Pentru a elimina orice risc de nelegalitate, s-a ajuns la o supra-reglementare care poate să încetinească procesul și să genereze blocaje, iar abordările excesiv defensive ale autorităților au generat adesea oferte hiperprudente din partea antreprenorilor. Un minus ar fi faptul că unele companii încă au probleme legate de înțelegerea mecanismelor sau a rolului participanților la proiecte, deci mai este loc de profesionalizare.
Ce rol joacă avocații companiilor care concurează pentru contracte publice sau ai celor implicate în parteneriate public-private și înseamnă pentru ei să aibă succes, care sunt principalele diferențe între gestionarea juridică a unui contract de construcții și abordarea tradițională a unui litigiu comercial sau ce greșeli fac părțile implicate în dispute și când se optează pentru arbitraj în locul instanțelor locale în cadrul proiectelor complexe de investiții am aflat de la Cristina IVAN, avocat coordonator, și Diana COCIAS (ANTOFIE), partener în cadrul Ivan și Asociații. Una dintre concluziile acestora este că adevărata maturizare a sistemului se măsoară nu în numărul de proceduri publicate sau în gradul de digitalizare, ci în capacitatea proiectelor de a fi duse la bun sfârșit. Deci eficiența reală apare atunci când procedura de atribuire este gândită strategic încă din faza de pregătire a ofertei, iar documentația este construită având în minte implementarea.
Achizițiile publice sunt unele dintre cele mai criticate procese din sectorul public, impactând companiile de construcții, administrațiile locale și marii dezvoltatori. Cum vedeți evoluția achizițiilor publice în România în ultimii ani, în special în raport cu noile standarde de transparență, eficiență și competitivitate?
Cristina IVAN: Achizițiile publice din România au evoluat semnificativ în ultimii ani, însă nu neapărat într-o direcție liniară, ci mai degrabă într-un proces dinamic, uneori tensionat, de ajustare permanentă între nevoia de transparență și nevoia de eficiență.
Standardele de transparență au crescut, procedurile s-au formalizat, iar mecanismele de control s-au rafinat. În paralel însă, a crescut și nivelul de complexitate al documentațiilor și al interacțiunii dintre autorități și operatorii economici. De multe ori, din dorința de a elimina orice risc de nelegalitate, s-a ajuns la o supra-reglementare care poate încetini procesul și poate genera blocaje.
Din perspectiva mea, adevărata maturizare a sistemului nu se măsoară doar în numărul de proceduri publicate sau în gradul de digitalizare, ci în capacitatea proiectelor de a fi duse la bun sfârșit. Achiziția publică nu ar trebui privită ca un scop în sine – nu atribuirea contractului este obiectivul final, ci finalizarea proiectului în beneficiul comunității.
După peste 20 de ani petrecuți atât în sectorul public, cât și în cel privat, am înțeles că eficiența reală apare atunci când procedura de atribuire este gândită strategic încă din faza de pregătire a ofertei, iar documentația este construită cu implementarea în minte. Altfel spus, succesul nu începe în momentul depunerii ofertelor și nu se termină la semnarea contractului. Aici sunt încă pași de făcut.
Văd sistemul de achiziții ca pe un ecosistem în continuă transformare, în care fiecare acțiune produce o reacțiune: abordările excesiv defensive ale autorităților generează oferte hiperprudente din partea antreprenorilor, iar strategiile agresive din piață determină reacții de control mai stricte. Echilibrul este esențial.
Următorul pas în evoluția achizițiilor publice din România nu ar trebui să fie despre noi modificări legislative, ci despre schimbarea unei mentalități: orientarea tuturor actorilor către obiectivul comun – proiecte funcționale, finalizate la timp și utilizabile de comunitate
Diana COCIAS: A crescut volumul, a crescut complexitatea, dar nu a crescut proporțional înțelegerea mecanismelor. Avem operatori economici care câștigă proceduri de sute de milioane de euro și nu știu să gestioneze un claim contractual. Avem autorități care aplică FIDIC sau HG 1/2018 fără să înțeleagă rolul Inginerului sau al Supervizorului sau cum funcționează mecanismele contractuale.
