Ludovic și oala cu sarmale

scris 12 apr 2016

- Ce degete superbe! Fantastic, s-a extaziat Folkistul Cunoscut. Mâna atârna leneșă pe spătarul canapelei, iar stăpânei ei, tolănită acolo de cine știe când, îi vedeam doar un vârf de pantof care se bâțâia în ritmul muzicii. Pe sub pielea bronzată, râuri albastre de vinișoare se împleteau discret, iar un inel subțire de aur se odihnea pe unul din degete.

Celălalt Folkist și-a strâns cu un gest de expert părul argintiu prins în coadă și a tușit ostentativ. Mâna moldovencei îl scosese pentru o vreme din centrul atenției.
- Și cum îți spuneam, am ajuns cu toții la restaurantul lui unchi-meu.

- În Deltă, a completat Folkistul Cunoscut.
- În Delta, normal. Am mai zis. Și unchi-meu a întins masă mare, cu pește și tot felul de bunătăți. Eram vreo 30 de oameni, cu tot cu Poetul.
- Mulți!
- Mulți. Și ăsta, unchi-meu, a avut plăcerea să le facă cinste tuturor. Era mare fan al Poetului...
- Îți dai seama, să-ți vină Poetul la masă... Era încă foarte mare pe vremea aia, a făcut Folkistul Cunoscut.
- Da, era mare lucru, am comentat și eu, neștiind ce altceva să spun.
- Era, dom'le, mai ales că în anii ăia, imediat după '90, când încerca să repună pe picioare Spectacolul, unii îl mai iubeau încă foarte tare. Abia mai târziu, cu politica și tot felul de căcaturi le-a ieșit oamenilor de la inimă.

Pe scenă a intrat o altă cântăreață. Aveau ceva, basarabencele astea, că se uitau la tine de parcă te invitau în dormitor. Erau frumoase, dar și româncele sunt frumoase, însă astea aveau ceva în plus.
- Ce-au, dom'le, în plus față de ale noastre?
- Un singur lucru, a decretat Folkistul Cunoscut și și-a aprins o țigară. Par disponibile!
- Nu par! Chiar sunt, a intervenit și Celălalt Folkist.
Tipa s-a pornit să cânte o melodie pe care o știam vag:

Iartă-mă, se duc țipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu știu cum, grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.

- Dom'le, ce tristețe infinită au ăștia în cântece! Chiar și atunci când vorbesc de iubire, a comentat Folkistul Cunoscut.
- Nu e de iubire. Cântă despre mă-sa. Ei îi spune "iartă-mă", l-a contrazis Celălalt Folkist.
- Extraordinar! Câtă dragoste de părinți, s-a repliat Folkistul Cunoscut.
Privea galeș și tot sorbea din votcă. Îl bănuiam că se cam cherchelise, dar aveam să simt pe pielea mea cât de mult ducea la băutură.
- O cântau și soții Aldea Teodorovici, de-acolo o știu, a explicat Celălalt Folkist. Probabil că domnișoara a împrumutat-o de la ei.
- Ce familie, dom'le, ce păcat! Un accident stupid, a zis Folkistul Cunoscut.
Cântăreața rotea ademenitor din șolduri pe ring, fără legătură cu melodia tristă și versurile deprimante:

Rozele nu ție, mamă, ți le-am dus,
Pozele nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă, pe alta o văzui în vis.

- Minunate versuri! E inconfundabil Poetul, a spus Folkistul Cunoscut.
- Nu e el, de data asta. Sunt ale lui Grigore Vieru, a zis Celălalt Folkist.
- Ce poet, Vieru! Ce mare poet! Extraordinar. Fantastic!
Folkistul Cunoscut era în faza beției în care îți vine să-i pupi pe toți, iubești tot ce e în jur și pleznești de-atâta încântare. E starea aia vecină cu fericirea pe care-o au bețivii seara, târziu, la masă între prieteni, când știu că au o noapte lungă și frumoasă înainte.

După ce s-a retras cântăreața, pe scenă a intrat un bărbat scund, foarte slab și brunet, o mână de om pe la 40 de ani, cu obrajii supți și un aer palid și cianotic, de fumător înrăit.
- Domnul Anatol Nuștiucum, a țipat prezentatoarea spectacolului și o parte din public, moldovenii, s-au pornit să aplaude frenetic. O micuță vedetă locală, mi-am zis, fără să-mi bat capul să-i rețin numele. Era îmbrăcat ponosit, ca un  profesor de liceu, cu un sacou cumpărat parcă de la second hand.

Micuțul a luat microfonul și a făcut câțiva pași în ring, în timp ce muzica a început să curgă din boxe. A deschis gura calm, ca și cum ar fi discutat cu nevastă-sa la cină, și din gâtlej i s-a prelins un glas gros, răgușit și cald. Chiar dacă omul cânta în italiană, după primul vers toată delegația română și-a întors capul către Folkistul Cunoscut. Micuțul atacase celebra melodie a Folkistului, piesa lui de rezistență pe care o cânta la finalul tuturor spectacolelor. Și dacă Folkistul o interpreta sacadat, ca și cum la fiecare două cuvinte i se tăia respirația, vocea micuțului te învăluia ca un abur de sarmale. Era aceeași melodie, dar totul suna cu trei trepte mai sus, ca și cum cineva pusese pe o Dacie rablagită un motor de Porsche și o lăsase pornită în parcare. Am avut revelația că melodia nu era compusă de Folkist și că Anatol Nuștiucum cânta originalul, pentru că suna mult mai bine așa.

