La București este în curs de elaborare strategia energetică a României, un document programatic care ar trebui să guverneze modul în care se va produce întreaga transformare economică datorată tranziției energetice, sau cauzată, după caz, de aceasta. Dar zgomotul electoral de la București acoperă cu totul munca și abordările strategice de importanță majoră pentru următoarele decade
Tot vorbim de partenerii strategici, în zona de securitate și economie dar ce învățăm de la ei? Let’s walk the talk, cum ar spune principalul partener. Vedem în ultima perioadă un narativ care prinde tot mai multă tracțiune, cel despre declinul Vestului și în special al SUA și Germaniei, ca principali exponenți.
“Cel mai important capital al organizației noastre sunt angajații noștri”Ați auzit mantra asta?
În cadrul Forumului de dezvoltare din China din acest an (cel mai înalt nivel de întâlnire anuală între politicienii chinezi de rang înalt și directorii de top, actuali și foști factori de decizie politică, precum și academicieni ca mine), discuția s-a axat direct pe riscul ca China să cadă în temuta "capcană a veniturilor medii [3]". La urma urmei, puține economii emergente au reușit să intre cu succes în rândul țărilor cu venituri ridicate.
Era tranziției energetice e aici. Și în mijlocul peisajului în plină schimbare, industria țițeiului și gazelor naturale își asumă o serie de provocări majore legate de gestionarea resurselor umane și de asigurarea continuității forței de muncă calificate. Transformările economice și evoluția radicală a sectorului energetic au provocat o reevaluare profundă a modului în care sectorul se adaptează la noile realități ale pieței și la cerințele tot mai stringente în ceea ce privește durabilitatea și reducerea emisiilor de carbon.
Asta e o întrebare veche de când lumea. De ce nu sunt toți oamenii la fel, de ce nu putem trăi în pace, fără invidii, fără violență, fără teamă? De ce nu putem fi fericiți etc.? Și lista ar putea continua cu acele întrebări celebrissime care, cel puțin pe mine, mă fac să râd: ce e omul, de unde vine, încotro se-ndreaptă?
Într-o friguroasă seară de noiembrie a anului 1973, vreo cincizeci de tineri imberbi stăteau pe peronul Gării de Nord călare pe niște valize de lemn. Și eu printre ei. Eram, toți, intrați la facultate iar partidul hotărâse se facem armata înaintea facultății. Nu mă întrebați care era logica. Atunci, pe loc, speriat de bombe cum eram, nu v-aș fi putut explica, dar mai târziu mi-a fost mai clar. Partidul se săturase ca teriștii cu licența dată și cu profesii calificate să-i ia peste picior pe caporali, sergenți și sublocotenenți. Tânărul patriei trebuia să învețe ce e disciplina înainte să i se urce gărgăunii la cap, când cu greu îți mai scuipa în farfurie vreun neica Nimeni din armată. „Ia să-l luăm de pe băncile școlii, că-i mai sperios, și să-i băgăm mințile-n cap!”
Sindromul “burnout” este o afecțiune psihologică care rezultă din stresul cronic la locul de muncă care nu a fost gestionat cu succes. Deși nu este clasificat oficial, încă, precum o afecțiune medicală, este recunoscut pe scară largă ca un risc profesional major. Cultura organizațională joacă un rol esențial în dezvoltarea și prevenirea burnout-ului. Iată cum sunt legate sindroamele burnout de cultura organizațională:
În contextul globalizării care generează interdependența statelor la nivel mondial, capacitatea unei națiuni de a-și proiecta influența pe scena internațională este esențială pentru promovarea intereselor naționale. România, prin diversele sale resurse de soft power si cu ajutorul unor inițiative strategice de smart power, își poate extinde semnificativ amprenta globală.
A face din prima întâlnire cu echipa ta un succes este dorința fiecărui conducător. E oportunitatea de a stabili un cadru de succes în care alinierile valorice și felul colaborării pot genera dincolo de un ton pozitiv și reperele unei colaborări eficiente. Nu uitați: nu avem impresia primei întâlniri pentru a doua oară. Iată câteva sugestii pentru a vă ajuta să realizați acest lucru:
Și când te gândești că totul a plecat de la un slogan…
Ceva s-a întâmplat în ultimul secol și ceva, căci, în ciuda progresului științific și tehnologic, în ultima ediție a DEX-ului, cea din 2016, astrologia este definită ca... artă!
A rămas pentru istorie previziunea lui André Malraux, „Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”. După enunțul care a fost pomenit oriunde și oricând, cu sau fără temei, au curs râuri de cerneală. Ca după orice afirmație care conține un grad înalt de improbabilitate, cei care credeau și-au frecat mâinile, cei care nu credeau și-au suflecat mânecile. Însă sfârșitul secolului trecut părea să îl contrazică, ca să nu mai vorbim de începutul celui prezent. Să rezum, pentru o discuție preliminară.
Toată lumea știe, cântă și dansează pe melodiile trecutului. Cine sapă groapa altuia se scoală devreme. Cine se scoală devreme e obosit toată ziua. Ei fac din noapte ziuă și ziua trag obloanele. Nici muncă fără pâine, nici lapte fără miere. Să faci ce zice popa, da’ măcar să tragi un folos. Și câte și mai câte. Dar, dintre toate, cea mai la ordinea zilei e cea care chiar cu trecutul se ocupă. Cine nu învață din pățaniile de odinioară e condamnat să le trăiască din nou.
