Conf. Univ. Dr. Av. Vladimir Diaconiță
O sală de judecată bucureșteană, un prinț moldovean mort în 1723, un manuscris latin identificat la Harvard și un filolog decedat în 2013. Din aceste ingrediente a ieșit, pe 19 martie 2026, o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu ecouri mult dincolo de speță. Cauza C-649/23 Institutul G. Călinescu și FNȘA privea o chestiune aparent îndepărtată de dezbaterile tehnologice ale prezentului: este o ediție critică a unei opere din domeniul public, ea însăși, o operă protejată? Răspunsul Curții, deși tehnic, schițează o regulă de principiu despre originalitate în spații îngustate – iar regula pare că trebuie transpusă la cazurile contemporane în care creatorul uman lucrează cu un model AI.
De ce contează. În 2026, spațiul în care un autor mai poate fi original este tot mai îngust. Pe de o parte, orice creație nouă se așază peste un sediment tot mai dens de opere preexistente. Pe de altă parte, instrumentele AI produc variante plauzibile într-un ritm pe care autorul uman nu îl poate egala. În acest context, cumpărătorii de drepturi – editori, platforme, studiouri, companii software – pun tot mai des aceeași întrebare: ce rămâne protejat? Hotărârea C-649/23 răspunde printr-un criteriu simplu: dacă autorul a avut de ales și a ales efectiv, protecția există. Un detaliu neplăcut pentru cine spera în limitări: cât de îngust a fost spațiul acelei alegeri nu schimbă concluzia.
Disputa, pe scurt. Profesorul Dan Slușanschi a petrecut ani reconstituind, dintr-un manuscris identificat la Harvard în 1984, o ediție critică a istoriei Imperiului Otoman scrise de Dimitrie Cantemir la începutul secolului al XVIII-lea. Opera originară era de mult în domeniul public. Ediția critică nu era o simplă transcriere, ci o reconstrucție lingvistică, filologică și tipografică, însoțită de aparat critic, comentarii și note. După decesul profesorului, în 2013, moștenitorii au acordat Institutului „G. Călinescu” dreptul de utilizare. În 2015, Fundația Națională pentru Știință și Artă a publicat o ediție bilingvă care includea textul ediției Slușanschi în integralitate – până la corecturile nepublicate ale profesorului – doar cu o mențiune discretă privindu-l pe profesor, în subsol. Moștenitorii au dat în judecată. Tribunalul București, apoi Curtea de Apel le-au dat dreptate. În recursul judecat de Înalta Curte s-a conturat întrebarea pe care CJUE nu o mai primise: poate fi protejată o reconstituire cât mai fidelă a operei altcuiva? Cu alte cuvinte, mai există originalitate acolo unde autorul încearcă deliberat să se retragă în favoarea textului reconstituit?
Contextul legal. În dreptul Uniunii, o operă este protejată prin drepturi de autor dacă sunt îndeplinite trei condiții cumulative: să fie creația intelectuală proprie a autorului; protecția să privească expresia acestei creații; iar obiectul să poată fi identificat cu precizie. Cadrul a fost fixat în Infopaq (2009) și sistematizat în Cofemel (2019). Jurisprudența ulterioară – Levola Hengelo (gustul unui produs alimentar), Brompton Bicycle (forma unei biciclete), Mio/Konektra (mobilier) – a aplicat testul unor obiecte foarte diferite. Cazul editorului critic mută însă problema în alt loc. Constrângerea nu vine aici din funcție, ergonomie sau standard industrial, ci din însăși intenția autorului de a reda cât mai fidel personalitatea altuia. Este cea mai puternică formă de constrângere. Dacă originalitatea supraviețuiește într-un asemenea context, există motive serioase să fie recunoscută și în alte forme de creație sub constrângere.
Un test care se mută în viața de zi cu zi. Un ilustrator digital iterează de zeci de ori un personaj generat cu un model difuzional: alege o variantă, o rafinează, renunță la alta, decide cadrajul, paleta și post-procesarea. Întrebarea lui, în 2026, nu este foarte diferită de cea pe care și-o putea pune profesorul Slușanschi în 2001: ce mai este al meu? Răspunsul care se desprinde din hotărâre – prin extrapolare, nu ca statuare directă – este că îi aparține exact ceea ce a ales și a articulat el. Nici mai mult, nici mai puțin.
