Guvernul a declarat 7 august ca zi de doliu național pentru Iliescu.
În ziua de doliu național, toate instituțiile și autoritățile publice centrale și locale vor arbora drapelul României în bernă.
De asemenea, drapelul național în bernă se va arbora la sediile partidelor politice, organizațiilor sindicale și patronale, instituțiilor de învățământ de orice grad, instituțiilor de cultură și misiunilor diplomatice ale României, la punctele pentru trecerea frontierei, în aeroporturi, porturi, gări și autogări, precum și ca pavilion pe navele de orice fel și pe ambarcațiuni ce navighează sub pavilion românesc.
Aceeași obligație revine și persoanelor fizice, dacă arborează drapelul României la domiciliu sau la reședință.
Totodată, posturile de radio și televiziune, precum și instituțiile de cultură își vor adapta programul difuzat și activitățile organizate în mod corespunzător acestei zile.
În vărstă de 95 de ani, Ion Iliescu suferea de cancer pulmonar, iar starea sa s-a agravat în ultimele zile.
În aprilie 2019, Ion Iliescu fusese operat de medicii de la Institutul ”C.C. Iliescu”, diagnosticul său fiind pericardită lichidiană - tamponadă cardiacă.
În ultimii ani, Ion Iliescu nu a mai avut apariții publice, dar a transmis câteva mesaje pe blogul său.
Ion Iliescu a preluat conducerea politică a țării pe 22 decembrie 1989, când a fost numit președinte al Consiliului Frontului de Salvare Națională (CFSN). Imediat după revoluție, populația și-a pus speranțele în el, în condițiile în care, înainte de 1989, fusese disident în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, de care vorbise Europa Liberă. În 1990, este ales președinte al României cu o majoritate zdrobitoare.
Un nou mandat (primul nu a fost considerat complet) a început în 1992 și a durat până în 1996.
O dezamăgire majoră au fost episoadele mineriadelor, în care Ion Iliescu a chemat minerii pentru a elibera Piața Universității de protestatari și ulterior le-a mulțumit, deși aceștia au ucis și rănit oameni. Justiția nu a reușit în următoarele decenii să facă dreptate până la capăt în dosarul mineriadelor, la fel cum nu au fost pedepsiți nici cei vinovați pentru victimele ucise la revoluția din decembrie.
Următoarele alegeri sunt piedute de Iliescu, președinte devenind Emil Constantinescu, iar după ce acesta din urmă a renunțat să mai candideze pentru un nou mandat, declarându-se învins de sistem, Ion Iliescu redevine președinte al României, după un scrutin în care l-a învins în finală pe Corneliu Vadim Tudor.
În mandatul de președinte din perioada 2000-2004, România a realizat câteva progrese importante: aderarea la NATO și încheierea negocierilor cu Comisia Europeană pentru aderarea la Uniunea Europeană, care avea să se finalizeze în 2007. Un pas premergător, făcut în mandatul 1992-1996, a fost semnarea, de către toți liderii partidelor parlamentare din România, a Declarației de la Snagov, prin care s-a atestat acordul față de strategia națională de pregătire a aderării la UE.
Între 1996–2000 și 2004–2008 a fost senator din partea PSD, iar ulterior partidul l-a numit președinte de onoare
Ion Iliescu s-a născut pe 3 martie, 1930, la Oltenița, județul Călărași. La vârsta de un an, a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgară), care nu s-a interesat niciodată de soarta lui, iar tatăl său, Alexandru Vasile Iliescu, s-a recăsătorit. Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României.
A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.
După ce a absolvit Liceul Spiru Haret din București, în 1949, a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova, unde a fost secretar al „Asociației studenților români”. La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957), iar în 1965 a devenit șef de secție la CC al PCR și apoi prim-secretar al CC al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). Între 1967 și 1971a fost ministru pentru problemele legate de tineret.
O ruptură de Nicolae Ceaușescu s-a produs în 1971, când a fost marginalizat. Ceaușescu se simțea amenințat de Iliescu, pe care mulți îl vedeau ca posibil succesor al său la conducerea PCR), și l-a îndepărtat din toate funcțiile politice importante. A rămas fost trimis în Timiș, în funcția de vice-președinte al Consiliului Județean (1971-1974), apoi în Iași, ca președinte al CJ (1974-1979).
Din 1979 este numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, iar în 1984 este eliberat și din aceasă funcție, la fel ca și din cea de membru al CC al PCR. Devine director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.
În timpul revoluției din decembrie 1989, alături de alți disidenți politici, constituie Frontul Salvării Naționale (FSN), care a preluat puterea în țară, după fuga lui Nicolae Ceaulșescu, ajutat de forțele armate conduse de Gen. Stănculescu. Ca lider al FSN, Iliescu a condus autoritatea provizorie a statului până la alegerile din 1992. Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova - prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”.
După Revoluție, a susținut o formă de democrație originală, cu alegeri la care puteau participa mai multe partide, militând pentru adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika, ca în Rusia, mai degrabă decât prin eliminarea completă a instituțiilor comuniste existente. A păstrat o legătură puternică cu puterea de la Moscova, iar primul acord internațional post-revoluționar al României, sub conducerea sa, a fost semnat cu URSS.
În anii următori, FSN a fost transformat în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și, în final, în Partidul Social Democrat (PSD), existent și azi.
În timp, Iliescu a trecut de la susținerea reformelor tip Perestroika, la social democrație, migrând către orientările politice occidentale de stânga, în cele naționaliste. Spre deosebire de celelalte state din blocul comunist, a preferat să rețină mai mult timp elementele de bază comuniste, inclusiv în campanii transmise susținătorilor prin sloganuri celebre în epocă, precum „Nu ne vindem Țara!” România a amânat, la începutul anilor 90, reforme și privatizări, rămânând în urma statelor din forstul bloc comunist, precum Polonia sau Ungaria, ori Cehia.
În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată, la o economie de piață și reluând relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO. A făcut primii pași de reformă, începând o perioada de tranziție spre democrație, care a culminat cu aderarea la NATO și la Uniunea Europeană.
În iunie 2009, Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente, iar în octombrie 2015 fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității. Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată pentru infracțiuni contra umanității. Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei Covid, iar în decembrie 2020 dosarul a fost retrimis Parchetului, pentru refacerea rechizitoriului.
O condamnare nu a venit nici în Dosarul Revoluției, în care a fost trimis în judecată abia în aprilie 2019, alături de Gelu Voican Voiculescu și Ioan Rus, pentru crime împotriva umanității. Pe 24 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, care a constatat câteva luni mai tarziu legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. În iunie 2024, Înalta Curte a admis contestațiile formulate de inculpați.