Cât despre noile standarde – transparența a crescut formal, avem SICAP, avem termene, avem obligații de publicare. Dar transparența reală nu înseamnă să publici mii de documente, ci să explici de ce ai luat o decizie. Iar competitivitatea e adesea una de fațadă – câștigă cine înțelege sistemul, nu neapărat cine oferă cea mai bună soluție.
Evoluția reală nu ține de legislație, ci de profesionalizare: cine înțelege că un contract de acest tip e un sistem de reguli care trebuie performat zi de zi, nu doar semnat, acela supraviețuiește.
Date fiind provocările reale cu care se confruntă companiile în competiția pentru contracte publice, ce rol poate avea avocatul ca „navigator” al procesului, nu doar ca simplu consultant juridic?
Cristina IVAN: În achizițiile publice, avocatul nu mai poate fi un simplu interpret al normei. Rolul său real este într-adevăr acela de navigator strategic al întregului proces.
Competiția pentru contracte publice, în special în domeniul infrastructurii, nu este doar juridică – este tehnică, financiară și operațională. Documentațiile sunt complexe, termenele sunt scurte, iar fiecare răspuns la o solicitare de clarificare poate avea un impact direct atât asupra șanselor de atribuire, cât și asupra modului în care contractul va fi executat ulterior.
În acest context, consider că avocatul trebuie să fie implicat încă din faza de pregătire a ofertei, nu doar atunci când apare un litigiu. Analiza documentației de atribuire, structurarea strategiei de ofertare, formularea clarificărilor sau abordarea unor subiecte sensibile din ofertă sunt etape în care intervenția juridică poate preveni riscuri care, altfel, se vor transforma inevitabil în dispute în faza de execuție.
A fi „navigator” înseamnă, în esență, capacitatea de a vedea dincolo de momentul atribuirii. Înseamnă să înțelegi cum o anumită formulare din ofertă poate genera dificultăți în implementare, cum o omisiune aparent minoră poate afecta echilibrul contractual sau cum o decizie luată în etapa de evaluare poate produce efecte ani mai târziu, în timpul execuției.
Experiența acumulată mi-a permis să înțeleg logica ambelor părți și să construiesc strategii care urmăresc nu doar câștigarea contractului, ci realizarea efectivă a proiectului. Pentru mine, succesul nu este reprezentat doar de obținerea atribuirii, ci de capacitatea antreprenorului de a-și atinge obiectivele asumate prin ofertă și de a finaliza proiectul în condiții sustenabile.
Într-un sistem dinamic, aflat în permanentă schimbare, avocatul trebuie să anticipeze, să prevină și să echilibreze. Litigiul poate deveni uneori inevitabil, dar nu ar trebui să fie prima opțiune, ci ultima.
Diana COCIAS: În mod cert un rol important al avocatului ar fi să traducă. Între limbajul tehnic al constructorului și limbajul juridic al contractului e o prăpastie. Avocatul cu adevărat util în cadrul unui proiect de infrastructură e cel care înțelege ambele și le conectează: știe că o „variație“ pe șantier are consecințe juridice, că o notificare întârziată e un drept pierdut, că o Determinare a Inginerului sau o Decizie a Supervizorului necontestată devine obligatorie.
De aceea am construit o practică integrată: asistăm clientul de la decizia de a participa la licitație până la recepția finală. Analiza documentației, răspunsul la clarificări, depunerea ofertei, contestații dacă e cazul, apoi implementare – claim management, relația cu Inginerul sau Supervizorul, dispute. Aceeași echipă care înțelege proiectul de la început îl asistă și la execuție. Clientul trebuie să înțeleagă un lucru simplu: dacă respectă procedura contractuală, e protejat. Rolul avocatului e să îi arate exact cum.
