Prezentul articol analizează condițiile acțiunii revocatorii, jurisprudența relevantă și situațiile în care în cursul executării silite refuzul organelor cadastrale de a efectua notări în cartea funciară a imobilelor (la solicitarea executorilor judecătorești) poate fi considerat abuziv, ilustrând-se toate acestea printr-un exemplu concret.
Un material semnat de Radu BOANȚĂ, Partner, CEE Attorneys, și Mihai DOIBANI, Senior Associate, CEE Attorneys.
Situația de fapt
Subiectul analizei îl constituie imobilele transferate din patrimoniul unei societăți printr-un act juridic, aparent legal (e.g. dare în plată, vânzare-cumpărare) care, în realitate, reprezintă o donație deghizată. Creditorul demarează executarea silită, dar bunurile ce pot face obiectul urmăririi sunt transferate de către debitor, ulterior, către terți, cu scopul de a le sustrage de la procedura de valorificare silită. Imobilele sunt singurele libere de sarcini și garanții, având aptitudinea de a satisface creanța.
Creditorul întreprinde demersurile necesare în vederea obținerii inopozabilității actului aparent legal (e.g. dare în plată, vânzare-cumpărare) și o obține cu titlu definitiv, având astfel reprezentarea faptului că va continua executarea silită a bunului / bunurilor ce au făcut obiectul acestui act. Cu toate acestea, autoritățile competente în materie de cadastru și publicitate imobiliară ignoră nu doar hotărârea definitivă de declarare a inopozabilității obținută de creditor și prevederile legale exprese din Codul de procedură civilă, dar chiar și dispozițiile propriului regulament, refuzând înscrierea somațiilor imobiliare emise de executorul judecătoresc – cu toate că acesta este un demers obligatoriu pe care executorul judecătoresc trebuie să îl întreprindă în vederea vânzării silite imobiliare, conform prevederilor art. 822 din Codul de procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art. 162 alin. (1) din Ordinul nr. 600/2023 pentru aprobarea Regulamentului de recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară (“Ordinul 600/2023”).
Acțiunea revocatorie: Primul remediu la îndemâna creditorului prejudiciat de actul fraudulos încheiat de debitor
După cum se știe, acțiunea pauliană este, în esență, un mecanism de protecție al creditorului împotriva manevrelor debitorului care riscă să-i submineze șansele de a-și recupera creanța. Atunci când debitorul încearcă să înstrăineze sau să transfere bunuri cu scopul de a evita executarea silită, legea îi oferă creditorului posibilitatea de a contesta aceste acte, solicitând instanței declararea lor ca inopozabile.
Codul civil (i.e. art. 1.562 – 1.565) stabilește clar cadrul acestei acțiuni, dar și efectele în cazul admiterii, respectiv: pentru a fi admisă, trebuie demonstrat prejudiciul creat creditorului, intenția frauduloasă a debitorului și, acolo unde este cazul, complicitatea terțului implicat iar efectul principal este acela al inopozabilității actului de transfer fraudulos față de creditor, acesta putând urmări bunul ca și când un asemenea transfer nu ar fi operat. Astfel, acțiunea pauliană funcționează ca un scut legal ce împiedică debitorul să-și ascundă sau să-și diminueze patrimoniul și garantează că drepturile creditorilor nu rămân doar “pe hârtie”, ci pot fi efectiv protejate și valorificate.
3.1. Condițiile prejudiciului
Pentru a crea un prejudiciu creditorului, actul atacat trebuie să provoace o diminuare a patrimoniului debitorului. Jurisprudența recunoaște ca astfel de acte atât donațiile directe sau mascate, cât și actele cu titlu oneros în care valoarea prestațiilor este dezechilibrată, cum ar fi vânzarea la prețuri derizorii sau închirierea pe perioade lungi la chirii derizorii.
De asemenea, sunt incluse și actele încheiate pentru a sustrage bunuri de la urmărirea creditorului, debitorul primind în schimb active ușor de ascuns, precum sume de bani sau titluri la purtător[1].
În ipoteza în care imobilele ce sunt scoase din patrimoniu sunt singurele bunuri importante, potențial executabile, dar și libere de sarcini și garanții, aptitudinea acestora de a satisface creanța apare a fi evidentă. Scoaterea lor din patrimoriul debitorului provoacă sau accentuează astfel starea de insolvabilitate, ceea ce demonstrează existența prejudiciului creditorului. Jurisprudența confirmă că: “Pentru admiterea acțiunii revocatorii este necesară îndeplinirea mai multor condiții, respectiv actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, prejudiciu care constă în faptul că debitorul și-a cauzat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate […]”[2].
