INTERVIU Mihai Pohonțu, antreprenorul care a lăsat funcții executive de top la nivel global pentru a împlini “visul american” în “jungla” industriei de jocuri din România: Putem fenta jaguarii!

INTERVIU Mihai Pohonțu, antreprenorul care a lăsat funcții executive de top la nivel global pentru a împlini “visul american” în “jungla” industriei de jocuri din România: Putem fenta jaguarii!
scris 26 feb 2018

A avut norocul să ajungă la studii în SUA, în perioada de început a jocurilor pe telefonul mobil, când acestea nu ajunseseră încă nici în America, existând doar în Japonia. S-a angajat la companii care au făcut pionierat în domeniu în Statele Unite, pe care le-a convins să ia decizia riscantă a deschiderii unor studiouri și în România, a ajuns apoi manager în poziții cu responsabilitate globală la companii ca Disney și Samsung. De unde a plecat iar pentru a deschide acasă, în România, un grup de companii care au schimbat industria locală de jocuri. Până la împlinirea următorului vis, unul foarte costisitor – deschiderea unei școli de arte digitale în România, cu profesori de elită din străinătate – Mihai Pohonțu povestește momentele și întâlnirile extraordinare care i-au aranjat destinul de manager și antreprenor.

Cald, îmbrăcat modest, ca orice puști din metrou, dar atent la interlocutor, voluntar, destins, zâmbitor și disponibil pe loc. Are 39 de ani și mișcă milioane de dolari. După ce a terminat colegiul „George Coșbuc” din București, a „aplicat”, cum se zice, pentru facultăți din afară. A dat niște teste la ambasada americană și, la 18 ani, s-a urcat într-un tren spre Ungaria, de unde a luat un avion spre Chicago. Cu gândul să se întoarcă și să schimbe România!

S-a plictisit o vreme la o universitate din Iowa, a vrut să lase totul baltă și să vină acasă, s-a mai îngăduit o vreme pe la Los Angeles, unde a fost, simultan și în aceeași zi, barista la o cafenea, distribuitor de pizza, casier la un fast-food și student, mai întâi la un colegiu comunitar, apoi la celebra universitate a locului, UCLA. Și-a mai luat un job de biblotecar și încă unul: game-tester la o firmă de jocuri pe consolă și pe PC. Era vremea când abia erau inventate jocurile pe telefoanele mobile: programează, dar, mai ales, se joacă! Astfel, tocmai fiindcă pricepuse că în viață e foarte important să rămâi copil și să te joci, trece pe la mai multe firme și ajunge într-una unde, brusc!, la douăzeci și ceva de ani, devine manager. Apoi – la alta, căreia îi propune, c-o obrăznicie pe care doar americanii o mai acceptă probabil!, să deschidă o filială în România.

FOTO Fostul campion olimpic Ivan Patzaichin a deschis un restaurant pescăresc în București cu rețete tradiționale gătite de lipovence CITEȘTE ȘI FOTO Fostul campion olimpic Ivan Patzaichin a deschis un restaurant pescăresc în București cu rețete tradiționale gătite de lipovence

Avea 26 de ani, când s-a întors croit să facă treabă în țară. Timp de doi ani, pune la punct o firmă care dă de lucru la 180 de oameni. La 28 de ani, revine în State, în Silicon Valley, și conduce o echipă de peste 1.800 de oameni la Electronic Arts, iar, după o vreme, continuă într-o funcție de răspundere internațională la „Disney”. Apoi, ajunge în staff-ul Samsung, românul cu cea mai importantă funcție la nivel global: vicepreședinte pentru platformele emergente, unde se ocupă, parțial, și de jocurile pe telefon. Avea 38 de ani când a demisionat de acolo și a înființat mai multe firme în România care crează jocuri și fac creație digitală.

Mii de angajați trăiesc acum din întreprinderile lui, trecute și prezente. Cam 300 lucrează doar la firmele pe care le coordonează acum. Media lor de vârstă: 28 de ani.
Locuiește în SUA, dar, cu o cadență anume, revine în România.

El zice că doar atunci când managementul o cere. O vrăjeală corporatistă! Fiindcă, de fapt, are asociați niște prieteni care știu exact ce și cum să facă și cu care vorbește zilnic! Cu aceeași precizie corporatistă, el vine în țară fix când i se face dor de ea!

Mihai Pohonțu. Aparent, un ins care a dat lovitura în industria IT. Am vorbit cu el, ca să înțeleg. Și am înțeles greu.
Are o doar o tangentă legătură cu domeniul.

Mihai face bani mulți din bucurie!
Aceea de-a aduce împreună puști creativi, pe care îi pune să lucreze după capul lor, să se joace, nu să muncească!

Ascultă-ți inima!

Rep: Din copilărie, ai moștenit talentul și pasiunea pentru informatică de la părinți. Te-ai născut cu un calculator în casă. Eu nu. N-am avut șansa sau neșansa asta. Ai terminat Colegiul „George Coșbuc”, în 1997.  Liceu în limba engleză. Doi ani de matematică – fizică, doi ani de profil umanist.  Însă la balacalureat – absolut aiuritor pentru mine! – ai ales proba de fizică. Deci: cu computer  acasă, te duci, normal!, la matematică-fizică, apoi treci la umanioare și dai bacalaureatul la fizică? De ce?
 

Mihai Pohonțu: O întrebare minunată! În primul rând, este adevărat că m-am născut cu calculatorul în casă. Grație profilului mamei. Care a lucrat în cibernetică. Absolventă de matematică a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași, a fost cercetătoare în Laboratorul de Robotică la „Institutul de Tehnică de Calcul”, din București. O unitate de elită! Era „ninja”! pe partea asta de „computer-science”.

FOTO Omul de publicitate Bogdan Naumovici a deschis cel mai mare poligon indoor de tir din România. De Valentine\'s Day, femeile singure care urăsc această sărbătoare au o țintă specială CITEȘTE ȘI FOTO Omul de publicitate Bogdan Naumovici a deschis cel mai mare poligon indoor de tir din România. De Valentine's Day, femeile singure care urăsc această sărbătoare au o țintă specială

Dânsa se află acum în America...

Da. Într-un alt oraș decât cel unde stau eu, cu o carieră complet separată și foarte diferită de ce am făcut eu în România. Putem să vorbim și despre mama, dacă dorești. Dar, revenind la subiect: e adevărat că am crescut cu un calculator în casă. Clar, un privilegiu pentru vremea respectivă! Dar mai ales: calculatorul cu care am crescut nu era un HC 85, cum aveau în general copiii din România, ci un „Sinclair Spectrum”! Care era, de fapt, un motherboard și a fost adus aici pe căi „necurate”: nu se permitea importul din Vest! Acesta reprezenta, la vremea respectivă, un vârf de tehnologie. „Sinclair Spectrum ZX” era calculatorul de mare performanță tehnologică și de referință în Marea Britanie!

Dar să nu îți închipui  că am avut o înclinație naturală spre științe! Mie nu mi-a plăcut matematica, ci filosofia! Nu știu exact de ce...Dacă mă gândesc la tatăl meu, Eugen Pohonțu, care este fizician și care mi-a spus că fizica este o poveste a naturii... Pasiunea lui pentru fizică nu a venit din formule! El a fost întotdeauna un empiricist, el a dorit să construiască lucruri care dovedesc teorii! Nu făcea doar calcule pe hârtie, ca să rezolve niște probleme de fizică. Fiind un om extrem de valoros și de dotat, putea să facă și treaba asta! Dar nu acolo era pasiunea lui, nu acolo era inima lui! Încă de pe băncile școlii, citea literatură, era poet! A publicat poezie când era tânăr, apoi, cumva și-a interzis această tindere vreme de 20 de ani sau mai mult. Azi,  și-a redescoperit-o și sunt atât de mândru de el!

Dar să revenim la informatică. Într-adevăr, mediul era propice. Condițiile erau optime, deși nu m-am folosit de ele ca să învăț programare! Mi s-a părut întotdeuna extrem de plictisitor acest domeniu. Înțelegeam complexitatea și profunzimea disciplinei, doar că mi se părea că durează prea mult timp ca să făurești lucruri astfel. Durează enorm! Trebuie echipe mari, trebuie să ai mereu să ai soluții...

„La matematică am luat nota 2,33”

E o limbă pe care trebuie să o să înveți continuu. Care nu stă, ci evoluează zilnic.

Repet: nu a fost niciodată înclinația mea naturală! Eram preocupat cu iubire și patos de limba română: aveam nota 10 la limba română și de-abia treceam clasa la matematică! Amândoi părinții mei fiind formați în profil real! Dar cu nuanțe: tatăl-poet, mama-boemă. Cumva, ceva diferit, dincolo de aparențe! Așadar, oarecum, doar eu am fost un pic mai altfel față de alegerile lor. Într-adevăr, am intrat la liceul „George Coșbuc”, la profilul real. Mai apoi, m-am prins, prin clasa a X-a, că situația se împute rău la matematică, materie care niciodată nu mi-a plăcut...Bunăoară, la teza de matematică din trimestrul al doilea, am obținut nota 2,33 și abia am trecut clasa. Am avut o profesoară de matematică foarte exigentă. Aveam un 7.00. A dat un subiect de teză foarte greu. Din punctul meu de vedere, imposibil de rezolvat, cu toată dorința de a trece clasa! Am luat nota 2,33 și s-a dovedit a fi una din notele cele mai bune! Au fost doar două note de 5.00, restul colegilor au obținut 2.00!  În aceste condiții, 2.33 era deja altceva! Un plus de 33 de sutimi față de limita minimă, îți dai seama?!

Confesiunile unui director de hotel all inclusive CITEȘTE ȘI Confesiunile unui director de hotel all inclusive

A fost momentul când, la același colegiu, ai luat decizia să treci la profilul umanist?

La vremea respectivă era o decizie foarte curioasă, greu întâlnită. Cred că mi-au permis asta pentru că și-au dat seama că, dacă ai nota 10.00 la română, 10.00 la istorie, și nu doar asta!, ci că le iei foarte ușor, cu dezinvoltură, că ai aplecare spre asta, au fost îngăduitori.

Bun. Dar, în condițiile acestea, cum de ai ajuns să dai bacalaureatul la... fizică?

Pentru că tatăl meu chiar a avut dreptate! Fizica este o poveste a naturii. Și mi-a făcut plăcere să o învăț. Nu am avut note extraordinare la fizică, dar, spre deosebire de matematică, unde mă situam constant pe nivelul notei de 5.00, la fizică eram întotdeauna către un 7.00 confortabil. Ca să fim înțeleși, nu mi-am propus niciodată în liceu să obțin note bune! Acolo, ideea era să ne bucurăm cu fetele, să facem party-uri, să simțim viața, să ne bucurăm de tinerețe! Purtam părul lung, ascultam muzică rock, un rock foarte hard. Unele dintre pasiunile mele în vremea respectivă era Death Metal. Știu că sună periculos, dar e un gen de muzică foarte lucrat. Ai nevoie de o cultură muzicală enciclopedică pentru a face diferența între diversele trupe. Până în ziua de azi, Death Metal este un fel de subgen de rock foarte bine reprezentat și viu. M-am lecuit de fronda tinereții, nu îl ascult în mod frecvent. Doar  din când în când și, foarte rar, mă mai duc la câte un concert. Dar asta era tipologia mea din liceu: părul lung, tricou cu o formație de Metal pe el...

„Ani de liceu...” - în centru, Mihai Pohonțu, în 1997. Luase deja decizia să cucerească America.

„Ani de liceu...” - în centru, Mihai Pohonțu, în 1997. Luase deja decizia să cucerească America.

Reverența materiei

Bănuiesc că asta vine tot de la tatăl tău...

În mod sigur! Tata îmi cultiva clasicii rock-ului de azi...Asta ascultam noi împreună și ne bucuram enorm! Mai ales „Led Zeppelin” și „Deep Purple”! Acelea erau formațiile noastre de suflet. Tata avea o colecție extraordinară de muzică, în general, și de jazz... Mi-e dor de ea, însă între timp s-a împrăștiat. Era imprimată pe benzi de magnetofon. Și aveam un „Revox”. Adică genul de magnetofon pe care îl găseai doar în studiouri cu cele mai înalte standarde ale acurateții muzicale! Felul pasional în care el își înregistra acele muzici era fantastic!

Bulgarii au revigorat industria vinilurilor și fac performanță din industria pickup-urilor. Un expert mi-a explicat că sunetul este incomparabil!

Da! Este un sunet viu.

Confesiunea unei menajere de lux CITEȘTE ȘI Confesiunea unei menajere de lux

În opinia ta, care este deosebirea dintre muzica pe format electronic și cea de pe pickup?

În primul rând: reverența materiei! Muzica în formatul de vinil este un obiect de artă. Ai imaginea obiectului, de dimensiuni mari, ai vinilul în sine, care nu poate fi ignorat! Și atunci când ai o colecție, aceasta reprezintă o prezență materială a pasiunii tale! Muzica electronică presupune niște înregistrări MP3, ai un hard ...Colecția de acest fel pare imaterială... S-ar putea să fie mai ușor de stocat, de transferat, dar nu ai experiența colecționarului care ia de un obiect din bibliotecă și-l ascultă după aceea. E o chestiune, în primul rând, sentimentală...

Care este diferența dintre ele, pe palierul strict tehnic?

