Nu am să fac nebunia de a „comenta” prestațiile candidaților de ieri și de alaltăieri. Nu mă interesează nici spectacolul, nici cearta, nici răcnetele. Nici slăbiciunile, care sunt omenești. Cine caută perfecțiune și miracol la vreun candidat înseamnă că încă mai crede că Ileana Cosânzeana s-a căsătorit cu fiul cel mic al împăratului. Tot ce înțeleg acum e că nu înțeleg. Și ar trebui să mă opresc, nu de alta, dar mi-e să nu mă trezesc cu eticheta de „actor politic”, păcatele mele.
Dar, precum bănuiți, pe de altă parte, nici nu-mi pot pune frâu gurii. Vreau să vă supun atenției e o chestiune care ne râcâie pe toți. Alegem și tot alegem și tot alegem președinți de 35 de ani – și tot nu e bine. Nu știm cum naiba se face, dar, la finalul fiecărui mandat, primul lucru pe care îl rostim printre dinți e „Du-te învârtindu-te!” O fi vreun blestem? O vrajă? O pedeapsă divină? Că așa pare, după atât amar de timp.
Ce cerem și ce ar trebui să cerem unui președinte sunt lucruri foarte diferite. Însă nu uitați că pe președinte nu-l duci acasă, nu te iubești noaptea cu el în pat și nici nu-l trimiți la cumpărături, dis de dimineața, dimpreună cu cățelul care abia așteaptă să-și facă nevoile. Dar președintele nu-i nici sfânt, nici înțelept, nici clarvăzător (nu că aș avea ceva împotrivă). Dimpotrivă, dacă ar fi sfânt, s-ar duce la mănăstire, de mânuță cu Ofelia. Dacă ar fi înțelept, ar sta acasă. Iar dacă ar fi avea darul ghicitului, ar deschide un chioșc de scormonit în cafea, tarot, cristale sau bobi și vă asigur că ar câștiga cât zece președinți la un loc.
21 mai Maratonul Economia Sustenabilă
28 mai Maratonul Fondurilor Europene
În același timp, mă gândesc cu melancolie la nea Savu Dumitrescu, șoferul de odinioară de la editura „Cartea românească”, care știa cu ochii închiși cum trebuia reorganizat Bucureștiul. Nea Savu voia să fie primar. Și avea boală pe tramvaie (cine a condus o Dacie papuc pe vremuri îl va înțelege). Așa că, din prima zi la primărie, ar fi dat ordin să se scoată tramvaiele din Capitală. Nu râdeți, România a avut la conducere oameni mai nepricepuți, făcuți mai pe puncte decât șoferul nostru. Așa că ar fi bine să vă înghițiți râsul.
Gândiți-vă la câteva ciudățenii istorice. Iliescu a venit în 1990 pe calul alb al revoluției, a fost ales cu 85% și a făcut rahatul praf (scuzați expresia). În timpul primului mandat, toate goangele care i-au umblat prin minte s-au înfăptuit, iar România a luat-o de-a-ndăratelea. A chemat minerii, a dărâmat un guvern, a readus la putere toate ciurucurile PCR… Zece ani mai târziu, parcă a revenit la putere alt om, schimbat fundamental. Pentru Constantinescu am ieșit în stradă cu șampanie. Patru ani mai târziu îmi / ne smulgeam părul din cap.
A venit Băsescu pe cai mari. Ce bucurie că l-am învins pe Năstase! Nici nu s-a uscat semnătura pe actele de învestitură că a început bâlciul. Nu zic că n-or fi fost și bune, da’ atâtea rele în piele de oaie – greu de găsit. De unde Iliescu se rățoise la guvernanții lui, iată că Băsescu voia moartea unui partid și înființarea unuia, nou, care să-l slujească cu credință! Dar Iohannis ce-mi făcea? Iute guvern(ul lui) și-aduna și cu vocea dojenea. Și la greu că ne lipsea de persoana sa!
Precum se vede, nimic din ce vedem, auzim, pipăim, mirosim – nu se potrivește cu socoteala de acasă. Alegerile (nu numai de la noi) s-au transformat într-un spectacol mediatic, în care cel mai circar, mai ciudat, mai gogonat câștigă. Echipele din jurul catindatului știu prea bine asta, măsoară și croiesc dorințele publicului, visele secrete și umede ale poporului, zonele zoster ale neputinței și ale întunericului. Acolo e bătălia, cum spuneam data trecută, să intre în firidele psihicului colectiv cu fonfleuri.
Iar eu? Eu, turmentatul cetățean, eu cu cine votez? Nu dau lecții nimănui. Dar am să vă propun, de exemplu, analiza unei capcane în care atât populația, cât și politicienii au căzut, ca în „Parabola orbilor”, a lui Bruegel. Parlamentul referendumului uitat, cel de 300 de membri are adepți furibunzi. Chestia asta e ca un pion otrăvit. Unul dintre puținii oameni lucizi, Varujan Pambuccian, om hârșit, explică pe înțelesul tuturor: „… ideea fixă a lui Băsescu cu reducerea Parlamentului. De ce o consider o gafă? Pentru că în arhitectura unui stat un Parlament slab și nefuncțional înseamnă un risc în ceea ce privește democrația.”
Mai clar: cu cât sunt mai puțini decidenți, cu atât riscul unor decizii greșite, catastrofale crește. Economia se transformă în pagubă. Și spun asta uitându-mă la calitatea profesional-intelectuală a majorității parlamentare. Revin la cetățeanul turmentat, aici de față. După ce m-am îmbătat de-a lungul timpului cu atâtea triste figuri, e timpul să spun un lucru simplu. Asemenea milioanelor de oameni cinstiți din țara asta, am si eu un set de valori. Știu că un președinte pe care să-l accept fără regrete trebuie să aibă măcar o treime dintre valorile mele. Măcar. În rest, e liber să creadă și în Marele Juju din vârful munților. În treimea care contează, n-o să mi-l vâre niciodată pe gât.
Aveți, printre candidați, oameni care se preocupă de soarta întregului popor (bun, rău), și nu de a adepților? Aveți un om care să aprecieze cinstea, solidaritatea, să manifeste o empatie reală (dovedită practic de-a lungul vieții)? Aveți un om care să înțeleagă ceva mai bine ce se întâmplă în lume, în litera și spiritul legilor? Este careva atât de neorgolios sau lipsit de aroganță să asculte mulțimea (bună, rea), fără să se scarpine în dos cu bifele staffului de campanie? E acela care spune lucrurilor pe nume fără să jignească? E cineva care a ajutat niște oameni, măcar o dată? E măcar suficient de modest, care să nu le cunoască pe toate, dar într-atât de mândru, încât să-și susțină ideile logic, rațional, uman?
Dacă l-ați găsit, votați-l! Dacă nu, nu!
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
