiența respectivă și mă puteau ajuta. Am avut o perioadă în care m-am lovit de foarte multe “nu”-uri și nu mi se pare corect. Când ai fost mic, sigur te-a ajutat cineva să crești la nivelul la care ești acum. Vreau să fiu, în 10-15 ani, genul acela de antreprenor care să raspundă oricărui puști care îi scrie pe messenger. 

Andreea Roșca este jurnalist, scriitor și un pasionat explorator al lumii antreprenoriale. Este, împreună cu Mona Dîrțu, co-autorul cărții “Cei care schimbă jocul”, singura carte românească care privește în culisele unora dintre cele mai mari afaceri antreprenoriale din țară. A dezvoltat, împreună cu Mona Dîrțu, Sorin Axinte și profesorul american Stuart Read, un program de training pentru antreprenori și companii bazat pe principiile gândirii antreprenoriale. Este unul dintre fondatori și membru de board al Fundației Romanian Business Leaders. Îi puteți scrie la andreea@andreearosca.ro

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
entrepreneurship academy
andreea rosca