Opinii

Scriam în comentariul anterior (“O privire în haos; lumea fără o ordine mondială”) că într-o lume fără o ordine globală coerentă și cu Statele Unite ale Americii pășind în “era Trump 2.0”, națiunile dau semne că se orientează spre o formă brută de „realpolitik” - o politică bazată pe pragmatism și interese materiale, mai degrabă decât pe ideologii, principii etice sau morale. Vedem deja cum populismul exacerbat, naționalismul și extremismul în creștere, rivalitățile geopolitice și inegalitățile economice pun o presiune imensă asupra sistemului mondial.

Știu că am întârziat cu concluzia articolelor anterioare, dar am o scuză bună. Sufăr de sindromul impostorului. Mereu mi se pare că există slăbiciuni în șirul ideilor, că nu stăpânesc anumite zone ale demonstrației, că am tras concluzii greșite sau pripite

În industria hotelieră, în 2025, toată lumea arată cu degetul pe toată lumea. Antreprenorii pe angajați, că sunt slab pregătiți și neserioși. Antreprenorii pe stat, că le-au fost mărite taxele și birocrația este mai stufoasă. Angajații pe antreprenori, că oferă salarii mici și cer program prelungit. Statul pe industrie, că nu contribuie semnificativ la PIB. Turiștii pe antreprenori, că practică prețuri nejustificate și oferă servicii mediocre. Turiștii pe angajați, că sunt apatici și neprofesioniști.

Peisajul internațional de după Al Doilea Război Mondial a fost modelat de ideea că națiunile pot conveni colectiv asupra regulilor, instituțiilor și mecanismelor pentru a menține pacea mondială, a facilita comerțul global și a aborda provocările comune. Așa a apărut conceptul de ordine mondială în care libertatea este un ingredient fundamental: un sistem structurat și previzibil de guvernanță globală, considerat mult timp atât o forță stabilizatoare, cât și un punct de controversă.

Cizmarul agramat din Scornicești și-a însușit meritele unei întregi generații de diplomați ce a asigurat independența României de Moscova încă din anii ’60, și cu precădere ale liderului PCR de dinaintea sa, Gheorghe Gheorghiu-Dej

Oricine nu mă cunoaște e lesne tentat să creadă că sunt un apărător al suveraniștilor și al lui Călin Georgescu. Cunosc acest tip de recepție, care se poate rezuma în câteva cuvinte: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Nu mai trebuie să insist cât de păguboasă e această viziune – politica românească o dovedește din plin. Dar știu și că rămâne o fărâmă de îndoială. Dacă acest autor (adică eu) are simpatii ascunse și ne prostește pe față? Am mai pățit-o. În urmă cu 16 ani m-am poziționat împotriva cooperativei PDL-Băsescu. E drept, nu am scos niciun cuvânt de laudă la adresa PSD-PNL. Nu-mi plăceau defel. Doar că unii erau la putere, iar ceilalți, în opoziție. Datoria unui jurnalist nu e să slujească puterea.

România este aruncată între ieri și mâine; este blocată între trecut și viitor, cu un cost economic aproape imposibil de suportat.

Rareori în istoria ei contemporană a fost România atât de polarizată și divizată. Rezultatele alegerilor parlamentare și ale întregului sezon electoral din acest an atestă criza de încredere în clasa politică românească.

O regulă nescrisă și păcătoasă zice că dușmanul nu are niciodată dreptate. Poate să baliverneze și că 1+1=2, tot i se va găsi nod în papură cu această ultimă nemernicie. Urmărind postările din social media, articolele de pe saituri, discuțiile din studiourile TV și monoloagele din podcasturi, nu pot decât să constat că dracul e mai negru decât găurile negre care absorb energia Universului. Deși pare de succes, această tactică propagandistică eșuează pentru că îi convinge exclusiv pe cei convinși și îi gonește pe indeciși. În fața tornadei de acuze pe care nu le mai crede, orice om cu scaun la cap cade pe gânduri și-și rupe noada.