Sergiu Biriș, de la Trilulilu la Zonga și la ce ți se întâmplă când faci parte dintr-o tranzacție de 500 de milioane de dolari

Sergiu Biriș, de la Trilulilu la Zonga și la ce ți se întâmplă când faci parte dintr-o tranzacție de 500 de milioane de dolari

Sergiu Biriș

scris 26 ian 2017

Sergiu Biriș este, poate, unul dintre cele mai cunoscute nume din generația tânără de antreprenori români. A fondat Trilulilu, LiveRail și Zonga. În 2014, Facebook a cumpărat LiveRail cu 500 de milioane de dolari, o tranzacție record. Cum te simți când ai 32 de ani și compania pe care ai fondat-o e cumpărată în cea mai mare tranzacție de acest fel care s-a întâmplat vreodată în România? Dacă aș fi pus întrebarea asta acum doi ani, probabil că Sergiu Biriș ar fi avut un răspuns complet diferit. Azi, e mult mai preocupat să construiască următorul mare capitol din viața lui: serviciul de muzică online Zonga. Are deja cam un milion de utilizatori și 100.000 de abonați în România, iar 2017 e anul în care Zonga va trece granița.

Sergiu Biriș și Andrei Dunca au început LiveRail în 2007, în Cluj Napoca. La vremea aceea, făceau pionierat în tehnologia care permite afișarea de reclame video pe internet. Cu doar un an înainte, înființaseră Trilulilu, poate unul dintre cele mai cunoscute și de succes site-uri românești și platforma pe care au testat pentru prima oară LiveRail. În 2009, Andrei a decis să plece din România și să dezvolte LiveRail acolo unde sunt și cunoștințele și banii pentru companii de tehnologie: întâi la Londra, apoi în San Francisco.

Sergiu a ales să păstreze doar o mică parte din LiveRail și să crească mai departe în România proiectul Trilulilu, cel mai mare site românesc de video-sharing. Din el s-a născut Zonga, un serviciu de muzică pe care Sergiu plănuiește acum să-l extindă în țările din jur.

Sergiu Biriș este unul dintre cei mai admirați tineri antreprenori din România, conform clasamentelor revistei Business Magazin. La 34 de ani, este de 14 ani în business. N-a avut în viața lui un job într-o firmă. “Am făcut toate greșelile posibile”, mărturișește într-o postare pe propriul lui blog. O listă cu ce să faci și să nu faci? N-are mare însemnătate. “E ca în cazul copiilor. Mai bine îi lași să cadă, să vadă ce se întâmplă”. Știe, pentru că are doi copii. A cunoscut-o pe Carmen, soția lui, în clasa a opta, sunt împreună dintr-a XI-a și s-au căsătorit în 2007. E, s-ar putea spune, omul proiectelor pe termen lung. 

Oricât de ciudat ar părea, vânzărea LiveRail l-a deraiat. “Mi-a tăiat avântul și motivația” spune el azi. I-a luat un an ca să depășească momentul. Suma pe care a primit-o rămâne confidențială, dar l-a făcut să se întrebe, la modul cel mai serios, ce sens are să continue să își mai bată capul cu Trilulilu și Zonga. A aflat, până la urmă.

Vânzarea LiveRail și sensul banilor

Tranzacția prin care Facebook a plătit peste 500 de milioane de dolari pentru LiveRail, compania pe care tu și Andrei Dunca ați creat-o acum zece ani, a fost cea mai spectaculoasă vânzare a unui startup din România. Sunt curioasă cum te-ai simțit când ați vândut?
Tu cum crezi? (râde din toată inima)...Îți dai seama că... Te împlinește din toate punctele de vedere. Am fost foarte recunoscător că am fost parte din acest proiect. Nu am mai fost implicat în viața de zi cu zi a LiveRail de prin 2008-2009, când Andrei a decis să plece din țară și să meargă mai departe cu proiectul. Și am fost doar o părticică din proiect.

Da, cred că asta am simțit... Am fost recunoscător.

