Autori

Cred că fac parte dintre orășenii care admiră și prețuiesc natura cu măsură, fără să cad în admirația fanatică a „satului străbun” și nici în ridicolul credinței că oamenii trăiau mai bine odinioară.

Scriam acum aproape doi ani, după anularea alegerilor (apropo, o să așteptăm, cumva, 50 de ani, ca după Kennedy, să aflăm ce și cine anume a făcut rahatul praf în țărișoara noastră?), că unul dintre marile motive ale valului de schimbare politică la nivel european și mondial e nevoia de identitate.

„Aici zac eu. Spun unii despre mine / c-am fost deștept; dar eu, un nătărău. / Că binele făcut l-am făcut rău, / Dar răul ce-am făcut, l-am făcut bine.”

Am privit evenimentele ultimei luni, dar și pe acelea ale ultimilor ani, cu o crescândă uimire, nervozitate și, acum, la sfârșit (deși încă nu am văzut sfârșitul sfârșitului), cu un pesimism crescător, care nu mă caracteriza.

Am trecut, de curând, prin câteva țări europene, mai la vest. Unde lucrurile nu stau tocmai strălucit – oricine pierde cinci minute să caute și să întrebe pe net află că nici occidentalii nu stau pe roze.

Sunt un om care s-a născut și și-a trăit jumătate de viață în comunism. Indiferent de faptul că țara în care trăiam se numea Republică Populară Romînă (ulterior Socialistă România), partidul și clasa conducătoare au fost întotdeauna, fără excepție, comuniste.

O statistică dezvăluie că poporul român pare tot mai înclinat spre un regim autoritar. Și ce a urmat publicării acestui sondaj e de toată comédia.

Am fost întrebat deunăzi – în glumă, firește – dacă sunt nicușorist sau bolojenist. Am râs. Cred că am ajuns la vârsta la care am pus pauză la pasiunile politice.

Sunt convins că mulți dintre dvs. vă puneți probleme de viață și moarte, de trecut și viitor, de macro- și micro-economie.