Decizia Tribunalului UE, care a susținut concluzia Comisiei Europene, s-a „bazat în întregime pe premisa eronată” că investitorii suedezi din sectorul alimentar și întreprinderile acestora au beneficiat de un avantaj economic necuvenit în urma executării hotărârii arbitrale, a afirmat Athanasios Rantos, avocat general în cadrul CJUE.
Pe această bază, Comisia a împiedicat România să efectueze plata către investitori – frații gemeni Ioan și Viorel Micula, români cu cetățenie suedeză – și către diversele lor întreprinderi, fapt care a dus la un litigiu juridic de lungă durată, notează publicația Law360.
Rantos a recomandat Curții să anuleze decizia Tribunalului și să infirme concluzia Comisiei, argumentând că hotărârea pronunțată de ICSID a reprezentat o despăgubire pentru daune și nu a generat un avantaj economic.
Hotărârile Curții de Justiție a UE urmează, de cele mai multe ori, opiniile avocaților generali, deși există și excepții.
Litigiul își are originea în decembrie 2013, când un tribunal ICSID a acordat fraților și companiilor acestora despăgubiri în valoare de aproximativ 116,3 milioane de dolari, plus dobânzi – ceea ce a dus valoarea totală a sumei acordate la peste 356 de milioane de dolari, conform unei decizii privind executarea silită pronunțate în 2019 la Washington, D.C, potrivit datelor Profit.ro.
Înainte de aderarea la UE, România a abrogat un program de stimulente fiscale inclus în tratatul său bilateral de investiții cu Suedia, pentru a se conforma normelor Uniunii Europene privind astfel de tratate între statele membre. Tribunalul ICSID a concluzionat, în cele din urmă, că, prin abrogarea acestui regim, „România nu a asigurat un tratament corect și echitabil investițiilor reclamanților”, a explicat Rantos în sinteza sa a evenimentelor care au stat la baza cauzei.
Frații Micula au susținut că despăgubirile acordate de ICSID nu au avut, așadar, scopul de a compensa neplata integrală, de către România, a ajutorului prevăzut prin stimulentul fiscal, ci au vizat repararea prejudiciului cauzat prin abrogarea regimului respectiv și încălcarea tratatului, a precizat Rantos.
Avocatul general a declarat că este de acord cu această interpretare, subliniind că, prin prisma acestei distincții, suma acordată nu poate fi considerată un ajutor de stat nelegal.
Curtea de Justiție a stabilit anterior că dreptul la această compensație „a fost conferit exclusiv prin hotărârea arbitrală”, a declarat Rantos, adăugând că este „dificil de conciliat” această constatare cu poziția Tribunalului, potrivit căreia tocmai punerea în executare a hotărârii arbitrale a conferit un avantaj economic.
De asemenea, constituie „jurisprudență constantă” a Curții de Justiție faptul că, pentru ca o plată să fie considerată „acordat[ă]” în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aceasta trebuie să fie prevăzută de legislația națională, a precizat Rantos. Acest articol stabilește regula generală a UE conform căreia ajutoarele de stat denaturează concurența și sunt, prin urmare, interzise în principiu, prevăzând totodată normele aplicabile excepțiilor.
„În opinia mea, acest drept nu poate decurge exclusiv din punerea în aplicare sau executarea hotărârii arbitrale de către România, indiferent dacă aceasta acționează voluntar sau ca urmare a unei executări silite”, a afirmat el.
Chiar dacă s-ar presupune că executarea unei astfel de hotărâri arbitrale poate genera un avantaj economic nejustificat, trebuie stabilit dacă plata respectivă are scopul de a compensa prejudiciile cauzate de neacordarea ajutorului, a explicat Rantos.
Comisia a stabilit – concluzie însușită de Tribunal – că despăgubirile au reprezentat o „rambursare de facto” a unei sume echivalente cu cea pe care frații Micula ar fi primit-o în temeiul programului de facilități fiscale anulat.
Însă „Tribunalul nu putea pur și simplu să constate că tribunalul arbitral a urmărit doar să compenseze reclamanții din arbitraj pentru consecințele pecuniare ale abrogării schemei respective”, a arătat Rantos. Criticile tribunalului arbitral la adresa României au vizat nerespectarea de către stat a unei dispoziții din tratat care impune un tratament echitabil investițiilor, nefiind „legate direct de schema de facilități fiscale”, a explicat el.
În plus, a subliniat el, despăgubirile acordate „nu corespund în mod necesar consecințelor economice” ale abrogării programului de facilități fiscale; acest lucru sugerează că suma acordată reprezintă o compensație pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea tratatului, și nu pentru pierderea beneficiilor oferite de însăși facilitatea fiscală.
În cazul în care Curtea de Justiție ar adopta opinia lui Rantos, dosarul conține suficiente informații pentru ca aceasta să poată pronunța o hotărâre definitivă prin care să constate inexistența unui avantaj economic, anulând astfel concluzia Comisiei privind existența unui ajutor de stat necorespunzător, a precizat acesta.
Jacques Derenne și Dimitris Vallindas, de la firma Sheppard Mullin Richter & Hampton LLP – avocați ai lui Viorel Micula și ai întreprinderilor acestuia – au salutat opinia avocatului general.
„Opinia avocatului general face o distincție esențială între compensarea unui prejudiciu și un avantaj economic în sensul normelor privind ajutorul de stat, concluzionând că, în speță, nu a fost stabilit existența unui astfel de avantaj”, au declarat aceștia.
„Pentru clienții noștri, aceasta reprezintă o confirmare semnificativă a perseverenței lor și a eforturilor juridice susținute pe care le-am depus împreună de-a lungul multor ani. Deși instanța are ultimul cuvânt, acesta este un moment cu adevărat încurajator după ani de litigii.”
Genevra Forwood, de la White & Case LLP – care îi reprezintă pe Ioan Micula și companiile acestuia – a salutat, de asemenea, această opinie, descriind-o drept „o recunoaștere clară a unui aspect fundamental susținut de aceștia încă din 2014: faptul că plata unor despăgubiri în temeiul hotărârii arbitrale din 2013 nu constituie ajutor de stat”.
România continuă să conteste însăși hotărârea arbitrală în instanțele din SUA; în luna aprilie, un judecător al unei instanțe federale din Washington, D.C., a aplicat țării o amendă de 5,8 milioane de dolari, motivată de „sfidarea continuă” a solicitărilor de comunicare a probelor.
Aceasta a fost a treia decizie de sancționare împotriva țării în cadrul acestui dosar, ridicând valoarea totală a sancțiunilor la 21 de milioane de dolari.
