Dragoș Pavăl creează două fonduri de investiții. De ce va finanța fondatorul Dedeman următoarea generație de antreprenori CITEȘTE ȘI Dragoș Pavăl creează două fonduri de investiții. De ce va finanța fondatorul Dedeman următoarea generație de antreprenori

Care este azi relația ta cu Andrei?
Foarte bună. Am rămas apropiați. Lucrează în continuare la Facebook și ne-am văzut astă-vară, când am fost în San Francisco.

Cam pe când Facebook a renunțat complet să mai dezvolte LiveRail. Cum e să afli că, după ce ai construit și ai vândut un business, cumpărătorul decide să îl închidă?
E ca și cum îți vinzi mașina și cel care a cumpărat-o alege apoi să o arunce de pe o stâncă. Asta este viața.

“Nu au vrut să vândă publicitate pe Trilulilu, pentru că suna prea neserios. Până la urmă, într-un an de zile, am făcut și noi 1.000 euro din publicitate.”

Cum ți se schimbă viața când, brusc, te trezești cu o groază de bani dintr-o asemenea tranzacție?
Nu au fost atât de mulți bani încât să nu mai doresc să fac chestii. Ca să zicem așa, au fost suficienți încât să am siguranță... N-au fost “fuck you money”, adică atât de mulți încât orice s-ar întâmpla să nu te mai atingă. Îmi oferă o libertatea de a face lucruri cu mai mult curaj, de a spune “ok, dacă fac lucrul ăsta, care e cel mai rău scenariu posibil?”. Asta am simțit… Știi că un succes de genul ăsta te poate duce într-o zonă pozitivă sau într-o zonă negativă.

M-a dus și într-o zonă negativă, în sensul că mi-a tăiat avântul și motivația. Începi să te întrebi “Ok, și acum? De ce să îmi mai bat eu capul?” Am fost într-o zonă de genul ăsta și mi-a luat destul de mult timp să ies din ea….

Adică te-ai întrebat ce sens mai are să dezvolți Zonga și toate lucrurile la care lucrai în momentul acela?
Da, sunt doar un om până la urmă… Da, așa am gândit. “Măi, dar ce să mai… E complicat, sunt atâtea chestii într-o continuă mișcare, ai atâtea lucruri de rezolvat în fiecare zi, de ce să îmi mai bat capul????”

Ce te-a scos, până la urmă, din starea asta?
Mi-am dat seama că, de fapt, nu banii mă motivează. Dar mi-am dat seama de asta doar în momentul în care i-am avut. Până atunci am crezut că, în ziua în care am să am foarte mulți bani, toate problemele mele vor fi rezolvate. Da, e bine. E mișto, pentru că îți potolești un pitic de pe creier. Dar apoi? Ce urmează? Mi-am dat seama că nu asta mă motivează, că sunt mult mai motivat de a-mi demonstra mie niște chestii. Nu știu dacă are logică ce spun…

Are o grămadă de logică…
Am avut un moment de introspecție și m-am întrebat “ce vreau, care e scopul”? Și mi-am dat seama că eu așa funcționez, că sunt motivat intrinsec de ideea de a-mi depăși limitele, de a vedea că eu am făcut lucrul acela, că am putut. Am știut că am mult potențial pe care încă nu l-am epuizat...

Cât timp ți-a luat până ai ieșit din starea de “de ce mi-aș mai bate capul”?
Cred că vreun an de zile…

Ce-ai făcut în timpul ăsta? Ți-ai luat vacanță?
Nu…Făceam chestii. Dar toată lumea a observat că dădeam senzația că nu îmi mai pasă. Am o relație foarte deschisă cu oamenii din firmă și ei mi-au spus că nu e ok. (ezită, se gândește puțin) Plus că se schimbă și relația ta cu restul lumii. Te privesc altfel… Tu nu mai ai voie să ai probleme, pentru că tu ai bani. Da, da, da… Asta gândește lumea. Gândirea convențională e că dacă ai bani nu mai ai niciun motiv să ai probleme. Asta schimbă multe, știi… La relațiile dintre oameni. Până azi am avut acest tip de relație, iar de mâine mă privești altfel.