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, a arătat în mod judicios, că “[…] pentru a putea fi atacat actul, debitorul trebuia să fi pricinuit sau să fi agravat insolvabilitatea sa. Proba insolvabilității se face în genere prin urmărirea și executarea bunurilor debitorului. Dacă executarea nu este finalizată, întrucât debitoarea nu a avut bunuri din care creditoarea să fie îndestulată, sunt astfel dovedite atât prejudiciul, cât și insolvabilitatea”[3].
Sarcina probei pentru dovedirea inexistenței stării de insolvabilitate revine debitorului. Această opinie a fost îmbrățișată și de instanțele naționale, arătându-se, pe bună-dreptate, că debitorul este cel care “are obligația de a face dovada unui fapt pozitiv, acela că are alte bunuri în proprietate a căror valoare poate acoperi cuantumul creanței creditorului, și nu invers, respectiv obligația creditorului de a face dovada unui fapt negativ general (inexistența în patrimoniul debitorului de bunuri urmăribile)”[4].
Frauda debitorului
Frauda debitorului se conturează atunci când acesta a acționat cu intenția de a împiedica satisfacerea creditorului prin scoaterea deliberată a bunurilor din patrimoniul său. În speța analizată, societatea a transferat bunurile esențiale către terți imediat după demararea executării silite, ceea ce a pus creditorul în imposibilitatea de a valorifica bunurile pentru satisfacerea creanței. Jurisprudența instanțelor superioare confirmă că frauda se probează prin faptul că debitorul a avut cunoștință de efectul păgubitor al actului asupra creditorului.
Referitor la condiția fraudei debitorului, Curtea de Apel Craiova[5] a arătat că aceasta “[…] presupune că debitorul a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului încheiat, dându-și seama că prin încheierea acestuia și-a mărit sau și-a creat o stare de insolvabilitate […]” – aceasta fiind și situația din prezenta cauză!
În sens similar a hotărât și Curtea de Apel Timișoara[6], precizând în mod corect că “Atâta vreme cât debitorul s-a lipsit cu bună știință de o valoare certă și serioasă din patrimoniul său, despre care era convins că va putea face obiect al executării silite, intenția de a crea o stare de insolvabilitate nu poate fi negată”.
Cu alte cuvinte, frauda debitorului este evidentă atunci când acesta, conștient de consecințele acțiunilor sale, scoate deliberat bunuri esențiale din patrimoniul propriu pentru a împiedica satisfacerea creanței creditorului.
Complicitatea terțului
Există complicitatea terțului – părtaș la actul de înstrainare atunci când acesta a cunoscut că prin actul atacat se cauzează un prejudiciu creditorului. Art. 1562 alin. (2) din Codul Civil se referă explicit la această condiție de admisibilitate a acțiunii pauliene, atunci când stabilește că declararea inopozabilității actului atacat are loc atunci când terțul cunoaște faptul că prin încheierea actului contestat pe cale pauliană se cauzează sau se mărește starea de insolvabilitate a debitorului.
Complicitatea terțului nu este cerută decât atunci când acțiunea pauliană este îndreptată împotriva unui contract cu titlu oneros sau a unei plăți efectuate în temeiul unui atare act juridic [art. 1562 alin. (2) noul Cod Civil].
A contrario, pentru atacarea pe cale pauliană a unui act juridic cu titlu gratuit, creditorul nici nu mai trebuie să dovedească complicitatea terțului.
Referitor la complicitatea la fraudă a terțului contractant, instanța supremă[7] opinează în sensul că atunci când actul este cu titlu oneros “[…] condiția anulării lui este legată de complicitatea terțului dobânditor; complicitatea este prezumată în situația în care, chiar dacă nu a cunoscut intenția debitorului de a prejudicia interesele creditorului, a cunoscut totuși faptul că prin actul la care participă a creat sau a mărit insolvabilitatea debitorului”.
Așadar, complicitatea terțului intervine atunci când acesta cunoaște că prin actul atacat se cauzează sau se mărește starea de insolvabilitate a debitorului, fiind astfel implicat în prejudicierea creditorului. Jurisprudența confirmă că, mai ales în cazul actelor cu titlu oneros, complicitatea se prezumă atunci când terțul știe că participă la crearea sau mărirea insolvabilității debitorului.
Certitudinea creanței
Condiția creanței de a fi certă este evident îndeplinită în situația supusă analizei, având în vedere inițierea de către creditor a executării silite în baza unor titluri executorii, conferind caracter cert creanței.
Blocaje ivite ulterior admiterii acțiunii pauliene. Refuzul OCPI de a proceda la notările relevante și plângerea împotriva încheierii OCPI
Ulterior admiterii definitive a acțiunii revocatorii (pauliene), pasul următor în situația analizată era notarea de către executorul judecătoresc (la solicitarea creditorului) a somațiilor imobiliare, în vederea punerii în executare a hotărârii definitive privind actul revocat și realizării vânzarii silite a imobilului / imobilelor reîntoarse în patrimoniul debitorului.