Într-o încercare tardivă de a prelua conducerea NATO, președintele Klaus Iohannis, ne anunță media internaționale, s-a angajat în cursa pentru șefia Alianței pe ultima sută de metri, într-un moment în care candidatul principal, Mark Rutte, pare deja învingător, având un consistent sprijin din partea unor capitale cheie.
Uniunea Europeană este adesea privită ca un exemplu de cooperare și integrare între statele membre. Dar în umbra acestui ideal se ridică un fenomen îngrijorător: birocrația europeană excesivă și suprareglementarea devin obstacole semnificative pentru ceea ce, paradoxal, doresc să sprijine: pentru dezvoltarea economică, pentru inovație tehnologică, pentru competitivitate în producție și pentru atragerea de volume considerabile de investiții private.
Cu o lună înainte de 2024, prognoza consensuală privind evoluția globală a economiei mondiale rămâne prudent de optimistă, majoritatea băncilor centrale și a analiștilor prognozează fie o aterizare ușoară, fie o eventuală absență a aterizării [3]. Chiar și colegul meu Nouriel Roubini [4], faimos pentru opiniile sale pesimiste [5], consideră că scenariile cele mai pesimiste sunt cele mai puțin probabile [6].
The ‘Educated Romania’ slogan has correctly identified a pressing problem, generated almost complete national consensus for taking urgent action – and in the end never left the talk-show studio. These days, a new slogan is taking shape in the public consciousness: “Exporting Romania”.
În lumea interconectată de astăzi, în contextul internațional mai mult decât complicat pe care îl traversăm, o prezență constantă, activă și influentă a României pe scena globală ar fi nu doar un avantaj evident, ci o necesitate. Astfel, organizarea unei „Romanian House Davos” / Casa României în cadrul World Economic Forum (Forumului Economic Mondial) de la Davos ar putea oferi o oportunitate unică pentru România de a-și evidenția, extinde și consolida rolul pe arena globală.
Forumului Economic Mondial (WEF) provoacă din nou. De data aceasta, WEF provoacă lumea să mediteze dar și să acționeze în sensul reconstrucției încrederii la nivel general, global. Chemați “să facă un pas înapoi”, liderii lumii ar trebui -potrivit WEF- să vină cu soluții de restabilirea încrederii la trei niveluri fundamentale: în viitor, în interiorul societăților și între națiuni.
Avea nea Nicu (dimpreună cu toată camarila) niște fraze stas, pe care le furniza cu orice ocazie. Da’ și ele, ocaziile, nu mai conteneau să se ivească la tot pasul. Cea mai folosită, mai ales în ultimul deceniu, era aia cu „un an hotărâtor”. Nu’ș cum dracu se făcea, dar fiecare an era, pe rând, tot mai hotărâtor. Dacă m-ar citi acum, cred că împușcatul s-ar răsuci în mormânt, căci, iată, am ajuns și noi la vorba lui. 2024 e un an hotărâtor. Nu pentru noi, poporul, prostimea, ci exclusiv pentru partide, lideri, băgători de seamă, țuțeri, țucălari, funcționari de stat. Pentru ei toți e unul decisiv, criminal, entuziasmat, pe viață sau pe moarte. Acum ori niciodată.
Nu aș fi scris acest articol dacă, la hipermarket, nu mi-ar fi sărit în ochi inscripția de pe un pachet cu jumări (ați citit bine, jumări): „Nu conține gluten”. Sau, într-un alt magazin, „Profită de ofertă… și cumpără online lapte de… fără gluten” Am râs. Au porcul și vaca gluten? Sau or fi jumări din înlocuitor sintetic de porc și lapte din distilat de cereale? Cine mama dracului își poate închipui o vacă (sau un porc) cu gluten, deși, săracii, consumă la greu cereale. De ce e nevoie de o astfel de precizare? După câteva secunde, m-am lămurit. Inscripția era la mișto.
“Republica cetățenilor” cedează pas cu pas locul “republicii fanilor”, spre aceasta din urmă îndreptându-se “en fanfare” societatea românească din ce în ce mai polarizată. Odată cu suprimarea republicii socialiste în urmă cu 34 de ani, România pornea pe drumul unei republici democratice, “a cetățenilor”. Dar clădirea unei democrații funcționale și construcția unei economii de piață liberă s-au dovedit a fi mai dificile și de mai lungă durată decât credeam în zorii acestor transformări. După ce o scurtă durată post-decembristă devenise “țara speranțelor”, România își punea în frunte dezonoranta etichetă a “țării mineriadelor”, apoi îmbrăcase haina “țării tuturor posibilităților”, sporindu-și din nou speranțele cu privire la integrarea ei în clubul “țărilor europene”. Însă, insidios și tenace, un alt proces de transformare pusese stăpânire pe această țară. Poate că fără să vrea neapărat, dar poate pe alocuri chiar plăcându-i, România a devenit “țara păcănelelor” (după cum a definit-o un antreprenor autohton), îndreptându-se în același timp cu pas alert spre o “republică a fanilor”, lăsând în urmă mult râvnita inițial “republică a cetățenilor”.
Some nations are born of exports, some achieve exports and some have exports thrust upon them. Romania is in the latter category.
Într-o lume din ce în ce mai volatilă, care pare mai tot timpul că ia România pe nepregătite, ne confruntăm cu o întrebare esențială: cum putem asigura stabilitatea în mijlocul unei instabilității aparent generale? Cum îi putem motiva pe oameni să-și facă planuri, când chiar lucrurile de bază pe care le știam nu pare a mai trece testului timpului? Această dilemă nu este doar teoretică sau filosofică, ci una cu implicații profunde în viața cotidiană a fiecărui cetățean.