Lucrurile se schimbă chiar cu oamenii apropiați. Oamenii citesc despre 500 de milioane de dolari și au impresia că ai banii ăia în cont. Știu că m-a sunat un jurnalist atunci și m-a întrebat “Deci, cum ați făcut? Ați împărțit banii la doi?” Stai puțin, acolo e o construcție de șapte ani de zile, au fost fonduri de investiții, pachetele s-au diluat, nu poți privi superficial… N-am 250 de milioane de dolari cu care dorm sub pernă. S-ar putea ca banii să nu te schimbe pe tine, dar să-i schimbe pe oamenii din jurul tău. Eu asta am simțit.

“Erau bani de un MBA. Am zis că Trilulilu a fost MBA-ul meu. E un knowhow pe care nu ți-l dă nimeni, indiferent la ce școală mergi.”

Bun, deci după ce te-ai lămurit că scopul vieții tale nu e să faci mulți bani în sine, ce a urmat?
Dă-mi voie să îți spun ceva: vreau să fac mulți bani. Doar că mi-am dat seama că nu banii în sine mă motivează. Eu îi pun ca țintă și încerc să ajung la ei. Dar nu depind de asta… Am citit o chestie foarte frumoasă care mi-a rămas în cap, despre de ce e bine să îți pui obiective mari. Ai putea să îți spui că ești ok cu 1.000, 2.000, 3.000 de euro pe lună. În final, nu avem nevoie de foarte mulți bani. Dar de ce merită să îți pui obiective mari, până la urmă? Pentru omul care trebuie să devii ca să atingi acel obiectiv. Te transformi, pleci de la “atâta pot” și ajungi la “uite cât am reușit să cresc încercând să ating obiectivul acela”. Iar asta e o chestie faină în sine.

Dan Isai, antreprenorul care a contrazis tot ce știam despre salate CITEȘTE ȘI Dan Isai, antreprenorul care a contrazis tot ce știam despre salate

MBA-ul meu a fost Trilulilu

Sergiu Biriș face parte din acea categorie de antreprenori care învață foarte devreme să vorbească despre investitori, evaluări de business, negocieri complicate. Nu pentru că ar avea ceva special, ci pentru că ideile lor sunt legate de tehnologie și internet. A înființat prima lui companie (design web) în 2002, la 20 de ani. El și Andrei Dunca au început primul proiect împreună în 2006, când aveau 20 și ceva de ani. Se numește Trilulilu și a ajuns teribil de repede cel mai mare site românesc de video-sharing (conținut video, foto, audio încărcat de utilizatori). I-a ajutat, spunea Sergiu într-un interviu, că nu le spusese nimeni încă ce e posibil și ce nu. În câteva luni, Trilulilu a strâns 3 milioane de utilizatori.

Alexis Bonte, principalul lor investitor și azi acționar majoritar al Trilulilu, a citit despre ei în revista Business Magazin. Unul din acele momente decisive, pe care nu le poți nicicum anticipa sau influența, dar care schimbă totul: Sergiu și Andrei ar fi vândut, probabil, compania la mai puțin de un an după lansare. Iar Zonga nu ar fi existat.

Trilulilu a fost pentru ei și școală, și fundație pentru următoarele idei. Fără Trilulilu n-ar fi existat niciun LiveRail, probabil, și nicio tranzacție cu Facebook.

“Mi-am dat seama că, de fapt, nu banii mă motivează. Dar mi-am dat seama de asta doar în momentul în care i-am avut.”

