Privatizarea pușcăriilor și listarea lor pe BVB ar putea fi o soluție atât pentru reducerea cheltuielilor publice, cât și pentru protejarea drepturilor potențialilor infractori. Orice scurgere de informații din dosare către presă ar antrena declanșarea unei anchete privind “manipularea pieței de capital”. Dacă nu e atentă, Kovesi s-ar putea trezi cu mascați la ușă în vederea aducerii la audieri în fața DIICOT, fiind suspectată de “insider trading”.
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
23 mai - Maratonul Fondurilor Europene
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
A da șpagă e o artă, pe care mulți români o stăpânesc, că doar Românul s-a născut poet! Mai puțin eu. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt! E nevoie de anumite abilități de comunicare, de o subtilitate, dobândită sau moștenită, pentru a practica anumite activități la limita legalității. Tu trebuie să crezi cu convingere că faci “ce se cuvine”, iar celuilalt nici prin cap nu trebuie să-i treacă faptul că ar comite ceva condamnabil din punct de vedere moral, ca să nu mai spun penal. Nu fac parte dintre justițiarii facebookieni, care ar prefera să rămână fără o mână decât să dea șpagă, însă pur și simplu am constatat că sunt incapabil să ofer o “atenție”. De câte ori am încercat, am obținut, în cel mai bun caz, un “Dar unde vă credeți?”. În urma unei operațiuni de rebrand-uire a tentativelor mele, m-am trezit fugărit pe holurile instituțiilor publice de funcționari care mă avertizau că mi-am uitat ceva pe biroul lor.
Cel mai mult mă deranjează faptul că înțeleg foarte bine mecanismele din spatele existenței șpăgii și că, fără ea, nu poți obține autorizațiile, permisele, licențele sau alte hârtii birocratice decât la calendele grecești. Șpaga este fie “costul” legiferării cu bună intenție a unor prevederi menite a micșora artificial prețul oficial al unor servicii, fie “renta” pe care trebuie să o achiți unor tehnocrați cu putere de influență asupra legislativului sau aripii paralegislative a executivului. Nu mă număr nici printre “aleșii” neamului, nici printre ONG-iști care uniți salvează “râul, ramul…”, așa că șansele mele de a influența procesul legislativ sunt practic nule, ceea ce face ca șpaga să fie pentru mine o realitate de neocolit.
Cum îmi place să mă amăgesc că introvertirea de care dau dovadă este efectul unui profund spirit introspectiv, am identificat și principala cauză a demersurilor mele eșuate de a-mi însuși arta “spăgii”: teama de mititica, care aruncă o pată de emotivitate pe orice “tentativă” de-a mea și trezește, implicit, neîncrederea celuilalt. Este o teamă oarecum metafizică: sunt ferm convins că nu există cetățean român care să nu fi încălcat, cu sau fără voia lui, vreunul dintre catralioanele de paragrafe din milioanele de pagini de legislație pe care “se presupune” că le cunoaște și respectă.
Încurajat și de postările de pe Facebook, de tipul “România plătește lunar 84 de lei pentru un copil, 250 lei pentru un proaspăt absolvent de liceu sau facultate fără slujbă și 567 de lei pentru un pușcăriaș”, supraeul meu libertarian a găsit și o soluție menită a îmbunătăți serviciile pe care “potențialul infractor” din mine ar putea beneficia, dar și a efectua economiile la buget necesare asigurării unui nivel de trai mai ridicat copiilor și tinerilor șomeri: privatizarea pușcăriilor. Ca orice temă libertariană însă, și aceasta are o problemă de “împachetare” în vederea comercializării. Cum aș putea vinde o astfel de idee unei societăți pentru care întrebarea primordială este “Statul! Dar ce face statul?” și pentru care obiectivul, cel puțin pentru cincinalul următor este “Întărirea statului” (obiectiv trasat, ironic, chiar de unul dintre potențialii mei colegi ce celulă)? Cum încurcate sunt căile Domnului, soluția mi-a fost revelată în urma unei convorbiri avute cu un investitor, care susținea că nu are nevoie decât de banii alocați unui concediu pentru a manipula piața bursieră din România. Cum am putea crește mai ușor volumul tranzacțiilor decât prin cointeresarea celor care dețin active financiare și cash în România? Și care, din varii motive, se află în pușcării.
Că o pușcărie privatizată se poate finanța cu ușurință nu cred că se poate îndoi nimeni. Gândiți-vă cu cât ar putea vinde în prezent un patron de pușcărie un interviu televizat cu Dom’ Profesor… Sau ce profit ar putea realiza dacă ar decide reînființarea celebrei Edituri Științifice și Enciclopedică, dat fiind caracterul științific obligatoriu al lucrărilor chiriașilor care vor să-și reducă stagiul de pregătire și cunoștințele lor enciclopedice în ceea ce privește faptele de viață și corupție.
Listarea la bursă a pușcăriilor ar avea cel puțin două avantaje: În primul rând, ar contribui la întărirea statului de drept, prin supravegherea mai atentă din partea societății civile de investitori a activității Parlamentului și Guvernului. Fiecare cerere de arestare preventivă va influența considerabil volumul de tranzacționare pe BVB. În plus, s-ar majora expunerea fondurilor de investiții pe acțiunile penitenciarelor cu emiterea fiecărui act normativ care ar putea fi suspectat că este efectul unei acțiuni de lobby sau a “capturării reglementatorului”.
În al doilea rând, ar fi protejate mult mai bine și drepturile potențialilor chiriași. Orice scurgere de informații din dosare către presă ar antrena declanșarea unei anchete privind “manipularea pieței de capital”. Dacă nu e atentă, Kovesi s-ar putea trezi cu mascați la ușă în vederea aducerii la audieri în fața DIICOT, fiind suspectată de “insider trading”. Iar CSM ar putea cere CSAT demascarea procurorilor DNA sau DIICOT care au și statutul de acționari ai penitenciarelor.
Nici măcar serviciile secrete n-ar avea de suferit de pe urma privatizării pușcăriilor, dimpotrivă chiar. Cum legea le permite angajaților și colaboratorilor acestora să dețină societăți comerciale, ei ar putea să înființeze/achiziționeze pușcării. În ele ar putea să îi găzduiască, eventual, fie pe proprii “acoperiți” detașați temporar în vederea justificării vreunei diurne primite, fie pe teroriștii fundamentaliști sau fiscali, care refuză să accepte realitatea “că totul se plătește pe lumea asta”. Orice investitor trebuie să înțeleagă faptul că, pentru a activa pe o piață comună, trebuie să împarți cu alții. Și nu cu oricine, cu cine trebuie! În plus, fiind proprietate privată, tortura, măcar în forma ei mai blândă, psihologică, n-ar mai fi o problemă! Asta doar dacă nu cumva se vor găsi activiști care să definească pușcăriile private ca spațiu public închis!
