Sau cel puțin nu începe cu acel tip de criză pe care ne-am obișnuit să o recunoaștem, cu un moment clar, delimitat, care poate fi indicat, analizat și apoi așezat într-o explicație coerentă pentru că, în realitate, lucrurile nu se rup în felul acesta, nu există un punct zero vizibil, ci mai degrabă o deplasare lentă, aproape imperceptibilă, a cadrului în care alegem să înțelegem ceea ce ni se întâmplă, o ajustare continuă a limitelor în interiorul cărora ceva poate rămâne acceptabil, funcțional, justificabil, chiar și atunci când, în profunzime, începe să nu mai fie nici coerent, nici complet, nici pe deplin adevărat, iar această deplasare nu se produce în exterior prima dată, în structuri sau în sisteme, ci în interiorul oamenilor, în felul în care începem, fără să ne dăm seama exact când, să acceptăm lucruri pe care într-un alt context nu le-am fi acceptat niciodată, să reformulăm ceea ce înseamnă „suficient”, „corect”, „merge și așa”, până când ceea ce continuă să funcționeze păstrează forma stabilității, dar își pierde treptat consistența.
Dacă te uiți înapoi, nu la evenimentele mari, spectaculoase, care au rămas în manuale, ci la mecanismele care le-au precedat, începi să recunoști un tipar care nu este nici dramatic, nici evident, dar tocmai de aceea este periculos, pentru că înainte de Revoluția Franceză nu a existat doar un moment de revoltă, ci ani întregi în care oamenii au continuat să trăiască într-un sistem care încă funcționa formal, în care instituțiile existau, regulile erau aplicate, dar realitatea de zi cu zi devenea din ce în ce mai greu de reconciliat cu aceste structuri, în care costurile creșteau, distanța dintre cei care decideau și cei care suportau consecințele se adâncea, iar ceea ce lipsea nu era mecanismul, ci încrederea că acel mecanism mai reflectă ceva real. Și înainte de Marea Depresiune nu a existat o oprire a funcționării, ci dimpotrivă, o accelerare, o creștere, o acumulare de decizii validate de rezultate imediate, de optimism colectiv, de o senzație generală că direcția este corectă, tocmai pentru că sistemul continua să livreze, iar în acest spațiu de funcționalitate aparent solidă s-au acumulat dezechilibre pe care foarte puțini le vedeau complet și și mai puțini erau dispuși să le ducă până la capăt în înțelegere, pentru că asta ar fi însemnat să pună sub semnul întrebării însăși stabilitatea de care depindeau.
Și poate că exact aici apare una dintre cele mai incomode idei, aceea că nu disfuncționalitatea vizibilă este cea care duce la ruptură, ci funcționalitatea prelungită dincolo de punctul în care mai este susținută de o înțelegere reală, acel tip de continuitate în care lucrurile merg înainte nu pentru că sunt pe deplin asumate, ci pentru că nu există spațiu, timp sau toleranță pentru a le opri și a le reevalua în întregime.
Îmi vine în minte o scenă simplă, aproape banală, tocmai de aceea greu de ignorat: o sală de ședință spre seară, cu acea oboseală difuză care nu se exprimă direct, dar se simte în ritmul mai grăbit al discuțiilor și în lipsa de răbdare pentru nuanțe, în care câțiva oameni, fiecare cu rolul lui bine definit și cu responsabilități clare, analizează o decizie importantă, o decizie construită impecabil din toate perspectivele necesare, financiar, operațional, juridic, întoarsă pe toate părțile, verificată, validată, încadrată, și care, în mod formal, nu ridică nicio problemă. Iar în momentul în care cineva spune, aproape reflex, că totul este în regulă, că riscurile sunt acoperite, că se poate merge mai departe, se lasă o pauză care nu este suficient de lungă încât să oprească procesul, dar este suficient de prezentă încât să indice că există ceva nespus, ceva ce nu ține de legalitate, nu ține de procedură sau de cifre, ci de faptul că toți cei din încăpere înțeleg, la un nivel pe care nu îl mai articulează, consecințele reale ale acelei decizii, dar aleg, conștient sau nu, să nu le ducă până la capăt, pentru că a le duce până la capăt ar însemna să destabilizeze un proces care trebuie să continue.
Și poate că aici se produce schimbarea cea mai profundă, nu în structuri, nu în reguli, ci în psihologia colectivă, în felul în care ne raportăm la adevăr, pentru că nu mai este vorba despre acces sau despre capacitate, nu mai este vorba despre faptul că nu știm, ci despre faptul că știm și, în același timp, selectăm, calibrăm, ajustăm, transformăm ceea ce știm în versiuni care pot fi susținute fără să creeze prea multă instabilitate, iar această selecție nu este explicită, nu este discutată, ci devine un reflex, o formă de adaptare prin care învățăm să operăm cu adevăruri parțiale care sunt suficiente pentru a menține funcționarea, dar nu suficiente pentru a menține integritatea completă a realității.
Acest lucru se vede cel mai clar în relațiile dintre oameni, în acele spații în care ceea ce nu se spune devine la fel de important ca ceea ce se spune, în conversațiile în care există o înțelegere comună care nu este dusă până la capăt în cuvinte, în întâlnirile în care toată lumea știe mai mult decât exprimă și, tocmai de aceea, nimeni nu mai întreabă până la capăt, în deciziile în care responsabilitatea este distribuită atât de eficient încât nu mai este simțită complet de nimeni, iar această distribuire a responsabilității nu este neapărat o evitare, ci o consecință a unui sistem care nu mai permite asumarea integrală fără costuri semnificative.
Mediul de business nu creează această stare, dar o face vizibilă și o accelerează, pentru că aici totul trebuie transformat în acțiune, iar acțiunea nu poate aștepta până când realitatea este pe deplin înțeleasă sau pe deplin integrată. Iar asta înseamnă că deciziile sunt luate într-un spațiu în care există întotdeauna un rest de incomplet, un spațiu între ceea ce este cunoscut și ceea ce este asumat, iar acest spațiu, deși rar recunoscut, este locul în care se acumulează tensiunea reală.
Și poate că nu suntem, de fapt, într-o criză, pentru că o criză ar presupune o ruptură vizibilă, un moment de discontinuitate, ceva care poate fi identificat și tratat ca atare, ci mai degrabă într-o acumulare, într-un proces în care decizii corecte, luate în contexte limitate, relații funcționale, menținute fără a fi duse până la capăt, și adevăruri parțiale, acceptate pentru a menține stabilitatea, se suprapun până când diferența dintre ceea ce este și ceea ce este acceptat devine prea mare pentru a mai putea fi susținută fără consecințe.
Iar în acel punct, întrebarea nu mai este despre sistem, pentru că sistemele vor continua, într-o formă sau alta, să funcționeze, ci despre individ, despre capacitatea fiecăruia de a rămâne întreg într-un cadru care, din ce în ce mai vizibil, nu mai poate cuprinde realitatea completă, despre cât timp poate cineva să opereze într-o diferență constantă între ceea ce înțelege și ceea ce acceptă, fără ca această diferență să înceapă să îl modifice în mod fundamental. Poate că acesta este, în final, punctul în care nu mai putem evita întrebarea, nu una abstractă sau teoretică, ci una directă, personală și greu de ocolit: cât din ceea ce trăiești zilnic mai este, cu adevărat, aliniat cu tine, și în ce moment adaptarea încetează să mai fie o formă de inteligență și devine, aproape imperceptibil, o formă de pierdere.
Articol redactat de Alexandra Atomei
Un material Legal Marketing
