Despre morți, numai de tine!

scris 22 mar 2018

Poate că nu vă vine să credeți, dar pe vremea aia Andrei Gheorghe nu era atât de sfânt ca acum. Suda țigările și trăgea la măsea ca un tractorist când l-am văzut eu acum 14 ani, la o petrecere. Iar cu nici un an în urmă îl arestaseră pentru că l-au prins cu marijuana.

- Eu cred că tot iarbă fumează și acum, mi-a mărturisit colegul meu, ziarist începător, ca și mine, și la fel de beat. Nu simți cum miroase?
- Hai să-l rugăm să ne dea și nouă, am făcut eu pe viteazul.

Ne-am împins unul pe altul, împleticindu-ne, până lângă Andrei Gheorghe. Tocmai povestea ceva, iar cei din jur îl ascultau fascinați. Nu trebuia să fi făcut armata cu Freud ca să-ți dai seama, după cum vorbea și cum privea în jur, că Gheorghe avea egoul inflamat cât Casa Poporului.
- Ce vrei, bă?, m-a întrebat Gheorghe cu vocea lui tenebroasă, de inchizitor, cu care le dădea peste bot fanilor lui, la radio.
M-a intimidat atât de tare încât dacă lângă mine s-ar fi deschis niște trepte, aș fi căzut direct în cap, ca Emil Boc.
- Un... foc..., am bolborosit eu.
Gheorghe s-a căutat sumar prin buzunare, dar n-a găsit bricheta. Atunci mi-a întins țigara, așa cum fac între ei băieții de pe șantier, iar eu mi-am lungit gâtul și mi-am aprins-o pe a mea. 

Dacă știam cât trafic va face moartea lui peste ani, aș fi investit în cariera mea și l-aș fi rugat să-mi dea un sfat de viață. Sau l-aș fi întrebat ceva, iar el mi-ar fi răspuns sclipitor. Eu i-aș fi adus contraargumente inteligente, el mi-ar fi dat o replică de neuitat, iar între noi s-ar fi născut un mic dialog cu care astăzi aș fi rupt Facebook-ul în două. Chiar și cu banala mea întâmplare în traistă, un scriitor talentat ar fi pus-o de-o postare înduioșătoare. Ar fi spus, poate, că atunci când i-a întins țigara, Gheorghe l-a învățat să urmeze calea simplă și directă, dându-i să înțeleagă că cel mai scurt drum între două puncte este linia dreaptă.

Dar n-a fost nimic din toate astea. Recunosc jenat că nu m-a marcat întâlnirea cu Andrei Gheorghe, deși știam că e un om de radio uriaș. Am tăiat-o de la petrecere în zori, cu burțile și creierele pline cu bere, iar la 6 dimineața am ajuns acasă la colegul meu. Ne-am făcut cartofi prăjiți și cârnați la tigaie și am dormit până după prânz. În ziua aia nu ne-am mai dus la serviciu.

Nu m-am mai gândit niciodată la Andrei Gheorghe de atunci și nu ne-am mai intersectat, ca și cum am fi trăit în lumi paralele. Am aflat că a murit și mi-a părut rău, așa cum regret de fiecare dată când aud că se stinge cineva cunoscut. Ai zice, după ratingul pe care-l are Andrei Gheorghe în ultimele zile, că dacă ar fi candidat la președinția țării sau la primăria Capitalei, ar fi câștigat din primul tur. Dar dacă te uiți pe profilul lui de facebook, postările lui din ultimele luni au un succes moderat, cu 50-100-200 de like-uri, ca al oricărui om obișnuit.

Nu mă surprinde că după fiecare deces al unei foste celebrități, căzută în uitare, o plâng cel mai tare tocmai ăia care o ignorau. Dar constat, cu fiecare moarte celebră, că sunt din ce în ce mai mulți cei care se prind cu ghearele de sicriul strălucitor al răposatului ca să se valideze pe sine. Un director de știri la un radio, de exemplu, deontolog și analist politic, a povestit pe pagina lui de facebook că, ultima oară când s-au văzut, Gheorghe a încercat să-l coopteze într-un business de presă. Practic, autorul ne-a arătat din primul minut nouă, cititorilor, direcția în care vrea să atace: răposatul îl curtase pentru o colaborare, deci îl aprecia în mod deosebit. O frază mai târziu aflăm despre altă întâmplare, undeva în curtea unei mănăstiri din străinătate. El și Gheorghe n-au vrut să intre în biserică, iar asta era, cică, o formă de protest hazliu la obtuzitatea popilor de a nu primi femei în sfântul lăcaș.