Originalitatea sub constrângere
Răspunsul Curții se construiește pe trei paliere. La bază stau alegerile textuale: fiecare variantă de cuvânt latin, fiecare corectură, fiecare virgulă reconstituită. Faptul că sunt informate de expertiză filologică nu le privează de caracter creativ – expertiza nu este contrariul originalității; ea doar explică de ce autorul preferă o variantă în defavoarea alteia, nu că nu ar fi ales (punctul 63 din concluziile avocatului general Spielmann, însușit explicit de Curte). Peste acest nivel se așază structura: compoziția ediției, ordinea, dispunerea textului reconstituit în raport cu aparatul critic. Iar la vârf stă aparatul critic însuși – comentariile, notele, explicațiile –, unde personalitatea autorului nu este în dezbatere. Cele trei niveluri se susțin reciproc.
Pentru cine lucrează astăzi cu AI, raționamentul este transpozabil – cu precauția că transpunerea este a noastră, nu a Curții. Celor care speră într-un test foarte permisiv, de tipul „am introdus promptul, deci opera este a mea”, această logică le spune că simpla apăsare pe „generate” nu pare să echivaleze cu o alegere liberă și creativă în sensul directivei. Dar nici excluderea automată a lucrărilor mediate de AI nu urmează din hotărâre. Expertiza care informează alegerea – filologică la Slușanschi, tehnică la utilizatorul avansat de AI – nu anulează creativitatea. Dacă un autor a selectat, a rafinat și a aranjat – el, nu modelul –, rezultatul poate fi operă.
Curtea pune o singură limită, și o pune corect. Acolo unde rezultatul este dictat exclusiv de constrângeri care nu lasă nicio marjă – regulile de sintaxă ale latinei, starea unui manuscris, o specificație tehnică strictă –, obiectul nu este operă. Linia de demarcație nu se trasează între domenii largi și domenii înguste de creativitate. Se trasează, pas cu pas, între existența unei alegeri și absența acesteia. În practica utilizării AI, regula are o formă recognoscibilă: cele mai banale rezultate sunt, de regulă, acelea în care utilizatorul nu a ales aproape nimic.
De ce protecția nu se graduează
Punctul 66 al hotărârii este limpede. Odată ce originalitatea este constatată, întinderea protecției nu depinde de gradul de libertate creativă de care a dispus autorul. Nu există operă de rangul întâi (cu cer deschis deasupra) și operă de rangul doi (sufocată de constrângeri). Protecția ori există – și atunci este deplină –, ori nu există. Instanța care a stabilit că un obiect reflectă alegeri libere nu mai poate, ulterior, să calibreze perimetrul protecției pe motiv că spațiul creativ disponibil a fost restrâns.
O precizare necesară, pentru a evita o interpretare comodă. Binaritatea privește existența protecției, nu domeniul ei. Faptul că o operă derivată este integral protejată nu înseamnă că tot ce se află în ea este protejat. Protecția operează doar asupra contribuției originale a autorului secund – selecția, structura, aranjarea, aparatul critic, corecturile expresive – nu asupra elementelor preexistente pe care ediția le încorporează. Pentru un produs asistat de AI în care cea mai mare parte dintre elementele componente sunt generate brut, protecția acoperă alegerile umane de selecție și aranjare; nu se extinde asupra fiecărui pixel sau fragment textual care iese din model. Binar în existență, milimetric în întindere.
Cu această precizare făcută, principiul reia – cu ecou – logica din Mio/Konektra (decembrie 2025): operele de artă aplicată nu beneficiază de un drept de autor diminuat doar pentru că sunt utilitare. Aceeași regulă se aplică edițiilor critice și, prin simetrie, oricărei opere născute sub constrângere. Pentru piața din România, consecințele sunt practice. Un producător de software ale cărui decizii arhitecturale au fost comprimate de standardele sectoriale nu poate fi respins cu argumentul că este „prea puțin creativ” pentru a merita protecție deplină. Un editor de baze de date nu trebuie tratat ca titularul unui drept diluat doar pentru că selecția lui a fost limitată de natura datelor. Iar un producător de conținut care lucrează cu AI, odată ce trece testul originalității, beneficiază de protecție deplină – dar numai pentru aportul său expresiv și original.
De ce contează ansamblul, nu fragmentele
A treia lecție este, probabil, cea mai subtilă. Într-o operă derivată – o ediție critică, o bază de date, un joc video care încorporează muzică licențiată, un montaj asistat AI – este tentant ca analiza originalității și a încălcării să fie făcută fragment cu fragment, pentru a extrage un reziduu protejabil după eliminarea elementelor libere de protecție. Curtea refuză explicit această metodă. La punctul 64 al hotărârii, statuează că o asemenea disecție „prezintă riscul de a dezmembra o operă care are sens doar în ansamblul său”. Selecția, structura, aranjarea – arhitectura de ansamblu – pot constitui, ele însele, expresie originală protejabilă.