România continuă să investească masiv în infrastructură (autostrăzi, spitale regionale, poduri, rețele de apă etc.), dar proiectele mari aduc provocări semnificative de risc legal, cost și timp. În situația proiectelor mari de infrastructură din România, care considerați că este cea mai mare diferență între gestionarea juridică a unui contract de construcții și abordarea tradițională a unui litigiu comercial?
Cristina IVAN: Diferența fundamentală este una de perspectivă: într-un litigiu comercial clasic, miza este câștigarea disputei; într-un proiect major de infrastructură, miza reală este salvarea și finalizarea proiectului.
Un contract de infrastructură nu este un simplu raport juridic între două părți. Este un mecanism complex care implică finanțări publice sau europene, termene critice, proiectare, execuție, consultanți, ingineri, autorități, subcontractori și, în final, un impact direct asupra comunității. În acest context, o abordare pur litigioasă, concentrată exclusiv pe revendicare și poziționare adversarială, poate genera blocaje cu efecte sistemice.
Gestionarea juridică a unui contract de construcții presupune o intervenție continuă, aproape „chirurgicală”, în echilibrul contractual. Înseamnă să înțelegi mecanismele tehnice ale proiectării și execuției, să anticipezi riscurile de întârziere și să tratezi revendicările într-o logică de administrare a contractului, nu doar de confruntare.
În practică, multe dintre disputele majore nu apar din rea-credință, ci din dezechilibre acumulate în timp – interpretări diferite ale documentației, modificări ale soluțiilor tehnice sau întârzieri generate de factori externi. Dacă intervenția juridică are loc abia în momentul în care conflictul a escaladat, costurile devin exponențiale.
De aceea, diferența majoră constă în abordare: într-un litigiu comercial clasic, strategia este construită pentru a convinge o instanță; într-un proiect de infrastructură, strategia trebuie construită pentru a menține proiectul funcțional. Uneori asta înseamnă fermitate, alteori negociere, alteori recalibrarea pozițiilor pentru a evita un blocaj care ar putea afecta ani de muncă și investiții semnificative.
În infrastructură, succesul juridic nu înseamnă doar obținerea unei hotărâri favorabile. Înseamnă ca, la final, proiectul să existe.
Diana COCIAS: Cea mai mare diferență între gestionarea juridică a unui contract de construcții și abordarea tradițională a unui litigiu comercial este perspectiva. Într-un litigiu comercial, te uiți înapoi la ce s-a întâmplat. Într-un contract de construcții, trebuie să te uiți înainte de la prima zi. Când începi implementarea, trebuie să știi deja ce vei avea de făcut la final.
Nu există contracte perfecte și nu există constructori perfecți. Asta e o utopie. Întârzieri vor fi, modificări vor fi, dispute vor fi. Întrebarea nu e „dacă”, ci „ești pregătit când apar?”. Fie că vorbim de FIDIC, fie că vorbim de HG 1/2018, contractele au termene stricte pentru notificări, pentru claim-uri, pentru contestarea deciziilor. Ratezi termenul, pierzi dreptul – chiar dacă pe fond aveai dreptate.
Gestionarea juridică a unui contract de construcții nu e despre litigiu, e despre a construi, nu doar pe șantier, ci și contractual. Zi de zi, notificare cu notificare, document cu document. Cine înțelege asta de la început ajunge la final învingător.
Lewis Carroll spunea că „încă o marșă înainte nu e suficientă, trebuie să știm unde vrem să ajungem“. În infrastructură, ce înseamnă „succes“ pentru un avocat: să câștige disputa juridică sau să prevină disputa cu succes?
Cristina IVAN: În infrastructură, cred că adevăratul succes pentru un avocat nu este câștigarea unei dispute, ci evitarea ei atunci când acest lucru este posibil și menținerea proiectului funcțional.
Un proiect major de infrastructură nu este doar un contract. Este un mecanism complex în care se întâlnesc proiectarea, execuția, finanțarea, managementul tehnic și administrarea contractuală. De aceea, intervenția juridică eficientă nu poate fi separată de o înțelegere reală a proiectului din punct de vedere tehnic și operațional.
