Squid Game este cea mai vizionată serie de pe Netflix.
A depășit deja 265 milioane vizionări.
În 2021, lansarea sa a fost cea mai bună înregistrată vreodată pe platformă, cu 111 milioane de vizionări în 17 zile, arată G4Media.ro.
Astfel, a depășit Bridgerton, vizionat de 82 de milioane de abonați într-o lună la sfârșitul anului 2019, și s-a clasat pe primul loc în peste 90 de țări, potrivit unui articol publicat pe site-ul boursorama.com de Oihab Allal-Chérif, business professor la Neoma Business School.
Seria povestește cum 456 de marginalizați supraîndatorați vor deveni jucători într-o competiție bazată pe jocuri pentru copii, al cărei câștigător va primi 33 de milioane de euro. Doar câștigătorul va supraviețui încercărilor mortale.
Succesul excepțional și neașteptat al serialului se datorează atât creatorului, scenaristului și regizorului Hwang Dong-hyuk (care spune că a pierdut 6 dinți din cauza stresului în timpul filmărilor), cât și distribuției foarte reușite și regiei artistice originale și somptuoase.
Rămâne totuși foarte surprinzător faptul că o serie sud-coreeană extrem de violentă, interzisă minorilor sub 16 ani, care vorbește despre o bandă de personaje marginale, a devenit atât de populară atât de repede.
Diferențele culturale și conceptul în sine al serialului, care prezintă un masacru pe parcursul a 9 episoade, ar trebui mai degrabă să contribuie la excluderea unei părți foarte mari a publicului.
Acesta este, de altfel, probabil motivul pentru care scenariul, care era prevăzut pentru un film, a avut nevoie de mai mult de 10 ani pentru a convinge investitorii și actorii și pentru a se concretiza sub forma unei miniserii difuzate de Netflix.
Cum se explică atunci succesul improbabil al Squid Game?
Referințe puternice
Principalele critici aduse Squid Game reproșează serialului că încearcă să facă ceva nou din ceva vechi. Într-adevăr, această creație originală duce la extrem codurile mai multor fenomene audiovizuale.
Deși comparațiile cu Hunger Games și Labirintul sunt numeroase, Squid Game seamănă mai ales cu ultimul film al lui Kinji Fukasaku, unul dintre cei mai mari regizori din istoria Japoniei: Battle Royale.
Lansat în anul 2000, Battle Royale povestește cum 42 de liceeni sunt trimiși de autorități pe o insulă unde trebuie să se omoare între ei timp de trei zile, respectând regulile jocului.
Doar supraviețuitorul va putea să se întoarcă acasă cu o recompensă.
Interzis mult timp în mai multe țări, inclusiv în Statele Unite, Battle Royale a devenit apoi un film cult și o referință a genului, considerat de Quentin Tarantino drept filmul său preferat.
Squid Game amintește, de asemenea, de emisiuni de telerealitate precum Koh-Lanta sau Survivor din Statele Unite, care se află la cel de-al 48-a sezon!
La fel ca în Squid Game, este vorba despre jucători care suferă de foame și lipsă de somn, care se confruntă în probe fizice, care se elimină reciproc și al căror câștigător obține o sumă importantă de bani.
Cel mai mare succes al Netflix prezintă numeroase similitudini cu cel mai popular joc video din toate timpurile: Fortnite. Chiar dacă serialul scris înainte de lansarea jocului este mult mai sângeros și personajele nu revin la viață, acesta preia în mare măsură estetica Fortnite. De altfel, personajele și jocurile copiilor din Squid Game nu au întârziat să invadeze jocul video.
Alte referințe includ La Casa de Papel, o altă serie cult de pe Netflix, în special pentru costumele purtate de gardieni, și Westworld, difuzată de HBO, care arată cum, într-un viitor apropiat, bogații plictisiți vor putea să maltrateze, să abuzeze și să ucidă androizi în parcuri de distracții.
Un univers de carnaval
Așa cum explică actorul principal Lee Jung-Jae, decorurile sunt ca niște personaje în sine. Ele transmit mesaje, ascund secrete, evoluează de la un episod la altul și îi fac pe spectatori să se simtă din ce în ce mai incomod. Jucătorii sunt mai întâi uciși, apoi se omoară între ei într-un mediu copilăresc, foarte colorat, exagerat, suprarealist, feeric, ca într-un vis macabru.
Spațiile vaste minimaliste, cu forme geometrice epurate și culori vii, sunt destabilizante și scufundă spectatorii într-un univers neobișnuit și plin de imprevizibil. Personajele evoluează într-un balet coregrafiat în detaliu și filmat cu măiestrie, ceea ce conferă anumitor cadre o frumusețe neașteptată pentru o serie de groază.
Trecem astfel brusc de la uimire la teroare și invers. Acest yo-yo emoțional are ceva fascinant.