Ce nume este Trilulilu? De de ați botezat așa primul vostru business?
E o povestea făinuță. Eram doar Andrei și cu mine atunci. Am stablit că acest site va fi construit în jurul unui personaj, așa cum este Ronald pentru McDonald’s. Mult timp am dezvoltat site-ul cu numele de cod “no name” (fără nume). Am creat un personaj, un coleg l-a desenat. Am făcut o listă de vreo 40 de nume, din care am ales 10, apoi la 5, la 3… Am tot învârtit alea 3 nume. Și unul dintre ele era Truli. Truli, Truli, Truli… Nu era potrivit. Dar până la urmă ne-a ieșit Trilu. Și când am zis Trilu, am izbucnit toți în râs. Toată lumea știa expresia “Trilulilu Crocodilu”. (se entuziasmează povestind) Ne-am gândit “Măăăi, cum ar fi să-l cheme Trilulilu și să aibă ca animal un crocodil!!!!” În timp, lumea a înțeles că pe crocodil îl cheamă Trilulilu… Nu contează, a funcționat.

Într-o lume în care există YouTube, de ce ar vrea cineva să facă un site local de video?
Am pornit de la ideea de a avea un produs bun pentru România, să fie în română, să aibă conținut local și să fie mai rapid decât era YouTube în 2006. N-am făcut niciun plan de business. Nu știam ce înseamnă să vinzi publicitate, iar un an de zile n-am încasat niciun ban, pentru că n-am vândut nimic. Cumva, am foat luați prin suprindere de propriul nostru succes și a trebuit să învățăm rapid. Am lansat Trilulilu în 2007 la început și, până la sfârșitul anului, eram locul 3 ca trafic în România.

Deci principala voastră preocupare a fost în perioada aceea să creșteți o comunitate?
El a crescut, comunitatea s-a format în jurul lui și am avut de-a face cu o grămadă de detalii pe care nu le-am luat în calcul. Comunitate înseamnă că nu poți să schimbi site-ul când vrei tu. E al lor, au făcut grevă.

(se oprește, accentuează) Userii au făcut grevă pentru că am mutat un buton pe site. Și au zis că dacă până în 13 iunie la ora nu știu care nu punem butonul înapoi, lista asta de useri care încarcă atâta conținut, se retrage de pe site.

Deci s-au unit în sindicat, înțelegi? Cu asta am avut de face (râde). Cum să anticipăm chestiile astea? Apoi am crezut că ne ajunge un server pentru totdeauna, ne-a ajuns o săptămână. Toți banii pe care îi făceam din webdesign îi bagam în Trilulilu, ca să cumpăram servere.

Atunci, la câteva luni după lansare, Neogen a vrut să vă cumpere?
Da. Au tot aruncat cu oferte spre noi, pe care noi le refuzam, dar pe de altă parte nu aveam bani nici să…. trecem strada (râde, ca la o glumă teribil de bună). Era o nebunie… La început Neogen ne-a oferit 30 de mii, apoi 50, apoi 80 de mii. Am ajuns cu ei până la 250.000 euro și tot i-am refuzat.

De ce i-ați refuzat? La ce vă gândeați atunci?
Creștea site-ul atât de tare… Apoi a venit Alexis Bonte și a fost dispus să cumpere un pachet mic de acțiuni. Ne-a dat 100.000 euro pentru 10%, iar asta a schimbat tot. Eram deja evaluați la 1 milion de euro, la șapte luni după ce am lansat. În 2008 am primit o grămadă de oferte de cumpărare.

Iulian Stanciu, antreprenorul cu o singură viteză: maximă CITEȘTE ȘI Iulian Stanciu, antreprenorul cu o singură viteză: maximă

Îți aduci aminte ce fel de repere aveați la început că să vă definiți succesul?
Ce era foarte fain în acea perioadă era ca aveam 22-23 de ani și făceam totul de drag. Vedeam că ne iese, că ne place și că are impact. Am avut trei chestii tari: ne-am decis să nu anunțăm noi lansarea oficială a site-ului. Am zis că site-ul acesta va fi lansat oficial în momentul în care un blogger important va scrie despre el, fără ca noi să comunicăm ceva. Și s-a întâmplat în ianuarie 2007.