Câteodată, MP3-urile sunt doar înregistrări ale unor viniluri. Diferența vine din căldură! Vinilul este analog. Digitalul nu lasă nicicum posibilitatea de eroare. Nu este normal din punctul ăsta de vedere! Dacă ar fi procesat procesat digital, vinilul nu te-ar mai bucura de acele imperfecțiuni pe care conferă interpretarea naturală a sunetului! Când pickupul este însuși instrumentul, vinilul chiar cântă!

„La Nirvana se ajunge pe foarte multe căi!”

Încă din clasa a XII-a, gândul tău a fost foarte clar: „să aplici”, cum se zice, pentru universități din afara țării, mai ales pentru cele din SUA. Ai câștigat un full-scholarship, specializarea... alt șoc pentru mine... „Științe politice”! Du unde până unde? Cum de-ai ajuns, iarăși, la această opțiune surprinzătoare?

Mi-am dorit foarte mult să studiez „Științele  politice”. Iată cum am ajuns în Statele Unite...La vremea respectivă, liceul „George Coșbuc” era unul dintre liceele de elită. Încă se situează în top 10. Și avea profilul de engleză intensivă. Nu doar clase de limba engleză, ci și clase unde se studia cultura Marii Britanii, cultura Statelor Unite. Lecțiile de limba engleză erau ținute cu nativi aduși special în România. Nativi de cel mai înalt rang. Oameni idealiști, care chiar voiau să cunoască România! Care chiar voiau să se ducă la marginea Estului Europei, „să facă baie” într-o nouă cultură și să fie imersați în aceasta! Cu multă dragoste față de noi. Ne vedeau cu ochii și cu mințile deschise! Voiau să ne ofere cunoștințe autorizate și exacte din tezaurul lor cultural, istoric și geografic. Pe lângă cele de limba engleză, erau multe clase care ne formau deschiderea față de Vest.

Până în ziua de azi, asta face foarte bine liceul „George Coșbuc”. Nu știu dacă oferă cei mai buni profesori de biologie, chimie, matematică. Dar oferă sigur deschiderea aceasta spre lume. Pentru că limba engleză și cultura Marii Britanii este o poartă către lume. Poți să vorbești limba engleză oriunde în lume, în orice mediu, de la business la artă și înapoi...

Ar fi interesant de numărat câți copii de la acest liceu au plecat după tine în Vest… Ți-a folosit în America limba engleză învățată acolo? Fiindcă înțeleg că ai asimilat engleza bitanică…

Foarte mult! Pe mai departe, anumite cuvinte le pronunț cu accent britanic. Soția mea, care este americancă, de origine coreană, face mișto de mine câteodată, pentru că de pildă zic „I kan’t”, nu „I ken’t”. Pentru ea, diferența asta e amuzantă. Mai ales, fiindcă am trăit în SUA aproape 20 de ani și niciodată în Marea Britanie. Dar să termin povestea cu „Științele politice”. După cum ți-am spus, profilul meu era oricum unul umanist.

Prin clasele a X-a și a XI-a, am descoperit filosofia. Bineînțeles, prin tata, prin discuțiile noastre și prin pasiunea pe care o avea pentru gânditori profunzi, prin reverența pe care el le-o purta filosofilor, de la Blaga până la Kant. Îmi plăcea enorm, mi se părea ceva ezoteric. Am început să citesc „Critica rațiunii pure” a lui Kant, în clasa a XI-a. Eram siderat! Pentru că parcurgi pagini întregi, cu atenție și nu înțelegi Exact ce se întâmplă acolo! Era o provocare intelectuală să încerc să pătrund mai departe! Nu cred că am înțeles foarte bine până la capăt, cu toate eforturile mele.

Mă miri foarte! Voi, cei din domeniul IT încă mai citiți cărți?

A, foarte de multe! Asta a fost întotdeauna pasiunea mea!

Fiul meu este programator și nu a citit decât câteva cărți în viața lui! Asta mă îngrijorează, dar nu am ce face. E acaparat de meseria lui, nu are timp...

Suntem toți croiți din materii diferite. E ok și așa! El își găsește lumea ideilor în cod. Eu mi-o găsesc în literatură!

FOTO Un român întors din Canada în anii \'90 a construit la Snagov un Maramureș în miniatură, unde turiștii români și străini iau pulsul vieții la țară CITEȘTE ȘI FOTO Un român întors din Canada în anii '90 a construit la Snagov un Maramureș în miniatură, unde turiștii români și străini iau pulsul vieții la țară

I-ai putea da un sfat?

Nu are nevoie de niciun sfat! Metafora care se aplică aici este cea a buddhiști-lor:  pentru a ajunge la Nirvana sunt foarte multe căi! Pe unele le cunoaștem noi, intim, pe altele – nu le înțelegem neapărat, dar duc în același loc! Și, de aceea, nu cred că trebuie să-i dăm vreun sfat! Cred că știe ce face! Desigur, din perspectiva noastră simțim că ar fi o lipsă acolo...

Ca și cum ai culege un vinil din bibliotecă...Pare a fi aceeași desfătare...

Sigur că da! Însă, până la urmă, te poți bucura de muzică și în forma digitală! Nu contează pe ce potecă ajungi la nirvana.

„Tata era dizident, eu - un mini-golan”

De ce nu te-ai gândit să rămâi în țară, să-ți găsești un serviciu sau „să aplici” la o facultate din România? Ce a fost în mintea ta când ți-a venit să urmezi o universitate tocmai în Columbia?

Descoperisem lumea ideilor, cu multe obstacole. Kant nu îmi era inteligibil, dar în România exista, după Revoluție, o adevărată efuziune culturală. După Revoluție, am explodat efectiv! Totul era la liber! Noica, Cioran, Ionesco... toate lucrurile interzise reveniseră! De asemenea, ca națiune, ne redescopeream trecutul și identitatea.
Era un timp de efervescență. Economia se dusese dracului, dar lumea ideilor explodase! După ce am descoperit filosofia, mi-am dat seama că cel mai mult mă fascina filosofia politică. De la Aristotel, la David Hume, la John Rawls... Mi s-a părut că filosofia politică este cea mai pragmatică. Mi s-a părut că Hegel și Kant se pierd în luxul propriilor minți. Că se desfată singuri în sistemul lor filosofic! Adevărat, este incredibil ce se întâmplă acolo, dar este vorba de un exercițiu individualist. Care este împărtășit cu noi, prin carte, dar nu este menit să influențeze realitatea. Eu credeam și cred că, din prisma experienței noastre istorice, filosofia politică făurește o nouă realitate. Că e foarte puternică, esențială pentru progresul nostru ca țară! Un subiect fascinant de explorat și de aprofundat. Citisem câteva cărți despre politică, pe care le-am găsit interesante.

Dar să fac o precizare: nu mă interesa lumea politică, deșănțată la vremea respectivă! Tata era dizident, eu - un mini-golan, dar o carieră în arena politică românească nu mă interesa deloc! Doar lumea ideilor politice era fascinantă, îndeosebi din perspectiva cutumelor istorice: de pildă,  ideile lui Marx ne-au afectat în mod direct și visceral, au schimbat caracterul acestei țări. Atunci mi-am pus în cap să studiez științele politice! Să citesc mai mult, să aprofundez subiectul ăsta, sub oblăduirea unor oameni foarte deștepți, a unor filosofi. Pentru că în mediul academic nu întâlnești politicieni, ci filosofi, oameni apolitici. În clasa a XI-a,  ideea mea era că voi da examenul de admitere în facultate la „Științe politice”, chiar făceam meditații la filosofie. După care raționamentul meu a fost următorul: dacă va fi să studiez științe politice, ce voi face eu cu specializarea respectivă? Voi deveni analist politic sau jurnalist. Asta e cea mai bună metodă de a influența societatea! Cel puțin așa gândeam eu, idealist fiind, deodată cu toți care se aflau pe acel val atunci!

Cred că a fost mult idealism latent în perioada aceea. Ne gândeam noi: e greu acum, dar sigur vom ajunge la liman în doi-trei ani! Și am continuat raționamentul: dacă tot vreau să devin un analist politic excepțional, oare nu ar trebui să studiez în altă parte, acolo, la sursă!, și nu aici? Mai ales, că aveam formația din liceu și mă simțeam într-un fel aproape de Statele Unite! Ca și întreaga mea generație! Noi toți am fost aproape, din punct de vedere intelectual și emoțional, de Statele Unite, pentru că ele reprezentau idealul!

În 2015, Mihai, alături de tatăl, prietenul și mentorul său, poetul și fizicianul Eugen Pohonțu

În 2015, Mihai, alături de tatăl, prietenul și mentorul său, poetul și fizicianul Eugen Pohonțu

Idealul au fost și pentru generația noastră! Visam la America uitându-ne la filmele cu Kojak, cu Mannix...

Aceasta este explicația pentru care am început să mă gândesc la America. Așa încât, mi-am făcut temele, am fost la Comisia Fullbright, să văd dacă mă pot ajuta ei. Nu au făcut-o foarte mult. Dar am găsit la Ambasada americană o colecție de cărți despre universitățile din State, mi-am făcut temele și m-am informat despre tot ce înseamnă să aplici la o universitate de acolo. Trebuie să treci testul TOEFL („Test of English as a Foreign Language”, un test specializat de limbă engleză pentru studenți străini) și testul SAT („Scholastic Aptitude Test”, cu cele două secțiuni, adică: de interpretare logică a mai multor texte și cea de matematică). Astea se cereau pentru intrarea la o facultate din America. Pentru mine nu era nicio problemă. Am dat testele, am luat note bune la ambele, mai ales pe partea de limbă engleză și de interpretare logică.

Unde ai dat testele?

În România. La ambasada americană, care organiza din când în când niște sesiuni de examinare. Americanii știau că, de când se deschiseseră granițele, exista o dorință enormă de a emigra. Iar capitalul intelectual, de care ei erau interesați, era cel mai valoros. Americanii se pricep cel mai bine să atragă creierele luminate din toată lumea! Și dacă este dorința maselor de a se duce acolo, pe cale academică, îi selectează! Ambasada e mai mult decât fericită să facă această opțiune posibilă! Ca să nu mai vorbim de faptul că face bine economiei americane. Acolo plătești niște taxe! Deci win-win! Asta înseamnă să ai o politică inteligentă.

Am avut și un alt noroc: de asemenea, mama se gândea să se ducă la un master în America. Pe o cale complet diferită, la alte universități și cu alte priorități. Ea avea un apartament în București. L-a vândut și mi-a dat 6.000 de dolari. Bani de cheltuială, dacă aș fi vrut să mă duc la o facultate în America. Și am aplicat la mai multe universități. S-a nimerit să aplic în Iowa, pentru că acea universitate oferea la vremea respectivă un foarte prestigios program de științe politice. De ce? Pentru că, în mod tradițional, campaniile prezidențiale din SUA, întotdeauna încep în Iowa.

Omul care a renunțat la afaceri de un milion de euro pe săptămână ca să caute sensul vieții CITEȘTE ȘI Omul care a renunțat la afaceri de un milion de euro pe săptămână ca să caute sensul vieții

Așadar, este foarte multă energie politică acolo! Iar candidații la președinția Americii petrec mult timp în Iowa, pentru că, dacă ei câștigă acolo, un important moment critic e depășit. Apoi pot pleca în următoarele state, fiindcă sunt deja plasați pe firmament. Următorul stat este New Hampshire, care de asemenea are universități locale cu programe de „Political Science” renumite, cu profesori de înaltă calitate...

„Am plecat cu gândul să schimb România!”

Amintește-ți te rog seara de dinaintea plecării tale. Ce ți-ai pus în bagaje? Ce era în sufletul tău atunci?

Fiindcă aveam bani puțini, mi-am luat bilet de avion din Ungaria. Era mai ieftin de acolo. Ungaria-Chicago - un zbor direct și mult mai ieftin. Spre Ungaria am plecat cu trenul. Toți prietenii mei și o parte dintre colegi veniseră în gară să mă petreacă. Plângeam toți în hohote. Pentru mine a fost extrem de dureros să părăsesc România! Pe de o parte, mă bucuram de aventura pe care urmam să o trăiesc, pe de altă parte eram extrem de afectat...

Aveai totuși 18 ani!...

Îmi iubeam prietenii, aveam legături superbe cu ei. Până în ziua de astăzi, au fost întotdeauna și vor rămâne aproape de mine! Dar ceea ce făceam eu la momentul respectiv era aproape nemaipomenit. Din cercul meu de prieteni, am fost primul care a plecat. Alții au mai încercat aici o „combinație”, au făcut o facultate și abia apoi au plecat. Sau nu au plecat deloc. Sau poate s-au gândit să plece, dar  nu au avut curajul să o facă. Eu am fost cel care și-a luat avânt, asumându-mi un risc enorm...

Ai plecat cu intenția să rămâi sau să te întorci? Sau ai plecat pur și simplu, „la plesneală”, cum se zice?

Am plecat foarte chitit cu gândul să îmi termin facultatea și să vin înapoi ca analist politic, ca jurnalist, și să schimb România! Cu condeiul să schimb România! Nu așa fac filosofii? Acum mai știu câteva lucruri în plus... Dar era un vis frumos. Acesta era planul. Și m-am ținut de el mult timp.

Deci te-ai urcat în avion în Ungaria și ai aterizat...

...în Chicago. După care am luat trenul către Iowa. O călătorie care durează vreo șase ore.

