La toate aceste provocări a răspuns Gabriel Voinescu, Managing Partner la Voinescu Lawyers, într-un interviu amplu acordat publicației Legal Marketing.
Când decideți că un caz merită dus în arbitraj internațional în loc de instanțele românești? Există un prag, o sumă, un anumit tip de speță sau e mai degrabă un instinct de-al vostru? Și s-a întâmplat vreodată să refuzați un client pentru că voia varianta greșită?
Decizia nu se ia strict pe cifre. Nu există un „prag magic” de la care mergem în arbitraj. Se ia pe patru criterii, în ordinea de importanță pe care o urmăresc de fiecare dată.
Primul, executabilitatea transfrontalieră. O hotărâre arbitrală obținută în baza Convenției de la New York (1958) este recunoscută și executabilă în peste 170 de state. O hotărâre a unei instanțe românești, în afara UE, are un traseu de recunoaștere semnificativ mai lung, mai costisitor și mai incert. Dacă adversarul are structura sau activele în jurisdicții exotice, arbitrajul devine, practic, obligatoriu.
Al doilea, neutralitatea forului. Când o parte este străină, iar disputa are miză reputațională sau politică, arbitrajul într-un sediu neutru (Paris, Londra, Geneva, Viena) este adesea singura variantă acceptabilă de ambele părți. Am avut situații în care contrapartea străină nu ar fi acceptat nici măcar Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR — nu pentru că nu ar fi respectat-o, ci pentru că simpla localizare în București o descalifica în ochii lor.
Al treilea, confidențialitatea. În disputele comerciale care ating know-how, prețuri de transfer, strategii de piață sau relații cu clienți-cheie, confidențialitatea intrinsecă a arbitrajului este un activ prin sine. Instanța română pronunță în ședință publică; arbitrajul, nu.
Al patrulea, specializarea tribunalului. În construcții FIDIC, în energie, în M&A cross-border, în tranzacții financiare complexe, un tribunal arbitral compus din specialiști înțelege tehnicalitățile mult mai bine decât un complet obișnuit. E o calitate a deciziei, nu doar o problemă de rapiditate.
Prag rezonabil de cost: sub 200.000 de euro miză, arbitrajul (taxe ICC/LCIA/VIAC + onorarii arbitri + avocați) rareori are sens economic. Peste 1 milion de euro, e aproape obligatoriu să discutăm serios opțiunea. Între, decide combinația celor patru criterii de mai sus.
Am refuzat clienți care voiau arbitrajul din motive greșite. Cel mai frecvent, cu iluzia că vor „amâna” o obligație clară. Arbitrajul nu e tergiversare; uneori e mai rapid decât instanța română. Alți clienți aveau clauze arbitrale valide, dar nu au calculat costul: pentru dispute de 50-100.000 de euro, un arbitraj ICC ajunge să coste mai mult decât miza. Le-am spus deschis: judecați acolo.
Un avocat responsabil nu vinde un forum când forumul e mai scump decât disputa.
Din proiectele de energie regenerabilă pe care le-ați asistat, care a fost cea mai ciudată piedică juridică, una la care nimeni nu se gândise când a pornit proiectul?
Am asistat la un proiect eolian în sudul țării, unde traseul liniei de conexiune la SEN traversa un culoar critic de migrație a păsărilor — un aspect care nu apărea în studiul de impact inițial, pentru că, formal, culoarul nu era declarat arie protejată la momentul lansării proiectului. A fost adăugat în timpul procedurii de autorizare, în urma unui aviz Natura 2000 revizuit. Consecința: reproiectare parțială a traseului, aproximativ opt luni de întârziere, costuri de dezvoltare suplimentare pe care nimeni nu le prevăzuse în modelul financiar.
Piedica cea mai persistentă în ansamblul sectorului, însă, rămâne retroactivitatea legislativă. Modificările succesive la schema de suport prin certificate verzi (OUG nr. 6/2013, OUG nr. 24/2017) au distrus previzibilitatea business planurilor inițiale și au generat un val de arbitraje internaționale, unele soldate cu decizii ICSID împotriva statului român. Nu era ceva la care investitorii se gândeau când semnau contractele de racordare sau de achiziție a echipamentelor.