Apoi am zis că vom putea spune că avem succes când cineva ne va trimite un link de pe Trilulilu, fără să-l cerem noi. L-am primit destul de repede. Apoi am zis că o să considerăm că avem succes când un utilizator dintr-un loc super îndepărtat din țară se va înregistra pe site. Si am ales Alexandria. Care era departe, noi fiind la Cluj… (se distrează cu această amintire) Când își va face cont cineva din Alexandria... Ne gândeam că e o mare realizare.

“Le-am spus și că discutăm cu un operator de telecom și că avem un produs super-bun. Practic, nu aveam nici dealul cu operatorul, nici produsul, nici drepturile.”

Nimic despre bani…
Absolut deloc. Nu am avut nici o idee. Când am aflat cum se vinde publicitatea pe internet, am calculat și am zis “gata, de mâine, toată lumea cu vine cu Bentley la birou”. Dar realitatea a fost alta. Am început să vin la București, să văd cu ce agenții să lucrez. Nu au vrut să vândă publicitate pe Trilulilu, pentru că suna prea neserios. Până la urmă, într-un an de zile, am făcut și noi 1.000 euro din publicitate.

Azi l-ai considera un succes financiar?
Nu pot să zic că am ajuns vreodată la un succes foarte mare, pentru că modelul a fost foarte ciudat. În perioada în care am avut cel mai mare trafic nu am știut să facem bani. Când aveam 3 milioane de vizitatori și 75 de milioane de afișări, povestea ne costa 50.000 de euro pe lună și noi încasam 15.000 de euro. Nici nu știam să vindem, nici piața nu era ca azi, nici nu existau bugete de advertising pentru online. Apoi ne-am ocupat de Zonga și Trilulilu a trecut pe locul doi. După care am început să facem cu el mai mulți bani decât am făcut vreodată până atunci.

Am suportat și țepele de rigoare, așa cum a fost cea cu falimentul agenției Boom, care ne-a lăsat fără 50.000 de euro. Erau bani de un MBA. Am zis că Trilulilu a fost MBA-ul meu. E un knowhow pe care nu ți-l dă nimeni, indiferent la ce școală mergi.

“Am construit avionul în timp ce se prăbușea”

Zonga e singura librărie românească digitală de muzică. Are 36 de milioane de melodii, un milion de utilizatori și 100.000 de abonați. Acorduri cu toate casele globale de muzică și un parteneriat de distribuție cu Vodafone România. Ideea care a dus aici a plecat de la o constatare simplă, își amintește Sergiu: “Aveam o grămadă de audiență pe Trilulilu care asculta muzică. Muzică românească”. Așa a început Zonga, în 2011, cu ideea de a fi un serviciu de muzică premium pentru clienți români.

“Am făcut toate greșelile pe care puteam să le fac”, admite Sergiu pe propriul său blog, într-o postare din toamna anului trecut. Lecțiile adevărate costă bani mulți.

“Cred că am avut unii dintre cei mai grei termeni contractuali posibili cu marile case de muzică.”

Vânzarea LiveRail, în 2014, a constituit pentru tine un moment de reflecție. Care, cumva, a clarificat ce vrei să construiești. Ce ambiții ai cu Zonga, azi principalul tău copil, dacă pot spune așa…
Vreau să ajung într-un punct în care să vând proiectul, dar în termenii mei. Adică nu să-l vând, ci să-mi fie cumpărat. (zâmbește complice) Înțelegi diferența, nu?

VIDEO Levente Bara, antreprenorul budist care conduce la Alba Iulia o multinațională după metode japoneze CITEȘTE ȘI VIDEO Levente Bara, antreprenorul budist care conduce la Alba Iulia o multinațională după metode japoneze

Cred că da…
Să fie cineva care să-l vrea neapărat, pentru că e pe val, pentru că e valoros. Și, ca să ajungi acolo….

Un pas obligatoriu este ca el să fie regional, nu?
Da, trebuie să fie neapărat să fie în mai multe țări. Cel mai important lucru la Zonga este conținutul local. Nu găsești melodii și artiști locali în topurile Apple Music. Majoritatea clienților din România caută această experiență mai apropiată de gusturile lor. Cam pe direcția aceasta vrem să extindem serviciul în alte țări din Europa de Est, în care conținutul local e la fel de important pentru utilizator.

