Noul coronavirus a ajuns pe pământ românesc, însă doar câteva mii de persoane l-au cunoscut sub formă de boală gripală; pentru milioane de cetățeni s-a manifestat ca un traumatism social, o sumă de dislocări din ce însemna viață firească și care derivă nu atât din epidemie, cât din măsurile disproporționate luate la nivel de stat.
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
23 mai - Maratonul Fondurilor Europene
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
În pofida aroganței guvernanților care spun că românii nesocotesc virusul, populația agresată înțelege pe deplin pe ce lume trăiește; oamenii își reorganizează activitatea, iau în calcul mai multe scenarii, încearcă să se strecoare, își reconfigurează viețile. Totul în funcție de COVID, dar nu ca pericol medical, ci șoc psiho-social, element de bulversare a tot ce era normalitate.
Milucă este un moldovean de aproape 2 metri înălțime. Totul îți arată la el robustețe; nu este numai strașnic pe cât îl arată fizicul, dar, când îl vezi cum își bea liniștit cafeaua în orașul natal, nu îți pare că ar fi străbătut de vreo frică față de viruși. Cum să doboare un virus minuscul un asemenea exemplar?! Îl are alături pe un amic din tinerețe, dar rareori privirile li se intersectează. Moldoveanul nostru îi vorbește, dar adesea i se uită peste cap probabil scrutând viitorul pe care îl are de înfuntat.
„Plec în Germania”, spune. „Mă întorc la muncă.” Vria pandemiei l-a readus acasă, iar acum se bucură că a găsit din nou de lucru. Înțelege perfect că, în contextul noului șoc economic, s-au schimbat condițiile din piața muncii: „Nu mai fac mofturi. În luna mai, înainte să revin în România, am cărat niște fiare... Grele de tot... Mi-am pus centură din aia cum este la sală, ca să îmi țin coloana. Altădată, nu aș fi făcut asta, dar acum am spus mersi...”
Omul nostru înțelege așadar că trebuie să pună mai mult osul, că suntem sub stres economic și nu este chip să refuzi vreun ban, oricât de grea ar fi munca. Dar mai pricepe ceva, respectiv mutațiile pe care noul coronavirus le aduce în regimul circulației. „Eu acum plec pentru 2-3 săptămâni, dar nu știu... Cine știe ce restricții se mai impun. Îmi iau cu mine hainele de iarnă... Poate mă prinde acolo...”
Precum Milucă, milioanele de români înțeleg pe ce lume trăiesc, își dau seama de noul context, se uită la istoricul deciziilor, observă comportamente repetitive la nivelul autorităților, în anticiparea lor caută alternative. Navighează cu greu prin propriile vieți pe care măsurile intempestive la nivel de stat(e) le fac tot mai impredictibile.
Nu este frica de virus dominantă, ci tocmai provocarea multitudinii de obstacole pe care ți le ridică măsurile administrative. Cum naște soția? Unde se operează tatăl? Ce se întâmplă cu vacanța? În ce condiții vor reîncepe școlile? Cum îmi refac documentele de identitate? Cum îmi fac testarea ca să merg în Austria? Cât persistă schimbările de la locul de muncă? Sunt întrebări pe care și le pun românii și toate țin de marasmul social în care singuri ne-am aruncat. Problema direct medicală a virusului este undeva periferică. Aceasta este realitatea trăită, paralelă cu atmosfera de apocalipsă sanitară vehiculată în media.
Ce era înainte viață așezată pe un făgaș este bulversat de reacția autorităților la un COVID de care până acum nu s-a îmbolnăvit decât 0,05% din populație. „Ce bine a fost vara trecută!”, își amintește Milucă. „Am găsit de muncă în Germania, dar m-am și putut întoarce pe acasă. 3 săptămâni munceam acolo, 3 săptămâni veneam aici. Am avut și bani, și timp...”
Acum este culmea că, după ani de zile de propagandă despre diaspora, acești oameni sunt cei mai loviți. Practic, raziile statului în căminele de bătrâni și așezămintele pentru persoanele de handicap umflă artificial statisticile de infectări, incluzând pe liste COVID persoane care oricum sunt instituționalizate și nu circulă, însă în baza datelor este afectată deplasarea și predictibilitatea exact a persoanelor dinamice care găsesc de muncă în Uniunea Europeană.
Totul este distrugere. După cum în niciun moment Milucă nu și-a pus problema de sănătate, la fel pentru milioane de români cel mai celebru guturai din lume este ultima preocupare. Ce îi îngrozește cel mai tare, ce le distruge viețile este agresiunea socială perpetuată de stat în numele „luptei antiCovid”. Pur și simplu, oamenii nu mai vor să fie salvați! Au fost sufocați de atâta salvare! Vor să-și reia viețile.
În prezent, este evident că între riscul medical perceput de populație și cel vânturat de autorități este o prăpastie imensă. Statul nu a putut până acum să-și protejeze de infectări tocmai personalul din instituțiile aflate în subordine, nu a făcut testare cu relevanță sociologică, nu a dimensionat bine reorganizarea în domeniul sistemului public de sănătate, a dat informații contradictorii despre virus, a luat măsuri disporporționate cu efecte dezastruoase în plan socio-economic.
Ca atare, guvernanții trebuie să ia act că nu sunt în stare să gestioneze adecvat epidemia și în consecință ar fi mai bine să lase procesarea riscului la nivelul populației. Oamenii își înțeleg propriile lor vieți, iar aroganța de a susține altfel trădează mentalitate de mandarini din China de acum 2.000 de ani. Somitățile medicale trebuie să plece la culcare trimiși de un moldovean de la munca de jos în Germania, care percepe mai bine realitatea: problema nu este coronavirusul, ci măsurile stupide care te fac să te gândești la haine de iarnă în plină vară.