Și, bună ziua!, acolo te-ai prezentat acolo la universitate...

Da. „Full scholarship” înseamnă că ți se plătește cazarea și cursurile. Dar mai trebuie să și trăiești în societatea americană! După un calcul sumar, acei 6.000 de dolari îmi ajungeau – minimum minimorum - plătindu-mi masa, hainele și cărțile care nu erau plătite de scholarship – cam doi ani de zile! Dacă eram chibzuit. Așa că, de la bun început, m-am gândit ce pot face ca să îmi suplimentez veniturile. Am fost foarte creativ cu diversele moduri de a supraviețui.
După ce am ajuns acolo, pentru mine problema nu a fost programul în sine. Era unul decent, cu profesori ok. Am locuit în campus. În Iowa, trăiam într-un orășel, care înseamnă, de fapt, universitatea: 25.000 de locuitori, din care 20.000 sunt profesori, studenți, administratori, deci orașul era universitatea și un pic!

Problema era faptul că eu veneam din București. Cu tipologia: rocker, cu nenumărați prieteni! Iar acel loc micuț mi s-a părut că se află cu 50 de ani în urmă! Având o infrastructură – cu o jumătate de secol în viitor! Însă  mentalitatea și felul oamenilor, dincolo de universitate...Întreg statul Iowa e unul agro-business pe sistem american, care, din păcate, vine și la noi: hălci întregi de pământ sunt cumpărate de corporații, care plantează mile nesfârșite de monoculturi. Fac o paranteză : monoculturile cultivate an de an presupun că trebuie să bagi chimicale în pământ! Este absolut nenatural!

„Suntem pestriți și frumoși datorită diferențelor!”

În Biblie se spune că, la șapte ani, pământul trebuie lăsat să se odihnească.

Într-adevăr, este vorba despre tradiția milenară de a roti culturile, ca fiecare plantă să adauge ceva dintr-însa în chimia pământului. Dar cei din agro-business sunt interesați doar de producție, de profit, și atât! Un dezastru! Revenind...În Iowa mi-a plăcut facultatea, programul, însă nu mi-a plăcut viața mea de acolo. La un moment dat, mă gândeam serios să mă întorc acasă. Mă simțeam stingher. Mi-era un dor mistuitor de țară! Mi-era tare dor de viața mea din România!

FOTO Schimbare pe finalul anului: AFI Europe, care deține cel mai mare mall din România, are un nou proprietar. Părinții acestuia, plecați din Georgia în anii 1970 CITEȘTE ȘI FOTO Schimbare pe finalul anului: AFI Europe, care deține cel mai mare mall din România, are un nou proprietar. Părinții acestuia, plecați din Georgia în anii 1970

Aterizasei într-un sistem de valori culturale diferit...

Da! Valori ciudate! Înapoiate, din punctul meu de vedere. Oamenii din Iowa erau foarte religioși, chiar habotnici și xenofobi! Pentru că vorbeam într-un fel ciudat, de multe ori prima întrebare care mi se punea era: „De unde ești?”. Iar a doua era: „Când te duci înapoi?”. După ce le spuneam că mă întorc după ce termin facultatea, începeau să zâmbească larg, deveneau prieteni, oameni calzi, cumsecade. Dar, în mod cert, erau sigur șocați de ceea ce se întâmpla în mijlocul Statelor Unite. De masiva și continua imigrație venită din sud, care schimba natura locului! N-o schimba în rău! Oamenii care veneau din Mexic erau muncitori, blânzi, cu frica de Dumnezeu și contribuiau, în mod esențial, la creșterea economiei! Dar schimbau natura locului.

Conservatori fiind, celor din Iowa le era frică de această schimbare și nu o doreau: fiecare persoană străină reprezenta un pericol care plana asupra modului lor de viață.

Se întâmpla prin 1997-1998...

Da, în primul meu an de facultate.

Asta putea fi unul din atuurile cu care Trump a câștigat campania electorală?

Absolut! Așa a câștigat alegerile.

Să ne oprim puțin. De mult timp, discut cu prietenii mei despre un fel de naționalism american.

Păi, chiar asta este!

Americanii nu-l recunosc deschis. Continuă să susțină  că America este o țară a tuturor. Un argument: au ajuns să aibă peste 60% alogeni! Ce înseamnă o țară făcută din bucăți multiculturale?

Este produsul centrelor culturale care există pe Coastele Americii. De acolo vin conceptele astea pe care le tot auzim. Multiculturalismul american este un concept academic. Ca și latinitatea noastră!

Aici e o discuție lungă ce vine dintr-un anumit element cultural foarte liberal și globalist în gândire. Într-adevăr, în orașele americane de pe Coastele de Est sau de Vest – în New York sau Los Angeles, de exemplu - a existat întotdeuna  un trafic de enorm de etnii. Iar fiecare deceniu a adus noi infuzii de nații. Până când s-a ajuns într-o stare normală. Este absolut firesc să stai la masă cu niște tipi din Africa, din Europa de Est și din America de Sud. Toți aceștia fiind  prietenii mei, din pretutindenea lumii. Suntem pestriți și frumoși datorită diferențelor, nu pentru că suntem la fel!

Înainte să moară, Nichita Stănescu, pe care tatăl tău l-a cunoscut îndeaproape, voia să facă o școală de poezie, numită „Școala de la București”, care se baza pe doar două concepte: „Asemănarea prin neasemuire” și „Fiecare un altul”. Asta însemnă exact ce spui tu. Să iubești în ființa celuilalt exact ce te deosebește de el. E foarte simplu să iubesc la cineva ceea ce mă apropie de el! Dar mai greu, aproape imposibil, e să iubesc ceea ce mă diferențiază.

Asta e cultura Coastelor americane! Într-un fel, Coasta de Vest e mult mai avansată din acest punct de vedere pentru că au înclinarea nativă și respectuoasă de a-l descoperi pe celălalt. Cei de acolo nu s-au mulțumit cu experimentul american din estul Americii. Au vrut și au căutat ceva nou. Sunt cei care au răzbit prin deșert, peste munți și au ajuns pe celălalt tărâm. Se numește „pionieer spirit”. Iar acest lucru îi animă. Au dorința asta pătimașă de a cunoaște! Din nou fac o paranteză: dacă vii din România, prima întrebare ce ți se pune, pe Coasta de Vest nu e „De unde ești?”, urmată fiind de „Când te întoci mai repede înapoi?”, ci „Cum este România?”

Tu cum răspunzi la întrebarea asta?

Sunt mai multe moduri. Depinde cu cine vorbești. Ar putea fi : „Ai auzit de Nadia Comăneci?” Toată lumea a auzit de ea! „Dar de Dracula?” Nu toți își aduc aminte... Nici de Hagi sau de Ilie Năstase. De Ceaușescu a auzit majoritatea... Pe scurt, descriu România ca fiind singura țară latină din Europa de Est, înconjurată de „oceanul slav”. Suntem o țară democratică, în care s-a produs o revoluție împotriva unei dictaturi în 1989 și care încearcă să progreseze și să învețe de la valorile democratice americane...

Deși vorbesc aceeași limbă, americanii nu gândesc la fel, nu au  aceleași valori”

După primul an de facultate...

Trebuia să scap! Mă simțeam ca într-o închisoare! În tot acest timp, vorbeam cu tatăl meu, spunându-i că vreau să mă întorc. Că mi-e de ajuns! Că, într-adevăr, învăț lucruri interesante, dar că nivelul educațional din liceele americane e sub nivelul celor din România! Mă plictiseam enorm!
Pentru mine, primul an de facultate însemna materia din clasa a XI-a. Pe bune! Aceeași poveste predată supergeneralizat. Totuși îmi plăcea cum predau americanii. Adică participatoriu, cu accentul pus pe interpretare, nu pe memorizare! Mi-a plăcut la nebunie că nu te obligau să memorezi și să expui ca un copiator! Te puneau să interpretezi materialul, să îl absorbi și apoi să ți-l însusești, să-l folosești ca pe o unealtă! În mod clar, te pregăteau pentru altceva decât o făcea școala românească. Acesta din urmă te antrenează să execuți ordine.

VIDEO&FOTO Cel mai înalt hotel din lume, inaugurat în Dubai CITEȘTE ȘI VIDEO&FOTO Cel mai înalt hotel din lume, inaugurat în Dubai

Școala americană te pregătește să fii creativ, mai ales în domeniul umanist! În SUA, de acolo ies creativii! Felul în care predau matematica și fizica este diferit, dar nu esențial diferit față de ce se petrece la noi!  Dar diferența este că și aici ți se cere să să fii creativ, fiindcă așa avansează știința. Din acest punct de vedere a fost interesant. Însă pentru mine restul ecuației nu reușise să funcționeze.

Știind că vreau să mă întorc, așa s-a trezit tata spunându-mi că știe pe cineva în Los Angeles. Când am plecat în America, eu știam diferența geografică dintre Iowa și New York.  Dar nu o sesizam pe cea culturală dintre cele două. Eram obișnuit ca la noi: suntem cam aceeași, deși suntem din alte regiuni! În America, diferența cu pricina este una ca între Europa și Orientul Mijlociu. Deși vorbesc aceeași limbă, americanii nu gândesc la fel, nu au aceleași valori. Există un studiu în care se spune că în America există șase țări spiritual-autonome în interiorul Americii! Cu valori și culturi diferite! De fapt, regiuni, grupuri de state care votează diferit, au concepte de viață diferite...

Păi, atunci, ce ține unite Statele Unite?

În primul rând Guvernul Federal, unul foarte puternic și care care administrează programe diverse. De asemenea, există o istorie comună, sentimentul de a fi american...

Naționalismul american despre care vorbeam mai devreme?

Categoric! Dar care se manifestă specific, în funcție de regiune.

Trei joburi pe zi!

La 20 de ani, ai plecat de la un full-scholarship la... Los Angeles. De ce?

De ce nu?!, m-am gândit eu. Mental eram pregătit să mă întorc în țară. Dar dacă soarta mi-a dat o șansă să mai încerc din nou, de ce nu? De data asta, nu mai aveam nimic: nici full scholarship, nimic concret! Dar aventura m-a sedus iarăși. Și mi-am zis: oricum, dacă mă întorc, trebuie să dau iar examen la facultate în România, că nu știu dacă ai mei îmi echivalează studiile... Așa că de ce să nu îmi permit o vară în Los Angeles?!! Îmi imaginam: merg la plajă, cu niște gagici! În sfârșit, aveam ce și cu cine discuta! Glumesc. Eram pus pe treabă, nu mă propulsam acolo să mă distrez, deși aș fi vrut!

M-am dus acolo, la prietenii tatălui meu, care s-a purtat impecabil cu mine! Chiar și numai fiindcă au făcut gestul respectiv! Situația: ea, româncă, măritată cu un american; plecată de prin anii ’80, stabilită într-un district foarte frumos al Los Angeles-ului, care se numește Bentwood. Iar ei mi-au spus: „Vino la noi, stai o lună, te găzduim – aveau un guesthouse – și încearcă să-ți faci un rost! Dacă nu, poți să pleci unde vrei tu”.  Am priceput instantaneu că într-o lună trebuie să găsesc ceva.
Nu mai aveam bani...Cheltuisem deja cei 6.000 de dolari de la mama. Așa că, într-o lună, mi-am luat trei job-uri. Primul job a fost barista la Coffee-Bean. Apoi altul - ca distribuitor de pizza. Aveam o mașină pe care o conducem încă din din Iowa, o mașină micuță, dar funcționa, cu motor cu 3 cilindri și schimbător de viteze, doar cu stickshift, ciudat pentru o mașină în America. Atât puteam eu să îmi permit. Îmi amintesc că am dat 500 de dolari pe ea... Cumpărată din banii pe care mi i-a dat mama și din cei pe care îi făcusem la facultate, că acolo nu puteam munci „la negru”. În schimb, în Los Angeles, se putea! Pentru că era atât de invadat de imigrația din Sud, încât pentru mine nu era nici o problemă.

Vorbeam perfect engleza americană, chiar mi-a fost foarte ușor să mă integrez acolo. Celălalt job era de casier la un fast-food: „KooKooRoo”.

Trei job-uri în aceeași zi?

Da, însă la ore diferite. Cofee-Bean era seara, de la 18-19, pînă la închidere, care însemna 22 - 23.  Dis de dimineță, de la 6, până la prânz, eram casier. După care, livram pizza la domiciliu, între orele 12 și 18.  

Bun, și când învățai?

Nu învățam, pentru că era vacanța de vară. Dar ideea era aceasta: să fac suficienți bani ca să îmi pot cumpăra un apartament și apoi să văd cum voi face cu școala. Școala pe care mi-o sugerase această doamna Camelia, la care am stat, era University of California, Los Angeles. Dar nu am ajuns acolo direct. Ca student străin, m-ar fi costat 30.000 dolari pe an! Nu aveam acei bani!

Dar exista un alt sistem! Pentru că statul California a avut un guvern luminat, încă de la începutul secolului XX, și își crease o rețea de „Community Colleges” – „Colegii comunitare”.

„Studiezi din greu și apoi ajungi unde visezi!”

Ce înseamna asta?