Decorurile constituie la fel de multe enigme pentru care trebuie găsită soluția. Ele își dezvăluie misterele pe măsură ce intriga avansează. Publicul pasionat de teorii conspiraționiste va avea parte de o adevărată încântare. Aceste spații de joc colorate și fermecătoare contrastează cu scenele din exterior, din „lumea reală”, unde totul pare întunecat, cenușiu, ploios, deprimant și anxios.
Cel mai interesant loc din serie este dormitorul jucătorilor, ale cărui paturi îngrămădite de-a lungul pereților seamănă cu tribunele unui stadion.
Acest lucru creează un efect de arenă, cu un spațiu larg gol în mijloc și trepte mari în jur, evocând luptele gladiatorilor sau jocurile din circ. Structura este alcătuită din rafturi de depozitare, de parcă jucătorii ar fi mărfuri, gadgeturi sau jucării. De altfel, ei nu mai au nume, ci un număr scris cu litere mari pe hainele lor. Uneori, avem impresia că se află în cuști, ca animalele de circ.
Un alt spațiu impresionant este holul mare, plin de scări multicolore suprapuse, care leagă dormitorul jucătorilor de spațiile de joc. Acest imbroglio de trepte, uși și ferestre își găsește inspirația în două opere principale: La Muralla Roja de Ricardo Boffil și Relativitate de M.C. Escher.
În acest labirint, jucătorii par dezorientați și prinși în capcană, minusculi și nesemnificativi ca pionii dintr-un joc.
Amplificarea pe rețelele sociale
Seria Squid Game beneficiază de o campanie de marketing viral atât de eficientă încât, chiar și printre cei care nu au văzut-o, mulți cunosc personajele, costumele, decorurile, scenele cult și intriga principală. Cu toate acestea, Netflix nu a căutat să creeze un buzz în jurul acestei serii mai mult decât în jurul altora.
Squid Game a invadat rețelele sociale cu nenumărate meme. Sute de mii de tweeturi au fost postate în fiecare zi cu hashtagul #squidgame, iar sute de videoclipuri YouTube sunt dedicate Squid Game. Pe Tiktok, videoclipurile cu hashtagul #squidgame au acumulat 50 de miliarde de vizualizări la lansarea sezonului 1.
Numeroase evenimente legate de serial au creat un buzz. Un magazin temporar a fost deschis la Paris pentru un weekend și a provocat revolte din cauza afluxului imposibil de gestionat. Păpușa gigantică din primul episod a fost instalată la o trecere de pietoni din Manila, Filipine, pentru a încuraja oamenii să nu traverseze pe roșu.
Un hotel din Gangneung, Coreea de Sud, a recreat unele dintre probele din Squid Game pentru clienții săi și a vândut toate locurile în două zile.
Vânzările de pantofi Vans Slip-On albi, similari cu cei purtați de jucătorii din serial, au crescut de 80 de ori. În mod ironic, Squid Game, care atacă excesele capitalismului, generează o frenezia comercială.
O societate în care banii aduc fericirea
Pentru creatorul său, Squid Game este în primul rând o critică a societății capitaliste și a inegalităților pe care le produce, la fel ca filmul sud-coreean Parasite, care a câștigat Palme d’Or la Cannes în 2019, cu unanimitatea juriului, și prima producție non-anglofonă care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film în 2020.
Squid Game denunță pierderea reperelor, izolarea, umilințele și disperarea unei mari părți a populației sud-coreene și, prin extensie, a întregii lumi.
Dincolo de divertisment, popularitatea Squid Game reflectă astfel aderarea la mesajul său împotriva derapajelor și nedreptăților societății moderne: nesiguranță galopantă, criminalitate, sărăcie extremă, discriminare împotriva străinilor, femeilor sau persoanelor în vârstă, excluderea socială a „celor mai slabi”, diverse dependențe, cursa consumului și supraîndatorarea, depresii și sinucideri… Fiecare personaj dezvăluie o suferință și o formă de fatalitate împotriva cărora se simte neputincios.
Jucătorii sunt liberi să plece în orice moment, cu condiția ca majoritatea să decidă acest lucru, ceea ce se întâmplă, de altfel, după carnagiul din primul joc. Dar aproape toți se întorc! Aceste personaje disperate sunt respinse sau nu reușesc să se integreze într-o lume care pare să nu le dorească și să nu le lase nicio șansă de a ieși din ea. Logica lor este că, cel puțin în joc, au o șansă din 456 de a deveni milionari.
Această situație amintește de Discours de la servitude volontaire (Discursul despre servitutea voluntară) al lui Étienne de la Boétie, care scria în 1576: „Omul are o preferință pentru servitutea voluntară, deoarece servitutea este confortabilă și îl face iresponsabil”.
În Squid Game, jucătorii sunt atât de alienați de societatea în care supraviețuiesc, încât aleg în mod liber să fie prizonieri și să fie uciși pentru șansa iluzorie de a deveni bogați.
Ironia istoriei: Squid Game a adus Netflix aproape 1 miliard de dolari, dar creatorul său nu a câștigat practic nimic. El cedase drepturile de proprietate intelectuală platformei.