Din experiența mea, vulnerabilitățile care conduc ulterior la dispute apar, în mod constant, în trei zone esențiale: alocarea riscurilor în documentația de atribuire, administrarea mecanismelor contractuale pe parcursul execuției și modul în care sunt gestionate revendicările.
Prima zonă sensibilă este etapa de structurare a documentației. O alocare dezechilibrată sau insuficient clară a riscurilor nu elimină problema, ci doar o amână. Riscurile transferate formal, dar dificil de gestionat în practică, vor reveni inevitabil în faza de execuție sub forma revendicărilor de cost sau termen.
A doua zonă critică este administrarea mecanismelor contractuale. În contractele de infrastructură – fie că vorbim de structuri inspirate din FIDIC sau de modele similare – notificările, extensiile de termen, ajustările și procedurile interne nu sunt simple formalități. Ele sunt instrumente de reglaj contractual. Dacă nu sunt utilizate corect și la timp, dezechilibrele se acumulează până când se transformă în litigii.
A treia vulnerabilitate ține de modul în care sunt tratate revendicările. În practică, notificările de revendicare au ajuns să fie privite ca un veritabil „bau-bau” al contractelor publice. În loc să fie percepute ca un mecanism de avertizare timpurie asupra unui risc sau blocaj în implementare, ele sunt adesea tratate ca un act ostil.
Această abordare deturnează sensul lor real. Notificarea ar trebui să fie începutul unei discuții tehnico-juridice menite să mențină proiectul în echilibru, nu începutul unui conflict. Dacă aceste mecanisme ar fi utilizate în logica lor tradițională – ca instrumente de prevenție și ajustare – dinamica contractuală s-ar orienta către rezolvarea problemelor, nu către consolidarea unor poziții rigide care conduc inevitabil la dispută.
În acest context, pentru mine succesul nu se măsoară doar în rezultatul unei proceduri sau al unui litigiu. Succesul înseamnă ca proiectul să poată continua și, în final, să fie realizat. Contractul trebuie să rămână un instrument de lucru, nu un câmp de luptă.
Diana COCIAS: Succesul pentru un avocat înseamnă un client care termină proiectul cu marjele intacte și fără litigii. Sună simplu, dar presupune muncă invizibilă: documentație analizată corect înainte de depunerea ofertei, clarificări formulate la timp, notificări trimise în termen, claim-uri fundamentate, relație funcțională cu Inginerul sau Supervizorul și cu autoritatea.
Succesul absolut nu e sentința favorabilă, ci absența nevoii unei sentințe.
Proiectele publice mari, de la autostrăzi la spitale regionale, au implicat colaborări public-private importante. Ele pun întrebări despre rolul avocatului în gestionarea responsabilităților între părțile publice și private. Pe fondul prioritizării economice recente și a fondurilor europene pentru infrastructură, credeți că expertiza juridică în domeniul public procurement și FIDIC devine un avantaj competitiv pentru firmele românești?
Cristina IVAN: Cred că această expertiză devine nu doar un avantaj competitiv, ci o necesitate reală în proiectele majore de infrastructură.
Proiectele publice de mare anvergură presupun o interacțiune constantă între partea publică și cea privată, iar echilibrul dintre responsabilități nu este întotdeauna ușor de menținut. Contractele de infrastructură – în special cele structurate pe modele de tip FIDIC – sunt construite tocmai pentru a gestiona această relație complexă, prin mecanisme de alocare a riscurilor, notificare, ajustare și administrare a revendicărilor.
În același timp, contextul actual, marcat de prioritizarea investițiilor în infrastructură și de utilizarea accelerată a fondurilor europene, a crescut semnificativ presiunea asupra termenelor de implementare. Ritmul este mai alert, iar toleranța la întârzieri este redusă. Însă această presiune temporală nu simplifică proiectele – dimpotrivă, le face și mai sensibile la dezechilibre contractuale.