Sunt colegii profesionale. În general, au programe cu certificare de doi ani. Mai precis, oferă toate cursurile unei universități obișnuite, dar nu le duc până la capăt. E ca și cum ai obține o certificare pentru o educație superioară pe jumătate. Dar ideea era aceasta: vom crea aceste „community colleges” care nu au clădiri impozante, care nu au echipe de fotbal american, sunt foarte economice. Dar deservesc pătura defavorizată a societății, care vin din licee aflate în regiuni care nu sunt foarte bine sprijinite financiar. Pentru că în Statele Unite instituțiile publice de educație sunt susținute din taxele locale. Dacă provii dintr-o regiune defavorizată, unde taxele sunt mici, nici liceul la care mergi nu face față, adică nu poate să angajeze profesori de excepție, nu are programe extracurriculare, nu are dotare, cum s-ar spune la noi.

Ei bine, acolo m-am dus! De ce? Pentru că nu conta de unde vii, iar taxele de învățământ erau mici datorită faptului că aceste „community colleges” deservesc pătura mai defavorizată a populației, dar oameni care vor să-și facă un rost în viață. Precum cei care vin de pildă din Inglewood, faimos în Los Angeles pentru „gangs”, „the scripps”, „the bloods”, bande de gangsteri, cartiere rău famate.

Dacă te-ai născut în Inglewood și te-ai dus la școli publice tot acolo, pentru că părinții tăi nu au bani suficienți de școli private, nu vei câștiga, nu vei avea cunoștiințele necesare pentru a intra la UCLA. Dar dacă ai dorința de a te duce mai departe, de a te educa, te duci la un „community colleges”, studiezi din greu și apoi ajungi unde visezi, unde îți dorești să ajungi. Pentru că aceste „community colleges” au programe de transfer special făcute, astfel încât să te poți muta ușor la UCLA. Care înseamnă un sistem în întregul stat: ai vreo 10 universități de elită, care sunt subvenționate de stat, într-o anumită măsură. UCLA este unul faimos. UC Berkeley este altul, printre cele mai mișto din lume! UC Irvine, UC San Diego, UC Riverside, și așa mai departe. Există peste tot în California, dar sunt unele de elită.

VIDEO Musk a vândut aruncătoare de flăcări de 10 milioane dolari în 5 zile. “Însuflețește orice petrecere, garantat!” CITEȘTE ȘI VIDEO Musk a vândut aruncătoare de flăcări de 10 milioane dolari în 5 zile. “Însuflețește orice petrecere, garantat!”

În plus, au acest acest „feeder system”, de „community colleges”, care deservesc studenți ce vin, să zicem, din Ferentari. Dacă dacă au dorința, au șansa! E dur sistemul american de asigurare socială! Dar este inteligent: canalizează și captează energiile pozitive!

Așadar, nu e o întâmplare că America este o superputere. Ci e una care se bazează pe un sistem bine gândit și pus la punct. Un system, în mod evident, sub atac în ultima vreme, dar unul care există și, mai ales, care rezistă, datorită societății civice și a sistemului constituțional.

Ai terminat acolo doi ani de studii…

Da, la „Santa Monica College”. După care m-am transferat la UCLA…

Iar, între timp, s-a întâmplat să schimbi pizza delivery pe meseria de tester la JAMDAT.

E o poveste complicată. Am început să merg la „Santa Monica College”. Mi-a plăcut enorm energia studenților! Era pură! Oamenii veniseră acolo să învețe, să-și facă viața mai ușoară, să răzbească! Niște oameni extraordinari!

Mihai Pohonțu, în perioada Electronic Arts, la Redwood Shores - 2011

Mihai Pohonțu, în perioada Electronic Arts, la Redwood Shores - 2011

„Civilization” – un joc superb, pe care îl iubesc!

Din ce trăiai atunci?

Din diverse job-uri. Lucram la un moment dat la bibliotecă, puneam cărțile înapoi în rafturi, am mai lucrat la cafenea… Mi-am dat seama că pot să fac bani din muncile astea, pentru supraviețuire. Dar m-am gândit să caut ceva mai interesant. Și am găsit pe un site online, care se numește „Monster”, un anunț pentru slujba de game-tester. De fapt titulatura era de „Game Guru”. Și imediat am devenit atent. De ce? Pentru că, te rog să-ți aduci aminte de acel calculator „Sinclair Spectrum” pe care îl aveam acasă. Spre disperarea părinților mei, eu îl foloseam să mă joc! Bieții de ei sperau că voi deveni programator. Ei bine, eu mă jucam cu o pasiune nețărmurită!

Însă, la un moment dat, acel „Sinclair” nu mai făcea față exigențelor mele crescânde. Așa că m-am transferat către laboratorul de informatică al Universității de Aeronautică, pe lângă Gara de Nord. După Revoluție, cei de-acolo primiseră un cadou, un sponsorship în unități de PC. Laboratorul ăla se deschidea la 10.00 și se închidea la 18.00. Îmi amintesc că toată vara eram acolo la ora 10.00, stăteam până la 18.00 – mă jucam „Civilization” – un joc superb, pe care îl iubesc. Mă jucam opt ore pe zi, iar seara ieșeam cu prietenii, faceam diverse chestii, ăsta era programul meu de vacanță! Pe atunci, nu puteam să-mi închipui că ai putea avea un job în industria de jocuri…

Era la început… Mai ales industria de jocuri pe telefon.

Vorbim de anul 1999. În acel an, eu mi-am luat primul job adevărat în industria jocurilor. De game tester, la Activision, cu public - jocuri de consolă sau de PC. Asta făcea Activision la vremea respectivă.

Nu se inventaseră încă jocurile pe telefon?

Pe atunci, jocurile pe telefon existau numai în Japonia. În privința asta, Japonia era mult mai avansată decât Statele Unite. Eu am ajuns la JAMDAT, în 2003. După Activision, m-am dus la un startup de web, care se numea „Xdrive Technologies”, unde am fost QA Engineer. Am rămas uluit!  Deși niciodată nu am vrut să fac programare, iată că găsesc fix un job pe programare! Aveam „bazele”, dar niciodată nu exersasem mușchiul respectiv. Sigur,  programarea de test e destul de ușor de făcut. Vorbim de niște scripturi care nu sunt atât de complicate cum ar fi să făurești software, în general. Deci… „Activision”, „Xdrive”… După ce a căzut piața, m-am întors în jocuri! Singurul motiv pentru care plecasem inițial: salariul în testare de jocuri era de mizerie - 9 dolari pe oră!

„Munceam infernal, dar îmi găseam timp să mă mai duc și la un rave”

Lămurește-mă puțin: ajunsesei să câștigi bani din propria pasiune?

Mi-a plăcut la nebunie nu numai faptul că eram integrat într-un colectiv care realiza jocuri, ceea ce mi se părea „mind blowing”! Ci că era cumva o sărbătoare fiecare zi, pentru că mă duceam să fac jocuri lângă o echipă ca asta! Oamenii erau de o natură extraordinară! Idealiști, artiști, pasionați de lumea divertismentului digital! O chestie frumoasă care trezea multe pasiuni, mai ales pentru generația noastră tânără. La un moment dat, pe când eram la „Activision”, am plecat înspre „JAMDAT Mobile”…

VIDEO&FOTO După o tatonare a pieței de 10 ani, retailerul austriac XXXLutz, având ca simbol un scaun gigantic, intră în România pentru a concura Ikea CITEȘTE ȘI VIDEO&FOTO După o tatonare a pieței de 10 ani, retailerul austriac XXXLutz, având ca simbol un scaun gigantic, intră în România pentru a concura Ikea

Scuză-mă că revin cu aceleași întrebări: când mai învățai? Când îți dădeai examenele?

Participam la cursuri de la 8 dimineața la 4 după-amiaza, aveam cursuri răsfirate în intervalul respectiv. Apoi mă duceam la muncă. La „Activision” lucram pe schimbul de noapte. La „Xdrive” pe schimbul de noapte. Adică de la 18 la ora 2 noaptea. Câteodată, făceam și over-time: stăteam de la 6 la 3 dimineața. După care mergeam acasă, dormeam nițel și apoi din nou la facultate. Ăsta era programul în timpul săptămânii.

În weekend, în fiecare săptămână, mă duceam la un rave. O petrecere ilegală cu muzică electronică. Unde, bineînțeles, se consumau și droguri. Ectasy, mai ales! Deși le-am degustat de multe ori, nu asta era preocuparea care să mă captiveze! Nicidecum! Muzica electronică, în perioada respectivă înflorea, se formase o subcultură a muzicii electronice. Iar aceste petreceri rave erau foarte „avangarde”, erau petreceri ilegale, se organizau de obicei într-un deșert, într-un loc foarte retras sau într-o pădure, un spațiu izolat de civilizație. Se ajungea acolo doar prin relații. Îți trebuia „o pilă” să știi cum să pătrunzi acolo.

Au vreo legătură cu fenomenul „Yuppies”?

Niciuna! „Yuppies” se referă la „young professionals”. Genul de oameni care nu au copii, dar au putere de cumpărare. Este un termen diametral opus celui de „hipsters”. Aceștia din urmă sunt mai artiști, mai nonconformiști, mai excentrici pe lângă „yuppies”, care sunt niște corporatiști conformiști. Un fel de drone corporatiste. Era un mediu dincolo de „hipsters”, un mediu boem, rebel… Subcultura „rave” avea principiul PLUR: „Peace, Love, Unity, Respect”. Era de fapt versiunea modernă a „hippies”, nu a „yuppies!”. Mi-a plăcut…

„Eram mânați de dorința de a reuși, de a fi incredibili, de a crea o piață!”

Ai terminat Universitatea de la Los Angeles. După doi ani ai început să colaborezi ca tester la JAMDAT Mobile…

În timpul facultății, inclusiv la UCLA, eram limitat de faptul că trebuia să mă duc la cursuri în timpul zilei. Deci nu puteam să îmi iau decât joburi pe schimbul de noapte! La început, eram barista la Coffee-Bean. După care, pe testare! (ei aveau nevoie de un ciclu continuu de testare – și ziua și noaptea), am reușit să îmi iau un job în industria de jocuri.

În acea expansiune a fenomenului web, a existat un influx de capital enorm în companii de profil. Singurul motiv pentru care părăsisem industria jocurilor era salariul mic. Dar, m-am pomenit că mi-l triplează peste noapte, fiindcă experiența tehnică se cerea mult și urgent pe piață. Nu eram interesat personal în sectorul respectiv, de fapt de aceea plecasem.  Dar am revenit pe schimbul de noapte la „Activision”.

Apropo, pe web – tot pe schimbul de noapte eram, după care aia s-a dus dracului, în 2001, 2002, a colapsat piața, multe companii au devenit falimentare, printre care și „Xdrive” – compania la care lucram. La expansiunea maximă au avut 500 de oameni, după care rămăseseră 20. Pentru că s-a contractat enorm piața. Și a fost un crush economic enorm. A fost o criză a internetului, iar companiile se duseră dracului. Nu cea din 2008 care a fost criza pe sistemul bancar, ci aia de pe web-economy, cum se numea. „The New Economy”, îi spuneau. Fiindcă  puteai să îți faci o companie web, să nu ai absolut niciun fel de business-plan, dar să primești milioane de dolari de la diverși investitori, care erau superexcitați de a face ceva cu internetul !

Mă rog… Când eram la facultate, nu puteam lucra în timpul zilei. Odată ce am terminat studiile, m-am uitat în jur să văd ce se face! Se întâmpla ca un grup de executivi de la „Activision” să pornească această afacere, care se numea „JAMDAT Mobile”. Care, la vremea aceea, era „mind blowing”! Fiindcă telefoanele noastre erau monocrome, cu care joci „snake”. Să faci jocuri pentru telefoane mobile era o chestie nemaiauzită! Dar fiind și gamer, și otaku, deci pasionat de cultura japoneză și de manga, aflându-mă în mediul ăsta avangarde, știam deja că japonezii aveau telefoane mobile cu ecrane cu rezoluție mare, unde puteai să arăți și caractere tridimensionale… Ei erau deja în viitor! Și mă gândeam: cu siguranță, toată tehnologia asta va veni în Statele Unite! Faptul că deja nu era acolo însemna un accident!
Iată de ce, cumva m-am uitat la compania respectivă și mi-am zis: ăștia sunt deja plasați în viitor! Intuiesc piața care va exista peste câțiva ani de acum înainte! Așa depistezi companiile cu adevărat interesante! Ele joacă într-o zonă de piață care în momentul de față nu există, dar care este iminent viabilă!

Ele gândesc cu premeditare…

Exact! Așa că  m-am dus acolo. Erau vreo 20. Am bătut la ușă și le-am zis: „Ce aș putea să fac cu voi?”. Aveau nevoie de o persoană care să formeze și să consolideze echipa de „quality assurance”. Acesta era jobul pe care l-am avut la „Activision”. Ei fiind, de asemenea, de la „Activision”! S-au brodit lucrurile perfect și am început să lucrez la acest startup, primul meu job profesional în timpul zilei!

Full-time, adică?

Mai mult decât full-time! Eram un startup! Lucram infernal de multe ore! Dar toți eram mânați de dorința de a reuși, de a fi incredibili, de a crea o piață, de a replica istoria jocurilor pe telefoane mobile!  Fiindcă dacă te gândești la jocurile care existau în anii 1970 precum „Pong”, erau superpixeli, de dimensiunea unui pătrat lat! Asta făceam noi pe telefoane mobile. Cum avansa tehnologia, cum băgam mai mulți pixeli pe ecran! Iar jocurile deveneau mai complicate! Aveam modelul istoriei industriei ca inspirație, care ne îndemna să recreăm, să reimaginăm!