Aș vrea să ducem Zonga la o cifră de afaceri de 10 milioane de euro. Care e o țintă destul de mare. Acum suntem la un milion, un milion și ceva. 

Așadar, în 2011 v-ați gândit prima oară la idee. A mers din prima?
Știi vorba aceea cu socoteala de acasă care nu se potrivește cu cea din târg? E adevărată. La început ne-am gândit că vom vinde audienței pe care o avem. Ne-am dat seama foarte rapid că acel public nu va plăti pentru conținut, pentru că e obișnuit cu Youtube și conținut gratis.

„Eu nu mi-am stabilit niciodată o limită de timp. Se poate întâmpla de multe ori să fii atât de aproape de a reuși cu chestia respectivă și să renunți ca țiganul la mal.”

Am ajuns destul de repede la concluzia că ne trebuie trei lucruri: drepturi pentru muzică, produsul și canalul de distribuție. Din exemplele din alte țări știam că ne trebuie un partener din telecom care să includă acest serviciu în oferta lui. Așa că, în timp ce negociam cu casele de discuri, negociam și cu compania de telefonie și dezvoltam și produsul.

Cum e să negociezi cu Sony și Warner? Îți poți aminti o întâlnire?
În afara de Universal Music, nimeni nu are birou în România. Ne-a luat un an și jumătate doar să semnăm contracte. Alexis Bonte, investitorul nostru, a fost de mare ajutor aici, în legătura cu studiourile. A investit în 2007 și 2008, a devenit actionar majoritar, și a fost foarte implicat, m-a ajutat foarte mult cu conexiunile lui internaționale. De exemplu, el s-a întâlnit șeful Universal pentru această parte a Europei, iar eu m-am întâlnit cu Warner la Budapesta. Prima reacție a fost “stai un pic... unde e România pe hartă?”. A doua era “cine ești tu și de ce ți-as da eu ție drepturile pentru muzica mea?

A fost foarte important că aveam în spate Trilulilu, 3 milioane de utilizatori, adică. Atunci era cel mai vizitat site din România.  Le-am spus și că discutăm cu un operator de telecom și că avem un produs super-bun. Practic, nu aveam nici dealul cu operatorul, nici produsul, nici drepturile. Operatorul, la rândul lui, știa că avem drepturile pentru muzică și produsul (platforma digitală).

Adică i-ați vândut pe unii celorlalți?
Am construit avionul în timp ce se păbușea, cu speranța că motoarele funcționează înainte să atingă solul … Cam așa… (o figură bună de stil. Râde)

Ce convinge pe cineva ca Universal să semneze un contract cu niște necunoscuți?
Pe lângă ideea că ai asigurată distribuția, banii sunt importanți. Trebuie să garantezi niște venituri pentru ei. E o investiție foarte mare într-un astfel de contract, pe care noi ne-am asumat-o atunci… Nu pot să zic că am avut termeni favorabili, dimpotrivă, cred că am avut unii dintre cei mai grei termeni contractuali posibili… La un moment dat a fost, vorba aceea, dincolo de punctul din care te mai poți întoarce. Am tras până am încheiat dealurile, chiar dacă nu au fost prea favorabile, și ne-am asumat că vom reuși la un moment dat să scoatem treaba pe plus. Ajungând până la urmă și la un contract cu Vodafone, lucrurile s-au mai balansat.

Vi s-a întâmplat să aduceți bani de acasă ca să plătiți contractele cu casele de muzică?
O…pffff (pufnește, ca și cum aș întreba ceva evident) Da, ani de zile. Abia în 2017 va fi profitabil. E un business foarte greu, care necesită extrem de mult capital, nu e de ici, de colo. 