În aceste condiții, expertiza juridică în domeniul achizițiilor publice și al contractelor de tip FIDIC devine esențială pentru gestionarea corectă a raportului dintre autoritatea contractantă și antreprenor. Nu este vorba doar despre interpretarea normelor, ci despre capacitatea de a înțelege mecanismele contractuale și de a le utiliza pentru a menține proiectul funcțional.
Mecanismele de notificare, ajustare sau revendicare devin cu atât mai importante într-un context în care fiecare zi contează. Atunci când sunt administrate corect, ele permit recalibrarea proiectului fără blocaje majore. Dacă sunt ignorate sau tratate formal, pot conduce la întârzieri cumulative care afectează tocmai obiectivul principal al acestor investiții.
În final, absorbția fondurilor și dezvoltarea infrastructurii nu ar trebui să fie doar un exercițiu de viteză administrativă. Este esențial ca proiectele să fie structurate și gestionate astfel încât să fie finalizate sustenabil. În infrastructură, timpul este critic – dar graba nu poate substitui strategia.
Diana COCIAS: Expertiza juridică devine esențială, dar e și rară. Piața juridică din România s-a specializat tradițional pe litigii sau pe tranzacții – două lumi separate. Achizițiile publice și contractele de construcții cer altceva: un avocat care înțelege procedura administrativă, dreptul civil, mecanismele FIDIC sau HG 1/2018 și realitatea de pe șantier, totul simultan.
Noi am construit practica noastră exact pe această premisă: consultanță pe întreg ciclul de viață al contractului. De la analiza documentației și decizia de participare, la răspunsul la clarificări, depunerea ofertei, contestații dacă e cazul, și apoi implementare – până la recepție. Continuitatea asta face diferența între a câștiga un contract și a-l finaliza profitabil.
Pandemia, inflația și condițiile schimbătoare de piață au dus la multe revendicări privind prelungirea duratei de execuție și costuri suplimentare. Din experiența voastră, ce greșeli repetate fac părțile când intră în astfel de dispute și cum pot fi anticipate juridic?
Cristina IVAN: Cred că una dintre cele mai frecvente greșeli este modul în care sunt privite revendicările încă de la începutul procesului. În practică există încă o percepție destul de puternică, mai ales la nivelul partenerului public, că o revendicare reprezintă aproape automat un act ostil sau o încercare de a genera artificial costuri suplimentare.
În realitate, cadrul contractual aplicabil proiectelor majore de infrastructură din România – în special condițiile generale de contract adoptate prin HG nr. 1/2018, ceea ce numim frecvent „contractul național” – a instituit un regim foarte strict al revendicărilor. Antreprenorul este obligat să notifice în termene precise orice eveniment care poate genera impact asupra duratei sau costurilor proiectului. Acest mecanism nu a fost gândit pentru a stimula conflictele, ci pentru a asigura o avertizare timpurie asupra unor riscuri care pot afecta implementarea contractului.
Paradoxal, tocmai caracterul strict al acestor reguli a făcut ca antreprenorii să fie obligați să utilizeze frecvent mecanismul notificărilor. Nu pentru a genera dispute, ci pentru a nu pierde drepturile contractuale prevăzute de contract.
În același timp, ultimii ani au fost marcați de evenimente cu impact direct asupra proiectelor de infrastructură: pandemia, perturbările lanțurilor de aprovizionare, războiul din Ucraina, tensiunile geopolitice recente, inflația accelerată sau modificările fiscale. Toate aceste elemente au produs efecte reale asupra costurilor și duratei proiectelor. Le resimțim cu toții în viața de zi cu zi, iar proiectele de infrastructură nu pot fi izolate de aceste realități economice.
Problema apare atunci când astfel de revendicări sunt tratate automat ca expresia unei rele intenții. În loc să fie analizate tehnic și contractual, ele sunt privite ca începutul unei dispute. În opinia mea, această abordare ar trebui detensionată, atât înainte de emiterea notificărilor, cât și după apariția lor.