Era o oportunitate. Cine v-a oferit modelul de oportunitate? Japonia?

Japonia a oferit doar un model de piață viabilă. Știam că se poate. Restul a fost doar imaginația noastră. Noi am fost primul publisher de jocuri pentru telefoane mobile din Statele Unite.

FOTO Hilton a deschis în București primul Hotel Hilton Garden Inn din România CITEȘTE ȘI FOTO Hilton a deschis în București primul Hotel Hilton Garden Inn din România

Care a fost diferența de timp între ce s-a întâmplat în Japonia și voi?

Cam 5 ani…

Enorm!

Da, absolut! În tehnologie e o distanță incredibilă! Dar asta e magia Statelor Unite! Dacă în 2001 Japonia era cu cinci ani înaintea Statelor Unite, din punct de vedere al tehnologiei, SUA au recuperat diferența în doar trei ani! O dată ce capitalul inteligent a sesizat oportunitatea, s-a produs o infuzie masivă de capital. Noi eram calați pe jocuri, care era o parte mică a „eco-sistemului” de mobile. Dar s-a petrecut o investiție masivă în rețele, în telefoane!  Cam în timpul acela a început și „Apple” să-și pună problema: ce se întâmplă cu tehnologia asta?

Așadar: a fost explozia web, care s-a terminat, a urmat explozia pe mobile. Care s-a manifestat în nenumărate moduri, în nenumărate sisteme de operare. Foarte rapid am recuperat aceast decalaj!

Care nu era de fapt de cinci ani ani, ci de doar doi ani…

E un fel de sofism când am zis că sunt cinci ani în viitor. Decalajul a fost recuperat cam în trei ani. Tehnic, decalajul a fost de trei ani, Dar, din punct de vedere psihologic, ne uitam la Japonia și ni se părea science-fiction ce se întâmplă acolo. Chiar după trei ani, Japonia încă mai avea un avans pe partea de telefonie pe hardware.

Companiile japoneze continuau să distribuie hardware de mare capacitate în piața locală, comparativ cu acelea pe care le găseai comercializate în Statele Unite.

Dar, din orice alt punct de vedere, recuperasem. Aveam operatori de tehnologie mobilă, aveam sisteme de operare proprii, chiar mai bune câteodată decât acelea din Japonia, aveam o piață de capital care investea masiv în orice era legat de mobile, inclusiv un sector adiacent – jocuri pe telefoane mobile .

„De la început, am ținut standardul foarte ridicat”

Așadar începi colaborarea ca tester la firma Jamdat Mobile – primul publisher de jocuri pentru telefoanele mobile. Jocurile pe telefon se aflau atunci la început și după doar un an devii managerul firmei. În 2002, termini universitatea UCLA și, la 23 de ani, devii angajat full-time, la JAMDAT. După doar un an de la venirea ta, echipa a crescut de la patru oameni la 70. De la ce stadiu al evoluției lor ai preluat afacerea și care a fost contribuția ta la dezvoltarea ei?

Eu am condus echipa de „quality assurance” – testare, în cadrul „JAMDAT”, în Los Angeles. Am preluat o echipă foarte mică, o mână de oameni, am dezvoltat procesele. Pentru că venisem într-un mediu nou, nimeni nu știa cum să abordeze mobilele din punct de vedere tehnic. Dar nici să asambleze echipe. Trebuia să ne gândim la tot: la cum arată procesul, la cum educăm oamenii pentru a opera în fluxul respectiv, la cum să selectăm pe cei care au cunoștințele necesare pentru a face testare pe mobile. Atenție: într-o piață care nu era formată! Am făcut asta preț de doi ani.

Rolul meu în firmă a fost să fac controlul calității produselor care ieșeau din „JAMDAT”. Și, de la început, am ținut standardul foarte ridicat. A fost unul  dintre motivele pentru care compania s-a impus ca un publisher de produse de calitate. Voiam să mă asigur că absolut tot ce iese pe ușa firmei, cum ar veni, întrunește un anumit standard: și din punctul de vedere al designului și din punctul de vedere al integrității tehnice ale produselor. De asemenea, grupul nostru ajuta sistemul de distribuire.
În mobile sunt foarte multe produse individuale, customizate pentru fiecare tip de telefon mobil. Deci toate necesită mare atenție și sisteme de testare care pot să acopere o pătură largă de platforme. Dar a fost foarte mișto! A fost o inovație! Trebuia să gândim intens...

Unde ai găsit 70 de oameni?

Am dat anunțuri și i-am recrutat pe toți, până la ultimul! Eu am fost cel care a intervievat personal candidații. Hit-rate foarte scăzut! Intervievam zece oameni și selectam unul, în zilele bune. Era un efort considerabil. Dar, după ce am tras linie, am avut o echipă extraordinară: toți selectați cu minuție! Întotdeauna mi-a plăcut să mă conectez cu oamenii, să decelez ce fel de tipi sunt. Procesul de intervievare a însemnat să creezi o structură socială coerentă.

Asta înseamnă să aduci laolaltă oameni care cred în aceleași valori, la aceleași standarde...

Sigur că da! Și care, de asemenea, sunt formabili, sunt deschiși, pozitivi, constructivi și fascinați de acest sector de tehnologie. Era important pentru mine să știu care sunt motivațiile lor. Dacă veneau la interviu pentru că doar își doreau un job, că l-au pierdut pe celălalt și ăsta era următorul anunț descoperit pe site-ul de recrutare, nu l-aș fi angajat. Dacă aveau cunoștințe despre mobile, știau despre jocuri, dacă erau interesați de tehnologia cu pricina și voiau să inoveze, dacă erau inteligenți, băteam palma...

Am angajat pe mulți care veneau din industria de film, foarte bine reprezentată în Statele Unite. Unul dintre ei este Scott Humphries, care a devenit Executive Producer la „Disney”, pe segmentul de jocuri. Din grupul acela s-au format niște talente extraordinare: John Wasilczyk, cel care a devenit Executive Producer la „Epic”. Tot o firmă foarte mare care face un engine, ce se numește „Unreal”. O alta persoana este Vik Saraf, care este Executive Producer la „Jam City”. Sau Davide Manzari, Senior Development Director la „Electronic Arts”. Aceștia sunt oameni pe care eu i-am adus în echipă. Mulți dintre ei angajați ca testeri juniori, fără niciun fel de experiență. Unii veneau din alte industrii, alții - de pe băncile școlii, iar acum au ajuns somități. Un grup mic de oameni a creat o colosală pepinieră de talente.

Mihai Pohonțu, cu Electrocnic Arts, în Romania - 2007

Mihai Pohonțu, cu Electrocnic Arts, în Romania - 2007

„Mereu m-a frământat asta: să caut o cale de a mă reîntoarce”

Apoi concernul „Electronic Arts” preia „JAMDAT”. Intri în ierarhia lor, ca manager al grupului jocuri pe mobil. Ce „fișă a postului” presupunea această poziție?

Cronologia e puțin diferită. Conduceam acest departament de testare. Iar compania și-a pus problema să se extindă serios în Europa. Ei erau lideri în Statele Unite la jocuri pe mobile și numărul 11, nici măcar nu ocupau un loc în top 10!, în Europa.

Inițial, și-au dorit să achiziționeze o companie franceză. Neavând un exit, nu exista un capital pentru achiziții. Și atunci se afla într-un impas strategic: cum să-și tranferi o parte din producție în Europa? Continent care avea rețele diferite de cele din Statele Unite și altfel de telefoane mobile! Nu puteai să le testezi în Statele Unite! Îți trebuia o capacitate de producție locală! Având respect și o relație strânsă cu echipa de management de la „JAMDAT”, am propus să deschidem un studio în România.

Mereu m-a frământat asta: să caut o cale de a mă reîntoarce. Aveam mult dor, un dor mistuitor... După ce am plecat, prima dată am revenit în România după cinci ani. Mi-a lipsit mult țara asta și am fost foarte emoționat. România mi s-a părut a fi plină de oportunități. Știam foarte bine că există programatori talentați aici. JAMDAT avea o problemă de business care trebuia rezolvată! Și, iată-mă pe mine, la 26 de ani, făcând o propunere echipei de management!

Ai făcut asta din patriotism, chiar dacă pentru unii pare patetic termenul? Ce însemna patriotismul pentru un tânăr de 26 de ani care a plecat în lume pe când avea doar 18 ani?

Să fim atenți cu acest termen! Cuvântul „patriotism” e încărcat și la noi, și în afară, de atâtea elemente nocive! Eu nu-l folosesc! Spun doar că am o mare dragoste de oameni și de țară. Simt o legătură spirituală cu acest loc care m-a format și o face încă. Impulsul de bază a fost de a face lucruri pentru această țară. Am foarte mult respect pentru tezaurul nostru cultural și intelectual. Mi se pare că acest potențial nu e suficient valorificat, din cauza cutumelor istorice sau a spațiului geo-politic în care ne aflăm.

EXCLUSIV FOTO Grupul german ebm-papst, unul dintre cei mai mari producători de motoare electrice și ventilatoare pentru industria auto, vine în România CITEȘTE ȘI EXCLUSIV FOTO Grupul german ebm-papst, unul dintre cei mai mari producători de motoare electrice și ventilatoare pentru industria auto, vine în România

Cred că că orice generație are responsabilitatea de a îmbunătăți ceea ce a moștenit, având posibilitatea de a face, mai departe, lucruri de anvergură. Pe scurt: am crezut în propunera mea, ca într-un un proiect fascinant. Și „JAMDAT” a agreat propunerea mea! Mi-a oferit primii bani, ca să vin aici și să fac angajări. Țin minte că, în prima zi, ne plimbam cu mașina prin București: sediul pe care îl închiriasem nu mai era disponibil când ne-am prezentat la fața locului – o pățanie balcanică, așa că am ajuns cu cei trei oameni, în biroul tatei. Care lucra la „Estates News”. I-am zis: „Nu mai am birou, am trei oameni și trei calculatoare. Nu am unde să le pun!” Și am năvălit peste el, într-un apartament unde se afla redacția jurnalulului britanic de imobiliare „Estates News”.

„Jiyeon a avut o reținere: nu voia să nască un copil în spitalele din România”

Ai stat o jumătate de an în țară. De la trei  angajați ai ajuns foarte curând la 12.

Ne-am dezvoltat extrem de rapid, fiindcă nevoia de producție a „JAMDAT” în Europa era enormă. Limitarea consta doar în cât de repede putem angaja oameni. După un an, „Electronic Arts” a cumpărat întreaga companie „JAMDAT”, inclusiv studioul din România. Și am devenit din „JAMDAT Mobile Romania” – „Electronic Arts Romania”. Ceea ce ne-a ajutat într-un fel, pentru că, din perspectiva brandului, „Electronic Arts” era o firmă faimoasă...

A fost o perioadă incredibilă! În sfârșit, am reușit să ne mutăm din biroul tatălui meu într-o clădire de birouri...Firma a continuat să se dezvolte spectaculos. În numai doi ani, a ajuns la 180 de angajați. Ăstimp, am locuit aici împreună cu soția mea. O parte interesantă a poveștii. Ne hotărâsem să facem un copil, iar Jiyeon a rămas însarcinată aproape imediat. Dar a avut o reținere: nu voia să nască un copil în spitalele din România! Lidia, soția tatălui meu, se îmbolnăvise și fusese internată într-un spital public. Am vizitat-o și ne-am dat seama că unitățile sanitare de la noi arată execrabil. E drept, mai bine acum decât în preajma anilor 2000. Dar eram oripilat: te duceai în spital să mori, nu să te vindeci! Ne-au speriat condițiile sanitare: șase persoane într-un salon?!!

Nu ești la curent cu dezastrele care se petrec acum: te duci cu o apendicită și ieși mort, din cauza infecțiilor. Am înțeles că și soția ta a avut dificultăți de adaptare: dânsa e coreancă, iar românii ziceau că e chinezoaică.

Ea este de fapt e americancă get beget! Dacă îi spuneai că e chinezoaică, rămânea blocată, pentru că ieșise, de mult, prin locul nașterii ei, din tiparele femeilor asiatice...

După doi ani, ai lăsat businessul din România și te-ai întors în Statele Unite.

Da. M-am mutat în SUA, tot la „Electronic Arts”, într-o funcție executivă. De unde, în continuare, aveam influență și control operațional asupra companiei din România.

Câți angajați aveai când ai plecat?

180. Dar firma a continuat să se dezvolte. Când m-am mutat la headquarters în Statele Unite am transferat și mai multă capacitate de producție la București. Așa am ajuns eu în San Francisco Bay Area: în „Silicon Valley”, am intrat prin „Electronic Arts”. Ei m-au mutat din București la Redwood Shores, într-o funcție executivă. Am fost acolo Vicepreședinte și General Manager pentru Central Development Services – serviciile centrale de dezvoltare ale companiei. Adică susțineam toate studiourile „Electronics Arts” din lume. 18 la număr, răsfirate pe trei continente!.

Asta se întâmpla la 28 de ani. Halucinant! Venisem în România la 26, iar după doi ani se întâmpla asta!

„Mihai, am nevoie de tine!”

În 2012, pleci de la „Electronic Arts”. De ce? Ai fost curtat de „Disney”.