Postarea continuă cu două fraze despre cât de fascinantă era conversația cu Gheorghe, dar și acolo simțim discret că personajul principal e tot deontologul, atunci când ne spune că omul de radio era atent la ce i se povestea și că rămăsese curios. Apoi, autorul revine fățiș la sine și ne face o mărturisire: regretă că n-a mai apucat să-i spună lui Gheorghe că, asemeni lui, și el face mici glume subtile. La final aflăm că, la ultima lor întâlnire, Gheorghe l-a sfătuit ca tot ce face, să facă zâmbind și bucurându-se. Drăguț, deși deloc original sfat.

Postarea s-a bucurat de sute de like-uri și a primit comentarii pozitive. Doar cineva, martor la una dintre întâmplările povestite, i-a atras atenția deontologului că modifică realitatea pentru a se agăța de sicriul răposatului și că, de fapt, ar fi spus că nu intră în mănăstire pentru că o mai vizitase cândva. Nici vorbă, așadar, de un mic protest alături de Gheorghe împotriva popilor. Am dat like acelui comentariu, iar pentru asta deontologul, mare apărător al libertății de exprimare și dușman declarat al lui Dragnea și-al tuturor regimurilor totalitare, mi-a dat block. Ulterior a șters și comentariul negativ. Și atunci cum rămâne cu protestele amuzate și cu zâmbetul lăsate moștenire de răposat? Cum era proverbul ăla? "Despre morți, numai de bine!". Dar în situația asta ăsta parcă sună mai aproape de adevăr: "Despre morți, numai de tine!"

Nu contează ce ai sub rochie CITEȘTE ȘI Nu contează ce ai sub rochie

Un tânăr și talentat scriitor și jurnalist nu a ratat nici el ocazia și a publicat un articol emoționant despre proaspătul dispărut, creionându-l ca pe un super-erou cinic, lucid și brutal, dar totuși sincer și sensibil. Aflăm că foarte puțin i-a lipsit lui Gheorghe ca, într-o vizită cu mai mulți jurnaliști în Israel și Palestina, să se urce pe un stâlp si să le zică ălora de la obraz să-și bage mințile în cap și să termine, dracu', odată cu războaiele! Mai apoi, Gheorghe a intrat cu ochelarii de soare la ochi în Biserica Sfântului Mormânt, iar niște babe obtuze i-au atras atenția. Deși autorul se aștepta ca omul de radio să șteargă cu ele pe jos acolo unde zăcuse întins Mântuitorul cu 2.000 de ani în urmă, Gheorghe l-a surprins. Și-a scos ochelarii, le-a făcut complice cu ochiul babelor și a ieșit din scenă.

După acest portret tulburător al lui Gheorghe, autorul nu poate să se abțină și bagă degetul în ciorbă. A mâzgălit tabloul pe care i l-a făcut fostului mare om de radio desenându-și și lui însuși cu pixul o mână, un picior și jumătate de cap. Aflăm, așadar, că și el, și Andrei Gheorghe, în perioade și în țări exotice diferite, fuseseră porecliți la fel, motiv pentru care au și ajuns să-și spună așa între ei. Ba chiar își făcuseră planuri să meargă împreună în țara lui Garcia Marquez și să doarmă în hamace sub cerul liber. Tânărul jurnalist ne mai spune că,  atunci când a scos o carte, tot Gheorghe l-a lăudat cel mai tare, în stilul lui, bineînțeles, adică înjurându-l. Iar înjurătura, după cum ne ajută să înțelegem talentatul scriitor, conține admirație și, parcă, și un strop de invidie. După toate astea, autorul ne mărturisește că vrea să facă ceva în memoria lui Andrei Gheorghe, iar totul sună ca "vestea bună" din bancul în care unul grav bolnav se duce la doctor. Am două vești, îi spune medicul, una bună și alta rea. Care ar fi cea rea? Ești pe moarte, îi răspunde rece doctorul. Și cea bună?, întreabă bolnavul cu o licărire de speranță în ochi. Iar medicul îi răspunde mândru: a luat fii-mea la facultate! Revenind la talentatul scriitor, la finalul mișcătorului său text îi promite lui Andrei Gheorghe că va merge în numele amândurora în Columbia ca să privească cerul. Sfâșietor!