Faptul că antreprenorul sau beneficiarul formulează o revendicare nu înseamnă că părțile trebuie să ajungă inevitabil în litigiu. În esență, mecanismul revendicărilor există tocmai pentru a permite gestionarea acestor situații în interiorul contractului și pentru a menține proiectul funcțional.
Din punct de vedere juridic, anticiparea acestor situații înseamnă în primul rând acceptarea faptului că proiectele de infrastructură sunt expuse unor factori externi imprevizibili. Contractul oferă deja mecanismele necesare pentru gestionarea acestor riscuri; cheia este utilizarea lor la timp, într-o logică de administrare contractuală, nu de confruntare.
Diana COCIAS: Greșeala pe care o fac părțile este să creadăcă au dreptate și că asta e suficient. Nu e. Fie că vorbim de FIDIC, fie că vorbim de HG 1/2018, dreptul există doar dacă l-ai exercitat procedural: ai notificat în termen, ai detaliat, ai prezentat documente justificative, ai respectat etapele.
Între practicienii internaționali de FIDIC există o expresie: „records, records, records“. Sau, mai dur: „fără hârtii, fără drepturi“. Poți să ai cea mai îndreptățită revendicare din lume – dacă n-ai documentat-o în timp real, pentru arbitru sau judecător nu există.
Arbitrajul a devenit un mecanism esențial pentru proiecte majore care trec granițele juridice ale României, iar firmele de construcții, companiile publice și investitorii caută predictibilitate și viteză. În proiectele complexe de investiții, când alegeți arbitrajul în locul instanțelor locale și ce criterii ar trebui să primeze în această decizie?
Cristina IVAN: În proiectele de infrastructură, alegerea jurisdicției nu este, în practică, o decizie a antreprenorului sau a consultantului juridic, ci aparține în principal autorității contractante. În majoritatea contractelor publice, beneficiarul este cel care stabilește forumul de soluționare a disputelor.
În trecut, arbitrajul a fost utilizat frecvent în proiectele mari de infrastructură, mai ales în contractele cu participare internațională. Motivele erau legate de flexibilitatea procedurii, de posibilitatea selectării unor arbitri familiarizați cu contractele de construcții și de percepția unei neutralități sporite în proiectele cu antreprenori internaționali.
În ultimii ani însă, se observă o anumită schimbare de abordare. După experiențele anterioare din arbitraj, multe autorități contractante preferă în prezent jurisdicția instanțelor de drept comun. Instanțele tind să abordeze litigiile într-un cadru mai strict, cu o interpretare mai rezervată a mecanismelor contractuale și cu o accentuare mai pronunțată a dimensiunii interesului public.
Această diferență de perspectivă influențează inevitabil modul în care sunt analizate revendicările. În arbitraj, analiza este adesea mai deschisă către evaluarea mecanismelor contractuale și a modului în care riscurile au fost alocate sau anticipate în proiect. În instanțele de drept comun, analiza poate deveni mai formală și mai ancorată în ideea protejării interesului public, ceea ce conduce uneori la o interpretare mai restrictivă a revendicărilor.
În opinia mea, alegerea jurisdicției ar trebui să țină cont de specificul proiectului: dimensiunea investiției, complexitatea tehnică a lucrărilor, prezența partenerilor internaționali și nevoia de expertiză specializată în domeniul construcțiilor.
Indiferent de forumul ales, un lucru rămâne esențial: mecanismele contractuale ar trebui utilizate în primul rând pentru a gestiona disputele în interiorul contractului, astfel încât litigiul – fie el arbitral sau judiciar – să rămână ultima etapă, nu prima reacție.
Diana COCIAS: În achizițiile publice din România, de cele mai multe ori nu alegi – contractul îți dictează, iar natura contractului contează enorm. Sunt contracte administrative, pe bani publici, cu un regim juridic specific.