V-ați așteptat la asta?
Nu neapărat la nivelul acesta. Ne așteptam ca cel puțin în primii 2-3 ani să nu fie profitabil. Au trecut 5 ani până la urmă, dar și ideea a fost puțin înaintea timpului ei în 2011. Uneori nu e prea bine să fii prea devreme pe o piață; investești singur, crești piața și după aceea vin alții care iau totul de-a gata…

Care sunt semnele care îți spun dacă un proiect are șanse sau e doar o fundătură? Cât timp ai răbdare cu el?
Eu nu mi-am stabilit niciodată o limită de timp. Se poate întâmpla de multe ori să fii atât de aproape de a reuși cu chestia respectivă și să renunți ca țiganul la mal. Trilulilu are nouă ani, puteam să zic “hai să-l închidem”. Ambiția cu Zonga este să duc proiectul până la exit (vânzarea către altcineva) așa cum am spus, în condițiile mele.

“Uneori nu e prea bine să fii prea devreme pe o piață; investești singur, crești piața și după aceea vin alții care iau totul de-a gata…”

E ca și cum ai spune că nu există să nu funcționeze…
Din punctul meu de vedere nu există nu se poate.

Deci nu ai avut niciun eșec?
Ba da, dar nu-mi stabilisem un orizont de timp. Am investit într-o companie de jocuri. După un an am realizat că nu are nicio șansă.

În regulă. Atunci în funcție de ce anume decizi dacă vrei sau nu să mergi mai departe? Adică de unde știi că nu vei sta 20 de ani într-o fundătură?
Nu știu. Cred că e o chestiune de intuiție, bazată pe niște semne. Lucrurile nu sunt liniare, se întâmplă mereu ceva și poti simți dacă ești sau nu pe o cale bună. Până la urmă, nu o să-ți garanteze nimeni vreodată că vei avea succes. Și, când nu ai succes, nu-i pasă nimănui.

Să fii antreprenor e o chestie foarte solitară, pentru că oricâte sfaturi ai primi, tot tu trebuie să decizi.

SERGIU BIRIȘ despre:
Greșeli. Am făcut multe la Zonga. N-aveam nicio experiență legată de negocierea drepturilor de autor. Am făcut greșeli de începător în discuțiile cu casele de discuri.
Cultură. Am intrat uneori nepregătit în discuțiile cu corporațiile. Eu vin dintr-un mediu liber, în care spun ce gândesc. Nu te poți duce într-o corporație să-i spui omului că nu a făcut bine, cu șeful lui de față.
Chestie de reguli de comunicare. Nu am știut. Dar eu n-am avut niciodată un job în vreo firmă.
Liste. Nu-mi dau seama dacă e bine să dăm oamenilor liste cu ceea ce e bine să faci și ce nu. Nu cred că vei reuși vreodată să NU FACI acele greșeli. E ca în cazul copiilor, mai bine îi lași să cadă, să vadă ce se întâmplă. Apoi vor ști.
Cartea care mi-a rămas în minte. “Shoe Dog”, autobiografia lui Phil Knight, fondatorul Nike. Te gândești la Nike ca la o mare corporație. Și descoperi că ideea s-a născut în mintea unui băiat de 23 de ani care aducea pantofi de sport din Japonia. Îi vindea din beci. I-a luat mai mult de 10 ani să boteze compania Nike. A mers din datorie în datorie. Te poți identifica cu povestea asta.

Andreea Roșca este jurnalist, scriitor și un pasionat explorator al lumii antreprenoriale. Este, împreună cu Mona Dîrțu, co-autorul cărții “Cei care schimbă jocul”, singura carte românească care privește în culisele unora dintre cele mai mari afaceri antreprenoriale din țară. A dezvoltat, împreună cu Mona Dîrțu, Sorin Axinte și profesorul american Stuart Read, un program de training pentru antreprenori și companii bazat pe principiile gândirii antreprenoriale. Este unul dintre fondatori și membru de board al Fundației Romanian Business Leaders. Îi puteți scrie la andreea@andreearosca.ro

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
sergiu biris
trilulilu
zonga
liverail