La „Electronic Arts”, lucram pe o superpoziție, aveam cam 1.800 de angajați, în întreaga lume! O chestie de anvergură, mi-a plăcut foarte mult, am învățat enorm! La „Electronic Arts”, am cunoscut un executiv care se numește John Pleasants. Era Chief Operating Officer al companiei. Noi doi am lucrat excepțional împreună, eram structuri complementare.

Mai tânar?

Cu 10 ani mai în vârstă! Eu sunt un cavaler al ordinii, căruia îi place să orânduiască. Alții sunt cavaleri ai haosului. Câteodată, o echipă bună implică ambele dimensiuni. John era clar un cavaler al haosului și avea nevoie de mine să pun la punct lucrurile. Dar era un om de viziune și de mare talent, de la care am învățat enorm. El plecase de la „Electronic Arts”, făcuse un startup și apoi a fost achiziționat de „Disney”. Vreme în care eu îmi continuam  traiectoria mea în firmă. Iar el când a ajuns la „Disney” mi-a zis: „Mihai, am nevoie de tine!”. Așa am ajuns la „Disney”.

Pe bani mai mulți sau mai puțini?

Pe o poziție super-interesantă. Banii-comparabili, nu a fost o diferență majoră de salariu. Dar era ceva nou! Eu eram foarte axat operațional și voiam să fac chestii mai aproape de product development: eram pasionat de jocuri, nu numai de a crea structuri sociale! Sigur că operațiunile sunt interesante, dar jocurile implică multă creativitate.

Voiam să le îmbin cumva. Asta a fost deschiderea de la „Disney”: am început să fac muncă creativă. Am condus o echipă care producea jocuri. Acea echipă s-a specializat în a lucra cu studiouri independente de jocuri. Toate licențele „Disney” clasice la de la „Cenușăreasa”, la „Frozen”, „Inside out” – plecând de la cele clasice la cele moderne, făcute în cadrul acestui gigant media.

Practic ați luat brandurile „Disney”, recunoscute și recognoscibile oriunde în lume, și le-ați transformat în niște bunuri de larg consum, pe telefon.

„Disney” procedeaza în acest fel nu doar cu jocurile, ci acoperă orice tip de media. O franciză „Disney” se adapteaza în filme, TV, radio, cărți, jucării, jocuri, parcuri de divertisment, hoteluri, vase de croazieră... Încearcă să-și transpună proprietatea intelectuală în cât mai multe ipostaze comerciale.

VIDEO Vulcan, controlată de Tender și în insolvență de 4 ani, a primit o comandă din Kuweit, cea mai mare din istoria de 110 ani a companiei CITEȘTE ȘI VIDEO Vulcan, controlată de Tender și în insolvență de 4 ani, a primit o comandă din Kuweit, cea mai mare din istoria de 110 ani a companiei

Aveau istorie în jocurile pe PC, înainte de-a te duce tu acolo?

Da, aveau deja un grup ce se dezvoltase rapid. „Disney” făcuse niște achiziții majore în perioada respectivă. Așa a ajuns John Pleasants la ei, compania lui fiind una dintre achiziții. Era un timp de dezvoltare, de inflorescență pe partea digitală, iar „Disney” investea serios. Avea și un sediu foarte interesant la Palo Alto, foarte aproape de Google.

„De fapt, niciodată nu am programat pe bune”

Deși domeniul programării pare a fi plaja ta de excelență, potențialul maxim ți l-ai orientat către altceva. Plecând de la formația umanistă pe care ți-ai revendicat-o, trecând și prin științele politice, tu de fapt ai făcut performanță în management.

Multă lume crede că eu sunt un as al programării. De fapt, nu programez. Niciodată nu am programat pe bune. Talentul meu constă în a asambla resursele necesare, pentru a genera performanță. Mă refer la resursele tehnice, umane și cunoștiințe din multe alte discipline. Trebuie să existe cineva care să le țină împreună, să le ghideze spre viitor, să inspire, să motiveze. Astea sunt specialitățile mele.

În România există o preconcepție: aceea că managementul este un fel de „capac”, care poate fi pus pe orice oală. Un fost inginer minier din Valea Jiului ajunge manager la Tarom Airlines. Un tip cu pregătire teologică conduce Ministerul Agriculturii. Chiar așa să  fie? Poate un tip care a condus o crescătorie de pui să fie managerul unui ziar?

În mod clar, nu imediat și nu la performanță. Leadership-ul în orice industrie implică un statut de paragon. Din punct de vedere tehnic, nu ești cel mai bun specialist. Dar trebuie să ai cunoștințe tehnice! Nu ești cel mai tare producător al echipei, dar trebui să știi cum se face producția, în detaliu. Nu trebuie să fii un specialist în testare, dar trebuie să știi cum arată procesele de testare. Iar lucrul acesta se dobândește în decenii de experiență.

Nu poți construi managementul fără a avea o bază teoretică temeinică. Până la un anumit punct, asta se poate forma pe băncile școlii. Dar cel mai bine se face în interiorul industriei, lucrând, lovindu-te și rezolvând probleme de tot soiul. Din exemplele pe care mi le-ai dat, îți spun sincer: acele instituții nu fac performanță! Pentru că la vârf, persoanele acelea încă încearcă să învețe lucruri fundamentale. Unele se învață ușor, altele se învață foarte greu.

O agenție cum este Tarom sau un minister au probleme excepțional de complexe. Fără competență profesională, oamenii cu pricina vor face umbră pământului degeaba.

Și e posibil să facă mai mult rău instituției, luând decizii proaste, angajând oameni pe criterii nefondate.

Între filosofie și management de performanță

Se face creație în management? Adică, după  ce înveți fundamentele lui, cât poți crea în domeniul ăsta? Care e limita? Ce înseamnă un demers inovativ în management?

Din nou revin la ideea de performanță. În orice domeniu, asta implică creativitate.

EXCLUSIV Ofertă pentru Terra Park, primul parc tematic de distracții din București, inaugurat de Nadia Comăneci, Elena Udrea și fostul primar din Chicago CITEȘTE ȘI EXCLUSIV Ofertă pentru Terra Park, primul parc tematic de distracții din București, inaugurat de Nadia Comăneci, Elena Udrea și fostul primar din Chicago

Ce înseamnă creativitate în management?

Felul în care găsești soluții. Managementul este permanent angajat în a găsi soluții la orice probleme concrete. Unele extrem de critice. Trebuie să intuiești aceste soluții.

Cu cât ai o imaginație mai bogată, vei găsi mai multe opțiuni de a rezolva diversele probleme, fie ele intractabile – managerul și echipa conlucrând la asta. Creativitatea îți deschide o perspectivă mai largă, o plajă extinsă de opțiuni, ce îți acordă o șansă în plus să găsești soluția optimă. Fiindcă nu toate opțiunile sunt viabile. Dar dacă ai capacitatea să le prelucrezi în imaginație...

Adică trebuie mai întâi să le testezi în gând...

Exact! Și abia apoi le aplici. O aplici pe cea care pare optimă din punctul de vedere al riscurilor, al termenelor de execuție. Mai întâi,  trebuie concepute aceste soluții și apoi să o alegi pe cea mai bună. Care să motiveze echipa, să o integreze în procesele lor, să devină  consecventă în aplicarea soluției respective. Unele soluții sunt imediate și se pot rezolva într-o zi. Altele cer literalmente ani întregi. Ca în fizică, cheia adusă de o soluție înseamnă multă creativitate. Ai nevoie de asta nu numai în găsirea de soluții, ci și în felul cum educi oamenii.

Există foarte multe metodologii bine definite, programe și materiale pe care le poți folosi. Dar a înțelege un om, a pricepe ce se potrivește cel mai bine tipologiei sale, a știi cum să alcătuiești echipe... Ai la dispoziție o multime de personalități distincte pe care trebuie să le provoci să intre în interacție, să creezi o structură coerentă, astfel încât elementele ei să intre în rezonanță...E dificil, mai ales la nivelul seniorilor...Unde intervin orgoliile, prestanța, experiența, așteptările lor!

Problema e cum asamblezi aceste echipe ca să funcționeze unitar? Cum faci ca  niște personalități individuale și orgolioase să se înțeleagă bine și să meargă în aceeași direcție, să nu fie constant într-un conflict politic? Orice structură socială generează, în mod natural, politică. Interesant: eu nu mi-am imaginat că mi-aș putea aplica principiile mele de filosofie politică într-o carieră ce are de-a face cu jocurile! Să te gândești la aceste reguli interne, la felul în care ne setăm pentru a funcționa cât mai bine la nivel social: asta e filosofia politică!

Așadar, am făcut simultan filosofie politică și management de performanță.

Dacă managerul are sensibilitate creativă: un plus enorm adus echipei

Teoria structuralismului spune foarte clar: într-un sistem de semne, absența unui semn ori prezența unui nou semn devine semn. Schimbă întreg sistemul. Într-un sat, moartea unui om sau nașterea unui copil restructurează practic tot sistemul de interacțiuni sociale. Trebuie să existe un manager, un tip care să fie atent la schimbările relaționale.

Și încă o dimensiune a creativității în management: managementul se află întotdeauna într-o poziție decizională!  Poți avea artiști plastici incredibili, designeri excepționali, producători titrați! Dar, până la urmă, managementul decide soarta proiectului. Managerii aprobă bugetele, ei aprobă planurile de recrutare, termenii de execuție, felul în care este executat jocul. Ei aprobă deciziile majore legate de proiect.

Există o practică în industria noastră, care se numește „green-light”. Se împarte procesul de producție în cam șase capitole, iar la finalul fiecăruia are loc câte un „green-light”, în care echipa expune managementului progresele realizate. Eu am observat de-a lungul carierei decizii manageriale extrem de toxice și de nocive față de soarta unui proiect! Tipii aveau idei preconcepute despre ce vor să realizeze, nu acceptau input-ul echipei – un pericol real! Dar dacă ai har și creativitate, în acest „green-light” poți să imprimi echipei o direcție nouă, să-i sugerezi ceva! Poate că nu au văzut ceva important!  Să le spui: uite, un element critic lipsește! Sau un element critic nu este realizat cum trebuie, pentru că voi sunteți câteodată prea aproape de produs ca să sesizați lucruri de asemenea sensibilitate!

FOTO Parlamentul interzice RA-APPS să mai vândă din bunurile confiscate de la Ceaușescu. Recent au fost vândute cizmele de vânătoare ale lui Nicolae și pantofii cu toc ai Elenei CITEȘTE ȘI FOTO Parlamentul interzice RA-APPS să mai vândă din bunurile confiscate de la Ceaușescu. Recent au fost vândute cizmele de vânătoare ale lui Nicolae și pantofii cu toc ai Elenei

Dacă ai, ca manager, sensibilitatea asta creativă, ea înseamnă un plus enorm adus echipei. Dacă nu o ai, ci emiți doar opinii palide, nu poate să urmeze decât un răsunător eșec! Bref: sunt câteva laturi ale creativității pe care eu le folosesc zi cu zi, ca instrumente.

După ce ajungi în poziția de executiv la Disney, te hotărăști din nou să pleci! De data asta la Samsung, unde avansezi până la poziția de Vicepreședinte.

Povestea e foarte logică! John Pleasants, care era președinte al diviziei „Disney Interactive”, pleacă și devine vicepreședinte executiv la „Samsung”. Și mă cheamă să-l urmez. A fost o aventură minuntă. Acum el activează într-un alt spațiu. Suntem amândoi antreprenori, dar în startup-uri diferite.

Mihai Pohonțu , reprezentând Samsung la o conferință internațională, în 2016

Mihai Pohonțu , reprezentând Samsung la o conferință internațională, în 2016

La „Samsung”,  ai ajuns pe o poziție bănoasă, dar epuizantă. Plecarea de la „Disney” a fost motivată doar de rațiuni pecuniare?

În business, este foarte important să ai certitudinea unei relații de încredere în interiorul echipei de management, să te bucuri de o încredere absolută și verificată de nenumărate ori. Pentru că întotdeauna te lupți cu foarte mulți factori nesiguri, iar cei pe care poți să-i asiguri îți dau forță. Ai pârghii de control, de acces, de stabilitate. Chiar și emoțional. 

Managerul trebuie să fie un pilon emoțional pentru întreaga echipă. Când lucrurile merg prost, să arate convingere. Când lucrurile merg bine – câteodată, să estompeze entuziasmul, pentru că acesta poate duce într-o direcție aiurea. Trebuie să contoleze situația din perspectivă psihologică.

Cât ai stat la „Samsung”?

Doi ani și trei luni. Am avut un job senzațional. Solicitant, într-adevăr, dar foarte incitant pentru că activam într-un domeniu nou. Acel pas al carierei mi-a oferit o deschidere care nu exista până atunci. Eu mereu am fost focalizat pe operațiuni, pe dezvoltare, pe resurse interne, pe contacte cu alte studiouri de jocuri. Dar nu am fost o personalitate. Nu m-am suit pe o scenă să vorbesc despre eforturile noastre. Alții aveau acea responsabilitate.

La „Samsung”, m-am pomenit în conducerea programului pentru dezvoltare. Deci, promovam ultimele lor tehnologii și cele mai noi platforme de dezvoltare ale „Samsung”...

Aici aveai vreo legătură cu jocurile ?