În contractele FIDIC, mecanismul e stratificat: Determinarea Inginerului, apoi DAB, abia apoi arbitraj. Pe HG 1/2018, Comisia de Adjudecare a fost desființată – de la Decizia Supervizorului se merge direct la arbitraj sau instanță. Întrebarea corectă nu e „arbitraj sau instanță? “, ci „am parcurs toate etapele prealabile și am respectat termenele și procedura?“.
Noi cunoaștem aceste mecanisme din toate unghiurile. Eu și partenera mea suntem adjudecători pe Lista Președintelui ARIC, asociația națională membră FIDIC, și am acționat și ca experți sau ca Membru unic în Comisii de Adjudecare a Disputelor pe contracte FIDIC. Știm ce înseamnă să fii de partea cealaltă a mesei. Revenind la întrebare, arbitrajul, când ajungi acolo, aduce claritate mecanismelor tehnico-juridice pe care instanțele de drept comun rareori le înțeleg în profunzime.
Ce ați învățat în relațiile cu autoritățile publice care v-ar fi de neconceput într-un litigiu între două companii private?
Cristina IVAN: Cea mai mare diferență ține de modul în care se iau deciziile. În relația cu autoritățile publice, logica juridică sau economică nu este întotdeauna singurul criteriu relevant. Intervine constant dimensiunea interesului public și responsabilitatea administrativă a celor care gestionează proiectele.
Într-un litigiu între două companii private, deciziile sunt de regulă ghidate de eficiență economică și de evaluarea directă a riscurilor contractuale. Părțile au libertatea de a negocia, de a ajusta pozițiile sau de a ajunge la soluții pragmatice dacă acest lucru servește interesului proiectului.
În relația cu autoritățile publice, lucrurile sunt mai nuanțate. De multe ori, deciziile sunt influențate de nevoia de a evita orice risc de interpretare ulterioară, de control sau de critică instituțională. Această prudență poate conduce uneori la o rigiditate mai mare a pozițiilor contractuale, chiar și în situații în care o soluție pragmatică ar fi mai eficientă pentru proiect.
În aceste condiții, am învățat că argumentele juridice trebuie aproape întotdeauna dublate de o explicație tehnică și economică foarte clară. Nu este suficient să demonstrezi că o revendicare este contractual justificată; este la fel de important să arăți de ce soluția propusă este rezonabilă și necesară pentru buna desfășurare a proiectului.
În același timp, relațiile contractuale cu autoritățile publice mi-au confirmat că însăși ideea de „pregătire pentru litigiu” poate fi înșelătoare. În contractele publice de infrastructură, cea mai bună strategie este evitarea litigiului, nu anticiparea lui ca rezultat firesc al derulării proiectului.
Atunci când părțile pornesc de la premisa că disputele sunt inevitabile și își calibrează conduita în consecință, toate acțiunile ulterioare tind să conveargă exact în acea direcție. Se consolidează poziții, se formalizează excesiv comunicarea, se pierde componenta tehnică a dialogului, iar contractul devine un instrument defensiv, nu unul funcțional.
De altfel, atât logica tradițională a contractelor FIDIC, cât și condițiile generale de contract adoptate prin HG nr. 1/2018 sunt construite tocmai pentru a evita această evoluție. Ele prevăd o succesiune graduală a mecanismelor de soluționare a problemelor: notificare, analiză tehnico-contractuală, determinări, mecanisme amiabile, eventual dispute boards, iar abia în ultimă instanță arbitraj sau instanță. Litigiul este gândit ca ultim resort, nu ca etapă naturală a implementării contractului.
În practică, pregătirea reală nu înseamnă „a construi dosarul pentru instanță”, ci a administra contractul riguros și strategic: documentarea corectă a evoluției lucrărilor, formularea în termen a notificărilor, fundamentarea tehnică a revendicărilor și corelarea permanentă dintre echipa de șantier și cea juridică. Atunci când aceste mecanisme funcționează, multe dintre tensiunile contractuale pot fi absorbite sau rezolvate înainte de a escalada.
