Să fiu bine înțeles din capul locului: când spun „feministă” nu apelez la nicio conotație negativă, peiorativă sau ironică: orice om care iese în public pentru apărarea vieții merită respectul nostru.
Manifestația a venit ca un răspuns firesc la o serie de întâmplări tragice (multe înfiorătoare) în care, fie prin delăsarea și indiferența autorităților, fie prin caracterul permisiv al spațiului social, fie, pur și simplu din simpla forță fizică și puținătatea minții aferente, mai multe femei și-au pierdut viața: prin împușcare, înjunghiere, ardere sau, mai sănătos, în urma unei bătăi rupte din rai. Marșurile au avut loc concomitent în mai multe orașe și nu contează cât de mulți sau de puțini participanți s-au numărat. Mai ales că ăsta nu n-ar fi motiv de scandal. România a cunoscut multe marșuri, iar cele mai multe sunt / au fost ridicole. Însă ridicolul nu ucide. Dar uite că una dintre puținele manifestări cu adevărat sociale a avut destinul unei șaorme cu de toate. Iar mulți participanți s-au retras ușurel, în huiduielile unei minorități gălăgioase. Și ce nu le-au auzit urechile? Retrograde, îngâmfate, reacționare și câte și mai câte.
Despre ce fu vorba? Păi, la marș au apărut niște grupuscule cu pancarte și steaguri. Prima grupare, de sorginte de extremă stângă, avea niște pancarte grăitoare, dintre care cea mai pozată și cea mai popularizată a fost: „Capitalism = femicid”. A doua grupare a venit cu steaguri palestiniene. Printr-un artificiu de reprezentare, scopul marșului a devenit invizibil dar popular exclusiv prin cele două mesaje parazite de care nici habar nu aveau organizatorii. Nu știu nici eu ce vor fi gândit manifestanții, dar presupun că, dacă la același marș ar fi aderat ultraortodocșii, suveraniștii, susținătorii pământului plat, conspiraționiștii, ghicitorii în cristale ori ghioc, conspiraționiștii, veganii, exhibiționiștii, fiecare cu ce-l durea, am fi avut tabloul complet al unui haos de mic dimensiuni. Și răcnete până la cer din partea intrușilor, care s-au considerat lezați în dreptul lor de manifestare.
Ultrortodocșii ar fi strigat: „Uciderea femeilor este vina fustelor scurte și a necredinței”. Suveraniștii ar fi hăulit: „Familia românească a fost perverită de cosmopolitism”. Conspiraționiștii ar fi inventat „Jos guvernul mondial care ucide femeile românce”. Platiștii nu puteau lipsi: „Când pământul a devenit rotund, s-a rostogolit mintea în capul bărbatului și s-a ajuns la crimă”. Și tot așa. Ridicolul ar fi fost complet. Și, nu-i așa?, mânia celor refuzați de organizatori ar fi explodat. Ceea ce lor trebuia să le fie permis devenea instantaneu, un amestec grav în afacerile interne ale stângii radicale. Am urmărit o sumedenie de luări de poziție împotriva organizatorilor că nu au susținut cele două cauze. S-a ajuns la acuzații grave. Dar hai să presupunem că mie îmi place mâncare de fasole, iar altuia, nu. Sau lui, cea de bame, iar mie, nu. Dacă eu mă folosesc de mulțime bamiștilor, pentru a-mi lansa mesajul pro-fasole, poate că lumea ar înțelege că o demonstrație are alt scop decât expunerea publică a unui grup sau a unei grupări. Aici era o chestiune de mesaj unitar. O lege care să condamne aspru uciderea femeilor. Sigur, o asemenea inițiativă ar merita discutată, pentru că eu nu sunt convins că agresiunile (mortale sau contondente) domestice sunt un rezultat atât al misoginiei, cât al forței.
Din copilărie știu că cel puternic îl snopea pe cel slab ori că găștile îl învinețeau pe singuratic. E o plăcere enormă să-l calci în picioare pe cel mai slab, fie că e pe stradă, la școală, în familie. În copilăria mea habar n-aveam cum erau snopiți colegii mei în familii. Cu cureaua, cu furtunul, cu ranga și, slavă Domnului!, cu palma. Cel tare îl aducea cu picioarele pe pământ pe cel slab. Și cam așa arată ordinea biologică: femeile au mai puțină masă musculară, oase mai subțiri și dimensiuni mai mici decât bărbații. În astfel de condiții și într-o lume ca aceea, bătaia era la ordinea zilei. „Eu l-am făcut, eu îl omor.” Sau: „E femeia mea și dau cu ea de toți pereții.” Faptul că femeile au fost considerate „inferioare” venea din conștiința forței. Fătălăii erau cei care și-o luau mereu pe coajă. Erau „feminini” prin dimensiuni.
Însă… Însă cred că e bine ca această demonstrație fizică de superioritate să fie ținută în frâu. Că eradicată nu va fi niciodată. Însă, cum zic de multe ori, taman aici și-a vârât Aghiuță coada.
Un mesaj precum „Capitalism = femicid” este expresia unei ideologii de extremă (ignoranță), cu care cei mai mulți participanți nu aveau cum să fie de acord. Ea reflectă nu numai un simplism adânc, dar și o încremenire în proiect. Poți fi de extremă stângă în „capitalism”, poți ieși în piață, poți preda la facultate ba, la o nevoie, poți să-ți faci un partid. O societate liberală permite și libertatea de gândire și libera expresie – chiar și a celor care o contestă. Unde mai pui că, în ultimii 80 de ani, nu numai femeile și-au câștigat drepturi venite din Carta Universală Drepturilor Omului, dar și clase sociale, copiii, oameni bolnavi, simpli cetățeni ș.a.m.d. Inexistent în epocă, votul a devenit universal. Drepturile muncitorilor, nivelul minim de salarizare, demnitatea muncii și a relațiilor contractuale au evoluat rapid. Nu s-a născut peste noapte o societate mai bună, ci în chinuri. Dar, dacă e să comparăm „capitalismul” social-democrat european cu capitalismul feudal al României, mi se pare de domeniul evidenței că nu „capitalismul” naște crima, ci opusul lui: totalitarismul de orice fel, sărăcia, inegalitatea socială, lipsa legilor și a instituțiilor. Nu capitalismul se opune comunismului, ci gândirea liberală. Sunt țări cu un control absolut al indivizilor care o duc bine mersi în „capitalism”. Ceea ce le deosebește de liberalismul european e tocmai indiferența față de destinul individului. Păi, ia să fi ieșit cineva să zică vreo două vorbulițe despre comunism, în România Socialistă. Era imediat săltat de pe stradă și ajungea, în cel mai bun caz, la Aiud. Ia să fi strigat (ca subsemnatul) „Jos Ceaușescu!” Putea să-și ia rămas bun de la viață chiar înainte să deschidă gura. Dar ar fi rămas ideologii să explice, printr-o echilibristică ideologică, ratarea bunelor idei comuniste. Cum spuneam în articolul anterior, confuzia care vine din neștiință face ravagii prin toate țările unde buchea cărții a fost roasă de șoareci, ferită de privirea omului.
(Va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