Paradoxul este că, în pofida existenței unei hotărâri definitive în acest sens, a unor titluri executorii dar și a unei reglementări exprese în cuprinsul Regulamentului aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 600/2023, OCPI refuză efectuarea notărilor, blocând astfel procedura de executare silită.
Refuzul OCPI de a nota somațiile imobiliare apare cu atât mai lipsit de fundament legal și abuziv cu cât, prin dispozițiile art. 162 alin. (1) și art. 163 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul 600/2023, instituția este obligată să înscrie în Cartea Funciară actele care decurg din hotărârile judecătorești definitive de admitere a acțiunii revocatorii.
În acest sens, art. 163 alin. (3) din Ordinul 600/2023 prevede fără echivoc faptul că, în cazul unui imobil pentru care a rămas definitivă o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii, notarea urmăririi și orice alte notări ulterioare cerute în cadrul procedurii de executare silită se fac la solicitarea executorului învestit de creditor, chiar dacă în Cartea Funciară figurează ca proprietar dobânditorul sau un succesor al acestuia.
Din motive de neînțeles, OCPI alege să respingă notările somațiilor imobiliare, tergiversând în mod injust executarea silită și determinând creditorul să angajeze resurse financiare suplimentare pentru obținerea în instanță a drepturilor conferite de lege.
Demersul judiciar pentru ipoteza obținerii în fața instanței a drepturilor legale îl reprezintă plângerea împotriva încheierii de respingere emisă de OCPI, formulată în temeiul art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, coroborat cu art. 194 și următoarele din Codul de procedură civilă, care prevăd că împotriva încheierii registratorului-șef emise (ca urmare a respingerii cererii de reexaminare) cei interesați sau notarul public pot formula plângere, ce poate fi depusă direct la judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul.
Refuzul OCPI este vădit nelegal și prejudiciază grav interesele creditorului, ignorând obligația expresă de a respecta efectele unei hotărâri judecătorești definitive, dar și prevederile exprese din propriul Regulament aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 600/2023. Plângerea urmărește astfel obligarea OCPI, de către instanța competentă, la efectuarea notărilor, garantând punerea în executare a drepturilor creditorului recunoscute de instanță.
Concluzii
Practicile analizate confirmă că acțiunea pauliană rămâne un instrument esențial pentru protecția creditorilor împotriva manevrelor debitorilor de a se sustrage de la executarea silită. În speța discutată, condițiile acțiunii revocatorii – prejudiciul, frauda debitorului, complicitatea terțului și certitudinea creanței – au fost clar îndeplinite, așa cum indică analiza juridică și jurisprudența relevantă.
Blocajul creat de OCPI, prin refuzul de a nota somațiile imobiliare, ilustrează o eroare gravă de fond și un comportament vădit nelegal, având în vedere că legea – prin art. 162 alin. (1) și art. 163 alin. (3) din Ordinul 600/2023 – impune organului să respecte hotărârile judecătorești definitive și să permită continuarea executării silite. Plângerea împotriva încheierii OCPI reprezintă mecanismul legal prin care creditorul poate asigura punerea în aplicare a drepturilor sale, protejându-și interesul legitim și împiedicând sustragerea bunurilor de la executare.
Situația analizată a avut totuși un final promițător, intanța competentă admițând plângerea împotriva încheierii OCPI și dispunând reluarea cursului firesc al executării prin notarea somațiilor și trecerea la actele concrete de executare. Cu toate acestea, un astfel de rezultat nu ar fi trebuit obținut cu eforturi materiale și de timp suplimentare ce au majorat expunerea debitorului dar și așteptările sale rezonabile.
În concluzie, atât analiza doctrinară, cât și practica judiciară subliniază imperativul respectării hotărârilor definitive și al punerii în executare a acestora. Orice refuz al OCPI contrar acestor dispoziții este nelegal și poate fi corectat prin căile legale prevăzute, consolidând protecția creditorului și eficiența executării silite.
[1] L. Pop, Obligațiile, Vol. I, pag. 378.
[2] Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, decizia nr. 2849/2005, disponibilă pe www.scj.ro
[3] Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4126/2005, disponibilă pe www.scj.ro
[4] Curtea de Apel Oradea, secția civilă, decizia nr. 1211/2007, disponibilă pe portal.just.ro
[5] Curtea de Apel Craiova, secția civilă, decizia nr. 8241/1999, citată din Comentariu art. 1562 Noul Cod Civil TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina și jurisprudența din 01-mar-2014, Universul Juridic, disponibil pe www.idrept.ro
[6] Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, decizia nr. 3538/2005, citată din Comentariu art. 1562 Noul Cod Civil TERZEA Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrina și jurisprudența din 01-mar-2014, Universul Juridic, disponibil pe www.idrept.ro
[7] Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, decizia nr. 3833/2004, disponibilă pe www.scj.ro
Un material Legal Marketing