Principiul nu este nou. Football Dataco (2012) îl aplicase bazelor de date sportive, iar articolul 2 alineatul (5) din Convenția de la Berna îl prevede pentru culegeri și antologii. Ce aduce hotărârea C-649/23 este formularea sa explicită într-un context nou: analiza originalității – și cea a încălcării – trebuie să includă și dimensiunea ansamblului. Altfel, riscă să rateze locul în care, în multe creații contemporane, originalitatea se manifestă cel mai clar: nu în elementele componente, ci în modul de a le combina. Pentru instanțele naționale, inclusiv cele din România, rezultă că o analiză strict granulară nu mai este suficientă.
Aplicațiile practice sunt imediate. Jocurile video sunt un caz-școală: copia modernă nu mai reproduce neapărat un sprite sau o linie de cod, ci arhitectura generală, acoperită de o suprafață grafică modificată suficient cât să pară diferită. O analiză element cu element ratează tocmai forma de copiere cea mai relevantă. Aceeași logică se aplică bazelor de date – unde datele individuale nu sunt protejabile, dar selecția și aranjarea pot fi – și software-ului: fiecare funcție, luată separat, poate fi justificată tehnic, dar modul în care modulele sunt organizate, interfețele concepute și fluxurile de date structurate reflectă adesea alegeri creative care depășesc necesitatea.
Cazul cel mai delicat este cel al creațiilor în care fiecare element, luat izolat, este generat algoritmic. Dacă autorul uman a ales zece imagini dintr-o sută, le-a ordonat într-o secvență anume, le-a editat unitar și le-a combinat cu text redactat de el, componentele privite individual pot să nu fie protejabile. Selecția și aranjarea pot fi. O metodologie care examinează separat fiecare element, constată că el provine din model și deduce de aici absența oricărei protecții riscă să repete exact tipul de eroare pe care Curtea îl avertizează la punctul 64 – chiar dacă hotărârea nu privea, strict, AI. În astfel de cazuri, contribuția umană se mută la un nivel mai înalt de abstractizare; analiza juridică trebuie să urce odată cu ea.
Două consecințe pentru piață
Pentru creatori și companiile care lucrează cu AI. Dreptul de autor european nu îi exclude din start și nu îi plasează într-o categorie inferioară. Cu toate acestea, le cere să poată documenta alegerile umane: ce a fost selectat, ce a fost respins, cum a fost rafinat, cum a fost structurată compoziția finală. Studiourile de design, producătorii de conținut și dezvoltatorii care folosesc generare asistată ar face bine să consemneze aceste alegeri în version control, în documente de concepție sau în audit trails. Fără o astfel de urmă probatorie, originalitatea poate exista în fapt, dar va fi greu de probat. Pentru produsele AI-intensive, diferența dintre „este operă” și „este o operă pe care o pot apăra în instanță” va depinde tot mai mult de calitatea documentării.
Reversul e însă predictibil. Odată ce documentarea devine monedă pentru a conserva drepturi asupra produselor generate cu aistență AI, apare o piață a dovezilor prefabricate: scripturi care simulează alegeri umane, loguri construite retrospectiv, arhitecturi menite să lase urme de selecție acolo unde decizia reală a fost lăsată în sarcina modelului. Riscul nu e minor, dar nici invincibil. Testul Curții nu validează documentația, ci alegerile libere și creative – iar dovezile fabricate riscă să se trădeze, sub expertiză, tocmai prin tiparele algoritmice pe care ar trebui să le ascundă. Piața va învăța rapid că audit trail-ul convingător nu e cel bogat, ci cel coerent cu un proces creativ verificabil.
Pentru cumpărătorii de opere. Editori, platforme, bănci de licențe și fonduri care achiziționează cataloage nu mai pot trata caracterul derivat, repetitiv sau aparent simplu al unui produs ca argument suficient împotriva protecției. Dacă selecția sau structura este expresivă, reproducerea fără licență poate rămâne o încălcare. În cazul cataloagelor care includ conținut parțial generat de AI, due diligence-ul trebuie să distingă clar între aportul uman protejabil – selecție, aranjare, rafinare documentată – și ceea ce nu este protejabil. Valoarea economică a unui asemenea catalog va depinde, acum mai mult ca oricând, de calitatea dosarului probator care îl însoțește.
Hotărârea C-649/23 nu rezolvă automat dilemele ridicate de AI. Nici nu avea cum. Dar oferă un test mai robust decât multe dintre formulele care circulă astăzi: a ales autorul uman, sau nu? Din răspunsul la această întrebare decurg apoi restul – existența protecției, delimitarea ei și importanța ansamblului. Faptul că testul ne este oferit de un litigiu despre un filolog care a petrecut decenii reconstituind latina unui prinț mort acum trei secole ține de ironia istoriei și nu îl face mai puțin util.