Aveam un app store sub management, numit „Galaxy Apps”. Dar partea esențială a jobului reprezenta transpunerea acestor platforme pe care „Samsung” le promova în interesul dezvoltatorilor care făceau aplicații customizate pentru ele. Unele dintre aplicațiile respective erau jocuri. Jocurile erau publicate în app store-ul pe care noi îl operam în Mountain View. Deci, exista o legătură. Am fost la multe evenimente despre jocuri, povestindu-le developerilor despre oportunitățile de afaceri pe care le-ar avea cu „Samsung”. Inclusiv distribuirea de aplicații, prin app store-ul respectiv.

FOTO Grupul spaniol imobiliar Mantor a început consolidarea clădirii istorice Mița Biciclista, investiție de 4,5 milioane euro CITEȘTE ȘI FOTO Grupul spaniol imobiliar Mantor a început consolidarea clădirii istorice Mița Biciclista, investiție de 4,5 milioane euro

„Am recrutat personal fiecare om din companie!”

În aceste condiții, iei o decizie aproape stupefiantă: la aproape 38 de ani, îți dai demisia și de acolo. Aveai o familie, doi copii... Și decizi să deschizi, în 2013, o nouă companie, „Amber”. În România! Iar acum trăiești în America, din bani produși în România.

Povestea asta începe tot cu oameni. Pe când eram șeful studioului „JAMDAT Mobile” din România, am avut ocazia, așa cum am avut-o în Los Angeles, să recrutez personal fiecare om din companie. Pentru fiecare poziție, am recrutat individual până către 100 de oameni. După aceea, am inventat o structură de management, în stare să facă interviurile în același stil ca mine.

Și în România, am avut ocazia să formez un grup strălucitor de oameni. Aceasta a continuat să dezvolte studioul și l-a adus la dimensiunea de 1.500 de angajați. În momentul de față, Bucureștiul se situează printre locurile care au cel mai mare studio de jocuri din lume...
În acel colectiv, sunt oameni cu care eu am o relație care se duce dincolo de domeniul profesional, dincolo de prietenie colegială, se duce înspre spiritual. Suntem conectați așa cum voi doi (tata și cu tine) sunteți conectați.

La un moment dat, o persoană din conducerea „Electronic Arts”, cu responsabilități de Senior Development Director în România și în afară, o persoană foarte titrată, a plecat din companie. Și, într-o zi, mi-a dat un telefon: „Mihai, ce mai faci? Cum ești? Aș vrea să îmi iau un job nou!”. „De ce să îți iei un job nou?, i-am replicat. Hai să facem ceva împreună!”. Vorbesc despre Dragoș Hâncu, actualul General Manager la „Amber Studio” România. Dragoș este deja un manager extrem de bun. Însă el a avut întotdeauna nevoie de un bun sfătuitor. Ăsta a fost rolul meu la „Amber”, o perioadă foarte lungă de timp. I-am oferit experiența mea, o parte din contactele mele în industrie, am setat strategia și viziunea pentru unde urma să mergem, i-am sugerat pașii următori. S-a folosit de reputația mea în planul local pentru a atrage oameni în companie...

Câți ani are?

40. Se consideră foarte bătrân!

„La calitate în plan creativ!”

Ce face exact acum „Amber” în România?

„Amber” a fost gândită ca o metodă de capitalizare a inițiativelor noastre pentru a transforma industria de game din România. „Amber” nu oferă numai servicii de dezvoltare, ci este o agenție de servicii creative pentru studiourile din afară. Avem mulți clienți: „Disney”, „Universal”, „Kabam”, „Kixeye”, „Scopely”, „Epic”, „Gameloft”. Relația care s-a înfiripat cu „Disney” a fost una bazată pe încredere profesională: echipa de management provenea de la „Electronic Arts”, studio deja renumit în industrie.
În momentul de față, „Amber” livrează servicii și produce jocuri la comandă pentru diverși parteneri, dar menirea companiei este să susțină proiectele noastre idealiste. Voiam să facem o diferență în industria de jocuri! De exemplu, de la bun început, am zis că trebuie să găsim o cale să putem susține un studio de jocuri independent, care transcende limitările – și iată că am format unul care se numește „Lorraine”.

În plan local, acum activează o puzderie de studiouri cu doi, trei, patru oameni, într-un apartament. Mânați de pasiune, în primul rând. Poate că au lucrat în multinaționale, au dobândit skill-urile necesare... Dar vor să facă creație originală. Au idei. Vor să le transpună, dar nu au în momentul de față sprijin financiar. Au nevoie de consultanță, să afle cu cine să vorbească, să aibă relațiile necesare în industrie. Au nevoie nu doar de finanțare, ci și de marketing făcut într-un anumit mod. Astfel încât, atunci când scoți produsul pe piață,  să poți vorbi despre el într-un anumit fel care să atragă clienții, care să impulsioneze vânzările...

Ideea inițială era să facem un studio care să fie un etalon pentru industria de gaming din România. Vrem să arătam cum se construiește un studio performant. În loc să fie trei-patru oameni, vor fi 25. Și îi vom alege pe cei mai cei mai buni de peste tot. De asemenea, vom aduce expertiză din afară, pentru a suplini părțile care sunt subdimensionate în România.

Sunt studiouri mari, multinaționale,  dar, în general, ele primesc direcții creative din afară, nu fac creație originală. „Electronic Arts” se folosește de România pentru capacitatea de producție, dar controlează deciziile creative. E fenomenul „designed in California, made in China”. Sau „designed in California, made in Romania”. Tocmai asta vrem noi să schimbăm! Să facem „designed in Romania, made in Romania”, cu creiere românești! Provocarea noastră este să formăm disciplinele care nu sunt susținute în studiourile multinaționale.

FOTO Țesătoriile Reunite, deținute de SIF Moldova, se împrumută cu peste 18 milioane euro pentru complexul Baba Novac Residence, pregătit pe terenul fabricii, închisă după 80 ani. Locuințele vor fi vândute cu până la 142.000 euro CITEȘTE ȘI FOTO Țesătoriile Reunite, deținute de SIF Moldova, se împrumută cu peste 18 milioane euro pentru complexul Baba Novac Residence, pregătit pe terenul fabricii, închisă după 80 ani. Locuințele vor fi vândute cu până la 142.000 euro

Studioul a fost creat și se numește se numește „Lorraine”. A publicat deja un joc, „Link Twin”,  care a fost premiat la o competiție de gaming din Londra. Ne propunem ca următorul joc să aibă și succes comercial. „Link Twin” a fost un succes critic: l-am făcut pentru a suda echipa. Următorul pas va fi succesul comercial și odată ce-l vom avea și pe acesta, piața independenta de gaming din România va fi pusă pe hartă! Abia apoi vor veni toate lucrurile bune aici: în primul rând, firmele de investiții specializate în  gaming, care azi ignoră complet România. Plus atenția publisherilor de a cumpăra studiourile performante și de a le introduce în sistemul lor de producție.

Dar mai mult de atât: arătăm valențele creative ale poporului român! Sunt cele care au cel mai mare multiplu de valoare pe piața de capital! Toate elementele de producție mecanice sunt și ele importante, dar valoarea unei companii constă în capacitatea de inovație. Dacă noi reușim să ne impunem în acest fel, industria română va avea acces la alt nivel de notorietate și de capital.

Lucrul ăsta e benefic nu doar pentru noi, la „Lorraine” sau la „Amber”,  ci și pentru toate studiourile locale de gaming și, prin extensie, pentru sectorul IT din România.

INTERVIU Mihai Pohonțu, antreprenorul care a lăsat funcții executive de top la nivel global pentru a împlini “visul american” în “jungla” industriei de jocuri din România: Putem fenta jaguarii!

„Trebuie să aduc somități din afară - oameni cu prestanță și cu notorietate!”

„Amber” e singura afacere pe care o mai ai acum?

Nu. Sunt evident implicat în „Amber”, iar studioul „Lorraine” este o entitate separată. Apoi „Carbon”, care este un incubator, accelerator și publisher pentru industria locală. L-am fondat pentru ca nu exista vreun mod facil de publicare și distribuire a jocurilor făcute de studiourile independente din țară și exista o nevoie reală de a crea structura aceasta de consultanță și de marketing. Și mai sunt implicat în „Pattern”, o agenție de visual design, pentru că toate jocurile acestea trebuie să aibă acces la materiale de marketing produse la un înalt standard de calitate!

Toate sunt în România?
Da. Acesta este un eco-sistem de companii. Ideea e că fiecare dintre ele se sprijină una pe alta, suplinind nevoile industriei locale de gaming. Noi am creat bazele

industriei în interiorul eco-sistemului pentru că efectiv ele nu existau! Și mai avem un proiect în master-plan, pe lângă înființarea acestor patru companii plasate strategic pentru a valorifica industria noastră de gaming.

A cincea idee necesită prea mulți bani pentru posibilitățile mele actuale de finanțare: o școală de arte digitale! E un proiect al meu de suflet! Pentru a-l realiza trebuie să aduc somități din afară - oameni cu prestanță și notorietate – ca profesori, aici! Iar asta necesită costuri foarte mari, multe milioane de dolari pentru a fi făcută cum trebuie, să creăm o școală de artă pentru secolul al XXI-lea, plasată la același nivel ideatic cu cele mai înalte academii de profil din lume. Dacă nu ne luptăm acolo, la vârf, nu avem nicio șansă!

Întotdeauna vrei să te bați cu regii, nu cu valeții?!

Absolut!

Care e media de vârstă în companiile tale din România?

28 de ani.

Creierele din România sub 30 de ani cum funcționează la nivel creativ?

Puștii sunt foarte creativi și pasionați de arte și de ultimele tendințe, dar românii au niște trăsături psihologice care le fac greu gestionabili. Asta e o discuție foarte sensibilă! Latura noastră temperamental-emoțională este frumoasă: crează culori, efervescențe! Te poți folosi de ea în mod creativ.  Dar de asemenea există și acea lipsă de încredere în sine, care vine la pachet cu educația primită de la părinți. În România, e ceva mai strictă, mai dură, mai limitativă decât în afară.

VIDEO&FOTO Un dezvoltator imobiliar nu se teme de fantome: cumpără hotelul „bântuit” din Băile Herculane cu 1 milion euro CITEȘTE ȘI VIDEO&FOTO Un dezvoltator imobiliar nu se teme de fantome: cumpără hotelul „bântuit” din Băile Herculane cu 1 milion euro

De asemenea, educația noastră nu încurajează spiritul creativ, dimpotrivă  - ți-l estompează, ți-l închide în buchia cărții. Trebuie, ești obligat! să memorezi multe informații, în loc să le interpretezi, să te joci cu ele, să faci juxtapuneri. E foarte frustrant pentru o persoană care nu gândește în termenii respectivi! Cum sistemul din Statele Unite e focalizat tocmai pe creație, acumularea de informații nu este atât de productivă în plan economic, ca interpretarea de informații. Iar informația e întotdeauna ușor accesibilă...

O găsești în orice bibliotecă, doar trebuie să știi unde să o cauți!

Exact! Să fie plasat fundamentul. Fiindcă nu te poți juca cu aceste ecuații complexe, dacă nu înțelegi teoriile de bază! Dar nu ești obligat să înveți toate ecuațiile!

„Cu Jiyeon, a fost o contopire totală din prima seară”

La ce vârstă te-ai căsătorit?

La 22 de ani.

Erai încă student?

Da. A fost o poveste totală de dragoste. Eu cu Jiyeon ne-am găsit la o petrecere și am vorbit toată noaptea. Am trăit amândoi o efuziune intelectuală. Nu am vorbit cu nimeni, doar noi doi! Nu ne cunoșteam până în momentul respectiv, a fost o contopire totală din prima seară. Ne-am mutat împreună după două săptămâni: nu mai mergea - azi la mine, mâine - la ea! Și atunci am zis: „Let’s just do it!”. Eram foarte tineri... Primul copil a venit foarte târziu după aceea pentru că am vrut  să nu facem un prunc decât în momentul când am simțit că situația materială era asigurată și că suntem suficient de maturi pentru a fi părinți buni. L-am avut la vârsta de 29 de ani: o fetiță numită Iulia, iar trei ani mai târziu am avut un băiat numit Daniel.

 Cu familia: soția, Jiyeon Kim Pohonțu, și copiii lor, Daniel și Julia, la Foster City - 2014

Cu familia: soția, Jiyeon Kim Pohonțu, și copiii lor, Daniel și Julia, la Foster City - 2014

Copii ce fac acum?

La școală: clasa a II-a și a V-a.

Au aceleși porniri ca și tine?

Am observat că ambii dansează! Sunt niște trăsături „pohonțești”! Au note bune, le merge mintea, sunt ageri, sunt drăguți! Mămica lor a terminat Școala de Arte Frumoase, tot la UCLA...

„Sunt un cavaler al ordinii, nu al haosului!”

Mihai, mi se pare că tu ai împlinit visul  american, ca și cei care au plecat prin anii ’40 în Statele Unite...Tu crezi în noroc sau în Dumnezeu? Cui crezi că îi datorezi această evoluție fulminantă?

