Autori

Disclaimăr: acesta este un fragment explicativ. Pentru că degeaba îți explică cineva pe larg și cu amănunte cum să înoți sau cum să mergi pe bicicletă. Când intri în apă sau urci în șa, realitatea sună altfel.

Cred că am stabilit – și nu de azi, de ieri – că propaganda există pentru ca oamenii să-și părăsească și casa, și familia, și rostul și să umble năuci prin lume în căutarea unor iluzii. În urmă cu două mii de ani, se spunea că, după forța armată, propaganda vine pe locul doi în puterile și consistența unui stat

Înainte de a înainta prin nisipurile mișcătoare / seducătoare ale netului, am să încerc să vă amintesc ceva simplu și ușor de înțeles. Scrutând istoria, avem deseori impresia că strămoșii noștri au fost, în mare măsură, niște idioți. Cum de nu au putut să-și dea seama de context, de consecințe, de pericole? Cum de au ajuns să se măcelărească? Cum de au irosit resurse, oameni, cum au ținut lumea la foc mic, de nu a ieșit nici măcar de un borș și-o mâncărică de cartofi? Au pierdut totul dintr-un simplu calcul greșit. Oare nu era clar de la început – așa cum ne apare nouă astăzi?

Sugeram data trecută că invazia de postări, știri, imagini și mărturii lansate în spațiul public și mai ales în social media a atins un grad de frecvență și masivitate care face, pentru orice om obișnuit, aproape imposibilă separarea adevărului de minciună.

Poate că ați observat, poate nu. În ultimul an, odată cu avântul tehnologiei AI, rețelele sociale și aplicațiile bancare sunt sufocate de povești melodramatice și motivaționale, toate false și generate cu tehnologia cea nouă. E o veche poveste a lucrurilor care sunt bune și rele deopotrivă, în funcție de cine le folosește

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când mă gândesc la economia noastră, la prichiciul ei cel humuit, la civilizația cu smotocei la capăt de crăpau ministerele jucându-se cu dânșii, parcă-mi saltă inima-n piept de mâhnire.

Am mai trăit vremuri grele. Mult mai grele ca acum. Între 1996 și 2000 am văzut foamea și fundul tunelului apropiindu-se năprasnic. Între 2010 și 2016 nu mai știam pe unde să scot cămașa. Nu mi-s străine nici recesiunea, nici sărăcia, nici disperarea. Le-am trăit, am învățat o noțiune fundamentală, căreia poporul îi spune: „Unde nu-i cap, vai de picioare”.

Pe vremea comunismului umbla o vorbă: „viitorul ne atârnă-n față”. Păi, hai să vedem cu ce se prezintă viitorul, după 36 de ani de la căderea comunismului.

Uneori, diavolul se ascunde în amănunte și, de acolo, ne zâmbește galeș. A pitit printre amănunte seducătoare altele foarte păguboase. Exact ca în preajma alegerilor, unde, sub masca bunelor intenții și a dragostei de țară, ni s-au vânturat pe sub nas niște morcovi. Probabil cu credința că suntem măgari (fie, treacă de la mine, măgăruși) și vom închide ochii, orbiți de grosimea legumei rădăcinoase. Înclin însă să cred că morcovul trebuia vânturat prin alte părți ale corpului.

Începea iarna în România anului 1996 și credeam că visez. Emil Constantinescu îl bătuse la puncte pe legendarul Ion Iliescu, iar Convenția Democratică câștigase alegerile.