Sigur că există situații în care litigiul devine inevitabil, mai ales atunci când dezechilibrele sunt majore sau când mecanismele contractuale intermediare au fost epuizate. Însă chiar și atunci, obiectivul nu ar trebui să fie câștigarea unei confruntări abstracte, ci protejarea echilibrului contractual și, pe cât posibil, menținerea proiectului în funcțiune.
În relațiile de infrastructură publică, maturitatea juridică nu se vede în numărul litigiilor purtate, ci în capacitatea de a le evita atunci când contractul oferă instrumentele necesare pentru a o face.
Diana COCIAS: Din relațiile cu autoritățile publiceam învățat că „nu se poate“ rareori înseamnă „nu se poate“. De cele mai multe ori înseamnă „nu știu temeiul legal care îmi permite“ sau „nu vreau să îmi asum răspunderea fără o bază clară“.
În privat, când cineva spune nu, negociezi, presezi, oferi altceva în schimb. Cu autoritatea, când auzi nu, cauți textul legal care îți permite.
Am învățat că funcționarul nu e adversarul tău – e cineva care vrea să ia o decizie corectă fără să fie tras la răspundere. Dacă îi arăți exact norma care îi permite să facă ce îi ceri, de multe ori o face. Dacă îi ceri să „fie rezonabil“ fără să îi dai instrumentul legal, va refuza.
Și am mai învățat ceva: în privat, relația se poate termina după un proiect. Cu autoritățile te reîntâlnești. Piața e mică, proiectele sunt mari, oamenii se mută dintr-o instituție în alta. Reputația de profesionist care știe ce cere și de ce cere valorează mai mult decât orice victorie punctuală obținută prin presiune.
Dacă ar exista o lege „ideală“ pentru achiziții publice în România, care ar fi primul articol pe care l-ați include și de ce?
Cristina IVAN: Dacă ar exista o astfel de lege, primul articol ar trebui să pornească de la un principiu foarte simplu: scopul achizițiilor publice nu este atribuirea contractului, ci finalizarea proiectului.
De multe ori, sistemul este construit în jurul etapei de atribuire – procedura, evaluarea ofertelor, contestațiile – ca și cum momentul semnării contractului ar reprezenta finalul procesului. În realitate, pentru proiectele de infrastructură, acela este doar începutul unei etape mult mai complexe.
O lege ideală ar trebui să pună în centrul sistemului funcționalitatea proiectului și echilibrul contractual dintre părți. Asta înseamnă reguli clare de alocare a riscurilor, mecanisme contractuale care să permită ajustarea proiectelor atunci când apar evenimente neprevăzute și o cultură administrativă orientată către rezolvarea problemelor, nu către rigiditate procedurală.
Proiectele de infrastructură sunt, prin natura lor, expuse schimbărilor: evoluții tehnologice, condiții economice, factori geopolitici sau situații neprevăzute în teren. Un sistem de achiziții publice matur nu încearcă să ignore aceste realități, ci creează instrumente pentru a le gestiona fără a bloca proiectul.
În final, o lege ideală ar trebui să transmită un mesaj simplu: succesul unui contract public nu se măsoară în numărul procedurilor derulate sau al litigiilor câștigate, ci în faptul că proiectul pentru care a fost semnat contractul ajunge să fie realizat și să servească interesului public.
Diana COCIAS: Nu cred în legi ideale. Legile sunt scrise de oameni, aplicate de oameni, interpretate de oameni – și oamenii nu sunt ideali. Orice ai scrie, cineva va găsi o portiță, o interpretare neintenționată, o aplicare formală care trădează spiritul.
Legea actuală a achizițiilor publice nu e perfectă, dar e suficient de bună pentru cine știe să o citească. Diferența nu o face textul, ci interpretarea. Între „litera legii“ și „nu se poate“ e un spațiu enorm în care avocații buni își câștigă existența. Acolo găsești soluții pe care alții nu le văd, argumente pe care alții nu le construiesc, interpretări creative care respectă legea, dar o pun în slujba clientului.
Un material Legal Marketing