Încă o întrebare excelentă...În mod clar, există noroc, circumstanțe, coincidențe... Dar sunt ateu! Nu cred că există o ființă supremă care ghidează ordinea evenimentelor! Sunt umanist, sunt globalist, dar mai presus de toate cred în Om! Cred în valențele noastre superioare. Cred că trebuie să ne bucurăm de realitatea în care existăm! Noi spunem în continuare „Dumnezeu” unor lucruri care nu sunt explicabile, perceptibile. Dar ca societate am evoluat până în punctul în care Dumnezeu a devenit exclusiv asociat cu termeni abstracți. Pe vremuri, Dumnezeu era Cel care controla norii și ploaia. Acum L-am mutat dincolo, într-o arie abstractă a Universului, în concepte cât mai în depărtate de planul real. Eu cred că, în continuare, că El reprezintă nevoia noastră de a explica lucrurile pe care nu le înțelegem.

Nu sunt un ateu virulent. Cred cu tărie că religia este bună pentru oameni. În marea majoritate a cazurilor, religia este bună! Oferă stabilitate, oferă un sistem moral și credință din belșug: în oameni, în destinul nostru, în poporul nostru. Toate religiile au percepte morale foarte serioase. Dar eu consider că putem defini laic un sistem moral la fel de complet și valid ca al unui om religios. Mi se pare fundamental să ai un sistem etic, mai ales în situația în care nu aparții unei religii care îți dictează termenii de comportament. Repet: sunt un cavaler al ordinii, nu al haosului!

Acestea fiind zise, cui  crezi tu că îi datorezi această extraordinară evoluție profesională? Ateu fiind, cine, ce te-a ajutat să ajungi aici? În afară de tine însuți...

Șamanul care m-a făurit intelectual pe mine stă aici, lângă noi! El a mi-a deschis mintea la valențe culturale și filosofice. Încă de când eram în liceu, tatăl meu mă lua deoparte, stăteam amândoi la masă, în bucătărie, și vorbeam ore întregi. Despre tot și despre toate. Conversații purtate despre filosofie, despre muzică, despre literatură, despre film, despre viață!

FOTO Antreprenorul Ioan Popa, proprietarul producătorului de carne de pui Transavia, a investit 15 milioane de euro într-un resort de golf CITEȘTE ȘI FOTO Antreprenorul Ioan Popa, proprietarul producătorului de carne de pui Transavia, a investit 15 milioane de euro într-un resort de golf

Aceasta a fost o educație pe care nu o poți primi în nicio școală. A fost făcută cu multă dragoste, cu un real interes... După ce am plecat în America, conversam pe mail.

Atunci asta era singura opțiune: eu îi scriam lui și el mie. Discutam despre orice. Chiar și chestii politice. Dincolo de asta, m-a setat pe performanță.
În permanență, în timpul copilăriei mele, tata mi-a spus că pot fi mai bun! „Poți fi mai bun de atât! Trebuie să mergi mai departe!”. Și a rămas în mine nevoia asta de a performa, de a evolua, de a trece mai departe!

„Dacă găsești omul potrivit, acela îți construiește companii!”

Vei fi nevoit să faci permanent naveta SUA-România?

Rolul meu în „Amber Shadows”, acest eco-sistem de companii, se traduce prin viziune, strategie, business development. Eu sunt valoros pentru „Amber”, în primul rând reprezentând-o în afară. Aducând clienți noi, întreținând relații cu cei existenți. În plus, voi avea un rol operațional în setarea de procese pe sectoarele din companie nou înființate, în care ne extindem dincolo de dimensiunile deja confortabile.

Vrem să inovăm, să producem noi tehnologii, vrem soluții pentru industrie - voi activa intens acolo.
De asemenea, rolul meu este să imprim o direcție pe partea de studio, să asigur o coeziune operațională și procedurală, pentru a crea un studio performant.

Se poate face asta din America?

Da, atâta vreme cât ai oameni și internet! Dacă ai oameni care-ți inspiră o încredere absolută, care știu ce fac, care au inima setată spre performanță. Totul pornește de la oameni. Dacă găsești omul potrivit, acela îți construiește companii.

De acord. Însă, pe lângă talentul nu rareori exploziv al creativilor noștri, mulți dintre ei mai suferă de o altă meteahnă pur românească: nu crează decât pentru cât sunt plătiți! La sfârșitul unui proiect, nu vor să gândească mai departe, entuziasmul le piere ca prin farmec. Refuză să viseze fără bani. Din teama că li se vor fura ideile, din aceea că nu vor fi remunerați pe mai departe…nu știu exact. Ai remarcat asta? Dacă da, cum te descurci cu această mentalitate?

Aș vrea să fie atât de simplu precum spui: tot ce ar trebui să fac pentru a-i stimula este să-i plătesc în continuare. Din păcate, cred că problema este mai adâncă de atât. Suntem subminați de orgoliu, o dimensiune a lipsei de încredere în sine ce reiese din educația strictă, limitativă pe care o primesc cei mai mulți copii din România. Orgoliul ne face să nu apreciem obiectiv carențele noastre și să ne perfecționăm continuu. Orgoliul ne împiedică să recunoaștem și să susținem talentele excepționale din jurul nostru.

Și mai există o cutumă patologică pentru creativii noștri: cinismul. Recunosc că această tendință se aplică românilor în general și intelectualilor în special, deci nu este doar o problemă în spațiul creativ, dar se manifestă grav acolo. Într-un fel, este lesne de înțeles din perspectiva istoriei noastre nefaste, deceniile lungi de dictatură și de oprimare a societății civile. Dar consider că este un obstacol real în a ne realiza la adevăratul potențial.

Desigur, pentru succes este necesar să fii obiectiv și auto-critic, dar ai nevoie de echilibru: să vezi și jumătatea plină a paharului. Trebuie să fim conștienți și să celebrăm părțile bune ale românilor. Auto-flagelarea permanentă la care ne supunem ca societate este defetistă, iar creativ este paralizantă, invită mediocritate. Nu putem mai mult sau mai bine!, spun cinicii, dar bineînțeles orgoliul îi împedică să-și asume responsabilitatea personală pentru schimbarea în bine. Această combinație de orgoliu și cinism este letală.

„În România, trebuie să stai cât mai departe de Stat!”

Acum o întrebare ceva mai tehnică! Politicienii români au intuit: regimul fiscal al industriei IT este unul sensibil. Această industrie a devenit strategică și e una dintre puținele care produc, cu adevărat, bani în țara asta. În ultimii 10 ani, unul dintre avantajele care favoriza rămânerea forței de muncă în România în IT a fost scutirea programatorilor și a altor IT-iști de impozitul pe venit de 16% . Unii au încercat să schimbe lucrurile, dar au revenit la gânduri mai bune.  Voi cum vă descurcați pe o piață fiscală atât de volatilă? În State și în lume cum stau lucrurile?

Eu consider că industria noastră reprezintă viitorul acestei țări, un viitor în care ne vom folosi capitalul intelectual pentru a genera venituri și nu vom exploata resursele fizice limitate, aproape epuizate, ale țării. Din păcate măsurile luate de guvernele noastre de-a lungul timpului pentru a sprijini industria de IT sunt în majoritatea lor cazuri ridicole. Există agenții și departamente de stat care au acest obiectiv, dar în fapt sunt doar sinecuri politice, conduse de funcționari incompetenți care n-au habar de producția de software și de piețele de capital.

Mă întristează să vad cum polonezii își încurajează startup-urile locale, prin investiții masive, capturând eficient banii europeni pentru asta. Politicienii noștri sunt mult prea investiți în jocurile pentru putere pentru a se gândi serios la viitorul țării. De aceea, este imperativ să schimbăm întreaga clasa politică.

Acestea fiind spuse, scutirea impozitului pentru programator este un ajutor real dat acelei categorii de angajați, deci o idee okay la nivel individual, dar vectorul de suport care-l aduce pentru industrie în general este minim. De ce? Pentru că, în continuare, un startup românesc se va bate pentru talent cu multinaționalele care și-au făcut sediu local. Scutirea aceea se aplică la toată lumea, deci nu va impulsiona formarea de noi companii, care ar produce valoare prin crearea a noi locuri de muncă și atragerea investițiilor din afară.

Guvernanții nostri ar trebui să formeze un fond de investiții de sute de milioane de euro, pentru a oferi granturi, subsidii, scutiri de taxe companiilor locale de IT. Dar pentru asta îți trebuie viziune, un proiect de țară pe termen lung și voință din partea întregii clase politice.
Cât despre măsurile controversate întreprinse de actuala guvernare, subminarea legilor Justiției pentru a legitimiza corupția, schimbarea politicii fiscal, realizată de birocrați divorțați de mecanismele economiei de piață, mă îngrozesc și îmi confirmă principiul pe care m-am bazat până acum: în România trebuie să stai cât mai departe de Stat.

Este tragic pentru ca statul român ar putea relativ lesne face multe lucruri bune pentru acest sector. Este imoral pentru că lipsa de inițiativă și de cunoștințe amanetează viitorul acestei țări, ne subordonează economic intereselor externe, care produc sau vând în țară, dar valorifică rezultatele pe piețele internaționale de capital.

FOTO RA-APPS cedează Primăriei Capitalei partea sa din ”Blocul Rosenthal”, construit de BNR, sub condiția reabilitării în 3 ani CITEȘTE ȘI FOTO RA-APPS cedează Primăriei Capitalei partea sa din ”Blocul Rosenthal”, construit de BNR, sub condiția reabilitării în 3 ani

Pentru a trage linie, vă mărturisesc că sunt cu sufletul alături de tinerii din Piața Victoriei, pe care îi consider ultima redută a democrației în România. Am eșuat lamentabil în multe domenii care au legătură tangențială cu politicul, dar am încredere în viitorul României pentru că am reușit să generăm o masă critică de români cu spirit civic, care privesc cu un ochi exigent toate derapajele puterilor din stat. Și sper că am înțeles odată și pentru totdeauna că este imperativ să ne prezentăm la vot. Dacă nu votăm Noi, ne conduc Ei.

„Paradoxal, compania se dezvoltă și acționează într-un spațiu paralel”

Dezvoltă astăzi „Amber Shadows” și alte proiecte în România? Și, dacă da, de ce încă, într-un context geopolitic atât de imprevizibil? Reflectați la niște mișcări economic-inteligente pe această tablă mișcătoare de șah?

Avem proiecte frumoase în desfășurare! În primul rând, „Lorraine”, studioul independent de jocuri din cadrul grupului nostru de companii, va lansa curând un joc original numit „Rumble League”. „Amber” a pus bazele unei echipe de inovație care se numește „Amber Labs” și care dezvoltă mai multe proiecte simultan: o aplicație de realitate augmentată (AR) numita „Virtual Graffiti”, un sistem de automatizare pentru engine-ul „Unity” și un dashboard de raportare pentru proiecte de jocuri. „Carbon”, incubatorul de jocuri, a sprijinit lansarea unui proiect realizat de alt studio independent din România, numit „Tap Busters”.

Acestea sunt doar câteva exemple și vom avea vești noi în curând despre parteneriate creative cu mari firme de media din Statele Unite. Trăgând linie, pot spune ca avem de-a face cu un paradox: deși „Amber” este profund ancorat în realitatea noastră geopolitică, în același timp compania se dezvoltă și acționează într-un spațiu paralel.
Desigur că mediul social, politic și economic ne afectează, dar atât timp cât situația nu devine catastrofică, ne vom adapta. Clienții noștri sunt 100% în afara României, iar capitalul ne vine direct de la ei, ceea ce „ne insulează” oarecum de efectele cele mai nocive ale haosului din jurul nostru. Am toată încrederea în faptul că ne vom redresa și vom continua pe drumul liberal pe care am mers în ultimii 27 de ani. De fapt, cel care ne-a dat speranța că vom putea trăi într-o Românie modernă și prosperă.

Chiar dacă acest regim va reuși să legifereze corupția, românii au învățat o lecție dură și sunt convins că noua generație se va prezenta masiv la vot la următoarele alegeri. În timp, rănile adânci aduse sistemului de Justiție se vor tămădui, legile strâmbe se vor îndrepta. Victoria forțelor retrograde va fi una vremelnică.

„Putem fenta jaguarii!”

De multă vreme, în ofertele lor, mai multe companii de turism, de aici sau de aiurea, atrag atenția că România este o „țară de risc”. Voi ați investit aici, continuați să vă extindeți…Mai mult, dezvoltați programe de „social responsibility” și aveți inițiative civice. Explică-mi care e motivul. Chiar dacă o abordezi din perspectivă eco, o junglă rămâne totuși o junglă…

În primul rând, orice oportunitate implică un anume risc, deci lucrul acesta nu ne sperie deloc. Primele investiții semnificative pe care le-am realizat în România au fost în 2005, atunci când nu intrasem în Uniunea Europeană, iar țara nu era nici pe departe atât de așezată pe cât a devenit în timp, cel puțin până de curând, când am fost loviți de aceasta epidemie acută, numită „ciuma roșie”.

Apoi, să nu uităm că am copilărit în această junglă, ne simțim destul de confortabil printre liane, putem fenta jaguarii.
Motivul pentru care investim în continuare, și nu numai în companiile noastre, dar și în programe civice, este că avem încredere în viitorul acestei națiuni, în valoarea oamenilor și pentru că vrem să lăsăm în urmă un model demn de urmat și de alții.

Te închipui pensionar pe această „gură de rai”?

Nu pot să-mi închipui că voi fi vreodată pensionar, dar iubesc mult această „gură de rai”, revin întotdeauna cu bucurie și mă surprinde mereu țara noastră. Nu mai voi sătura niciodată de sentimentul de a fi „acasă”, printre ai mei. Cu bune și rele. De fapt, așa cum e și viața!

 

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
mihai pohontu