Xanax CITEȘTE ȘI Xanax

Toți membrii delegației române și-au sucit gâturile către Folkistul Cunoscut, iar el a ridicat din umeri și s-a uitat la noi, vecinii lui de masă, mai întâi la Celălalt Folkist, apoi la mine, ne-a zâmbit strâmb și a zis, ca și cum ne-ar fi cerut scuze:
- E o altă interpretare...
Nu înțelegeam versurile, dar abia acum descifram mesajul cântecului, deși îl ascultasem de zeci de ori în varianta românească a Folkistului Cunoscut. Am rămas așa, fiecare în lumea lui, cuprinși de melodie.

Moldoveanul a atacat a doua piesă și l-am simțit alături pe Folkistul Cunoscut cum respiră ușurat. Trecuse chinul.

Aștept un tren să vină-n gară
Și să pornesc cu el la drum
Îmi mai aprind înc-o țigară
Simt că mă-nec în al ei fum
Și cine ar putea să-mi spună
Că trenul meu a și plecat
Și am rămas în astă lume
Un pasager întârziat.

Celalălt Folkist tăcuse de ceva vreme când și-a trosnit o palmă peste frunte.
- Știți cu cine seamănă ăsta? Și la statură, și la gesturi, și la față și, mai ales, la timbru?
- Cu cine, am întrebat în cor și eu, și Folkistul Cunoscut.
- Cu Ludovic. Cu Orban.
- Cu ministrul?
- Exact. Cu ministrul.
Orban era ministru la Transporturi. Micuțul se învârtea pe scenă cu microfonul la gură și, într-adevăr, chiar aducea puțin cu Orban, slab și cu voce  groasă:

Trenul meu a plecat, trenul meu a plecat în noapte
Trenul meu a plecat, trenul meu a plecat departe

- Domnule, e o figură Orban... Extraordinar, a zis Folkistul Cunoscut.
- Povestește-i faza aia când te-a sunat de la birou, i-a zis Celălalt Folkist.
Folkistul Cunoscut și-a aprins foarte lent o țigară. Își pregătea momentul. Știa că ieșise o vreme din prim-plan, de când cu sosia lui Orban, iar acum își făcea reintrarea.
- Domnule, mie îmi place mult să conduc. Enorm. Și când am spectacole în țară, merg de multe ori cu mașina mea. Uneori mă întorc seara târziu, indiferent în ce colț al țării am concert, și conduc toată noaptea.

Între timp, Orban de Chișinău începuse o a treia melodie cu glasul lui răgușit:

Credeam  că lumea e prea mică
Credeam cândva că doru-i dor
Credeam că lumea e prea mică
Și o să trec prin ea ușor.

Mă simțeam bine. Beam, ascultam muzică, erau femei în jur, folkiștii erau haioși, iar stroboscopul mă dusese înapoi în timp, în discotecile adolescenței mele. M-am uitat în jur. Și ceilalți se simțeau bine, delegațiile se amestecaseră, dar lipsea ceva.
- Unde e mâna, zic.
- Ce mână?
- Măna tipei de pe canapea. A dispărut.
- Dă-o-n mă-sa, a zis cu lehamite Folkistul Cunoscut. O fi plecat. Și cum ziceam, am condus toată noaptea și am ajuns acasă frânt, pe la 8 dimineața. Era într-o vineri. Am mâncat ceva, m-am băgat în pat și am adormit pe loc. Pe la 11, ba nu, mint, pe la 11:30, sună telefonul. Mă uit: Orban. Ministrul. Dau telefonul pe vibrații și mă culc la loc. Peste câteva minute aud telefonul că bâzâie iar. Pun mâna pe el să-l închid de tot, dar văd cine mă sună. Tot Orban. Zic, dom'le, o fi ceva grav, s-o fi întâmplat ceva, altfel n-ar insista omul. Răspund și aud chicoteli în jur, râsete și glasuri de femei. Iar Orban zice, în timp ce pe fundal auzeam acordurile unei chitări: "Încerc de o jumate de oră cu fetele aici, la minister, să cântăm o melodie de-a ta și nu ne mai amintim versurile. Nici eu, și nici colegele mele". Dom'le, mi-a zburat instantaneu somnul. Era, vă jur, vineri la prânz, și uite ce făcea ministrul Transporturilor. Cânta folk cu colegele în birou.
- Și ce-ați făcut, întreb eu.
- L-am rugat să-mi fredoneze melodia. A început să lălăie melodia mea pe acorduri de chitară, iar fetele îl dublau. Le-am spus versurile, și le-a notat o fată pe ceva, și am închis, mai întâi apelul și pe urmă telefonul. Am încercat să mă culc, dar s-a dus dracu' tot somnul. Extraordinar, dom'le, nu-i așa că e o chestie extraordinară?