Facebook-ul s-a umplut în ultimele zile de oameni care-l plâng pe Andrei Gheorghe. Dar de ce să cauți prin arhive și să postezi o poză cu voi doi, când poate v-ați văzut de doar câteva ori în viață? Nu faci asta, oare, pentru a te cocoța pe mormântul lui, încercând să ieși în evidență? Au fost și mulți care l-au plâns pe Gheorghe sincer, dar când suferi cu adevărat, nu-l pui pe răposat la treabă și nu-l obligi să lucreze la imaginea ta. 

Cunosc un tip care chiar era amic cu Andrei Gheorghe. A suferit real la moartea lui, pentru că îl iubea așa cum era el, fără să-i clădească o statuie pentru ca apoi să încerce să se cațere în creștetul ei. Dar n-a scris nicăieri nimic. "Gheorghe a suferit îngrozitor din cauza uitării în care căzuse în ultimii ani, mi-a povestit prietenul comun. Era foarte derutat și foarte trist că fusese trecut pe linie moartă, inclusiv de toți cei care acum îl plâng. Era de un egocentrism feroce, dar viața l-a pus la punct îngrozitor. A remarcat la un moment dat în oglindă că a ajuns un bătrân care a ieșit din zona de rating și a suferit mult din cauza asta. A fost un om adulat pe bună dreptate, pentru că în FM-ul românesc a dat tonul și a dat clasă ani de zile. Sub această aroganță profund cultivată, însă, el se străduia și muncea foarte mult. Inițial nu era arogant, dar a devenit așa în timp, construindu-se pe sine. A fost o istorie pe care o scrii ca să ai ce să devii. A devenit propria sa istorie, o statuie la care se aștepta să se închine toți. Dar la un moment dat, ce să vezi, îmbătrânești și nu mai ești în target, chiar dacă ai verbul la tine, ca nimeni altul, și umor... De pomană le ai pe toate, dacă vin multinaționalele care dau reclamă la radio și spun: <<Noi vindem la segmentul 14-28 de ani>>. Iar acest segment nu poate fi îndemnat la viață de unul de 60 de ani. Și atunci, marketingul omoară astfel de domnitori, iar ei nu înțeleg unde le-a plecat țara și unde li s-a înfundat tronul. Nu și-a dat seama ce iceberg l-a strivit".

Tot în uitare zace de multă vreme și cel mai cunoscut Gheorghe din istoria României. Dacă Andrei Gheorghe a fost doar o mare vedetă locală, Zamfir era celebru în toată lumea pe vremea când nimeni nu știa unde e România pe hartă. Dar spre deosebire de ultramediatizatul Andrei Gheorghe din ultimele zile, Zamfir are un mare defect: încă trăiește. Îl vedem rar la televizor, nu-l ascultăm la radio și nici măcar, din când în când, nu postăm o melodie de-ale lui pe Facebook. S-a retras la țară undeva, într-un sătuc din Dâmbovița, și locuiește acolo, uitat de toți, ca un păstor singuratic, cu o droaie de câini, o iubită mai tânără cu 43 de ani și un munte de amintiri de pe vremea când îl vizita acasă pe Salvador Dali și când le cânta în sufragerie Papei și împăratului Japoniei.

Dar ce păcat că Gheorghe Zamfir n-are și el o poză împreună cu Andrei Gheorghe, pe care s-o posteze pe Facebook... Asta i-ar fi relansat cariera!

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
andrei gheorghe
deces
radio
cronici