Crescuse Orban în ochii mei. Politicienii sunt, în mai toate cazurile, niște mașinării goale, activiști de partid siniștri. Seci și plicticoși. Orban părea cinstit și inofensiv, iar pasiunea lui pentru cântat mă amuza. Știam încă de pe atunci că orice om politic e un incompetent, dar Orban-cântărețul era exact genul meu de incompetent. Mi-am promis atunci că-l voi vota pe Orban dacă va candida vreodată pe undeva. Și n-a trecut mult și s-a bătut pentru Primăria Capitalei, dar lumea l-a plăcut mai mult pe Sorin Oprescu, care nu cânta, dar făcea glume. S-a văzut peste șapte ani că adevărații glumeți fuseseră cei care avuseseră încredere în chirurg.

- Și dumneavoastră ce ziceți, are voce Orban, l-am întrebat atunci pe Folkistul Cunoscut.
- Ooooo, are! Are! Are să dea și la alții...
- Simt un "dar" în glasul dumneavoastră.
- Simți bine. Există și un "dar". Are voce, dar nu are ureche. Aici e problema. Neavând ureche, nu ia cum trebuie notele, și de-aia când cântă zbiară ca un măgar.

Un oficial venise la Folkist și-l luase de după umăr.
- Vreau să vă fac cunoștință cu domnul Anatol.
S-a ridicat și s-au îndepărtat. Rămăsesem cu Celălalt Folkist. Ne uitam unul la altul și nu știam ce să ne spunem. Bănuiam că se simte prost că n-a fost invitat să-l cunoască și el pe solist.
- Povesteați ceva intersant cu Delta, mai devreme.
- A, da, da, a zis el. Cu unchi-meu. Unde rămăsesem?
- Că ați ajuns 20 de oameni la restaurantul unchiului din Delta.
- 30, nu 20.
- Scuze, dar nu reținusem...
- Nu contează, e secundar. Și unchi-meu ne-a întins masă mare, și totul pe bază de pește. Cred că ne-a dat și prăjitură de pește. Am mâncat, am râs, am povestit, dar trebuia să plecăm mai departe. Unchi-meu ne-a condus la autocar și, când eram gata de plecare, ne-a făcut semn să așteptăm puțin. A fugit la restaurant și s-a întors cărând o oală enormă, verde. O văd și acum. Și s-a dus cu ea la Marele Poet, care mergea separat, cu un Mercedes.
- Au mai rămas niște sărmăluțe de pește pe fund, destul de multe. Vreți să le luați și să mai mâncați cu băieții pe drum?
- Pune-o în portbagaj, i-a zis Poetul cu glasul lui bubuitor. Ia vezi, încape?
- A intrat. Dar vă rog să mi-o trimiteți înapoi prin nepot, că e cea mai bună oală a mea, l-a rugat unchi-meu.
Au trecut de atunci ani, dar unchi-meu n-a mai văzut oala. Mie mi-a fost jenă să i-o cer Poetului, iar el nu s-a oferit niciodată să i-o returneze. De câteva ori pe an vorbesc cu unchi-meu, de Paște, de Crăciun, de ziua lui sau de ziua mea, și de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, îmi reproșează: "De ce nu vrea, mă, ăla să-mi dea oala?", "Se bucură la oala mea?",  "Mi-a furat oala", "S-a îmbogățit cu o oală?", "O să mor și nu mai văd oala mea", "Mi-a vândut-o"... Din cel mai mare fan al Poetului i-a devenit cel mai înverșunat dușman.
Mi-am aprins o țigară și i-am dat un foc și Celuilalt Folkist. Între timp se întorsese la masă și Folkistul Cunoscut.
- Dom'le, fantastic, băiatul ăsta, Anatol, stă mai mult prin Italia, unde trăiește din cântat. Acolo face bani. Chiar seamănă puțin cu Ludovic Orban. Ce figură, Ludovic, mare figură! Dar un tip corect. Un tip cinstit. Voi ce-ați mai pus la cale aici?
- Mi-a povestit faza cu tigaia.
- Extraordinară întâmplare. Am fost de față. Nu e fantastic că un mic căcat pe care l-ai făcut poate să-ți distrugă toată imaginea în fața unora care te apreciază?

Probabil, aceleași gânduri îl sâcâiau ieri și pe Ludovic Orban în timp ce dădea explicații presei pe treptele DNA, cu vocea lui de bariton. Extraordinar! Nu a furat, ca alții, milioane de euro și nici n-a vândut păduri sau vapoare, dar s-a bucurat la o oală cu sarmale pe care voia s-o "doneze" unora, mai talentați, care să cânte despre el.

Nu mi l-aș fi amintit peste ani ca pe ministrul care a făcut autostrăzi și a privatizat transportul românesc, dar măcar ar fi rămas în mintea mea ca un demnitar scund și inofensiv, care cânta folk vinerea la prânz.

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
ludovic orban
dna
opinie
liviu iancu