De aici, o lecție transferabilă la orice proiect reglementat: clauzele de stabilizare reglatorie contează cel puțin cât modelul financiar. Un model financiar impecabil, pus într-un cadru normativ modificabil retroactiv, poate deveni negativ peste noapte.
Multe firme românești trec acum prin probleme de lichiditate. Din experiența dumneavoastră, care este diferența reală între o restructurare care chiar salvează afacerea și una care doar mai amână falimentul cu câteva luni? Și se vede diferența asta încă de la prima discuție cu clientul?
Diferența se vede din prima discuție. E în întrebarea pe care o pune clientul.
Clientul care mă întreabă „cum evit falimentul”, cel mai probabil vrea timp, nu schimbare. Restructurarea lui va fi cosmetică: rescheduling la datorii, poate un concordat preventiv depus de formă, presiune pe creditori. Rezultatul, în majoritatea cazurilor, e 6-12 luni de amânare, urmate de o insolvență în care activele recuperabile sunt semnificativ mai puține decât ar fi fost la momentul primei discuții.
Clientul care mă întreabă „cum salvez business-ul” a înțeles deja că trebuie să schimbe ceva structural. E deschis să discutăm modelul de business post-restructurare, concedieri, vânzare de active neproductive, înlocuirea unor manageri, renegocierea contractelor-cheie. Aici restructurarea funcționează, iar clauzele Legii nr. 85/2014 devin instrumente reale, nu un paravan.
Trei markeri practici pe care îi verific la prima întâlnire:
(1) Cash flow proiectat, nu retrospectiv. Dacă discuția e doar despre datoriile trecute, restructurarea e cosmetică. Dacă e despre EBITDA post-restructurare și cash flow operațional realist, e reală.
(2) Nivelul de disponibilitate a acționarilor. Restructurarea reală cere sacrificii: capital nou, garanții personale, renunțare la dividende, uneori diluarea participațiilor. Dacă acționarii vor să restructureze fără să pună nimic, e un semnal negativ clar.
(3) Comunicarea cu creditorii-cheie. Dacă principalii creditori (bănci, furnizori strategici, ANAF) sunt tratați ca inamici, restructurarea nu are cum să funcționeze. Dacă sunt implicați activ în conceperea soluției, șansele cresc dramatic.
Concordatul preventiv este un instrument excelent când e folosit real. Când e folosit doar ca scut împotriva executărilor, prelungește agonia fără să rezolve problema de fond.
A existat vreun dosar pro bono care v-a schimbat felul în care abordați apoi cazurile plătite, o lecție dintr-un caz fără onorariu care a ajuns să conteze la clienți corporate mari?
Da, categoric. Într-un dosar pro bono în care am reprezentat un client fără background juridic am fost forțat să comunic într-un limbaj absolut simplu: miza era personală, orice jargon era o piedică. Am descoperit atunci un adevăr pe care l-am dus mai departe în toate cazurile corporate: cel mai clar argument juridic este cel care poate fi explicat unui client fără studii de drept.
Lecția a intrat în modul în care îmi construiesc apărările, mai ales în White-Collar Crime, unde judecătorul și procurorul de caz au nevoie să înțeleagă un context economic complex fără să devină auditori.
Am învățat că, dacă nu-ți poți sintetiza argumentul într-un paragraf pe care îl citește un profan, argumentul e slab indiferent cât de rafinat sună în limbaj tehnic.
A doua lecție a fost despre investiția emoțională. La un client corporate, o miză de 10 milioane de euro poate fi tratată contabil, cu detașare procedurală. La un client pro bono, o miză de 10.000 de euro este viața lui.
Această discrepanță m-a învățat să nu subestimez niciodată perspectiva clientului, chiar și în tranzacții mari, ceea ce este „portofoliu” pentru bancă este „patrimoniu” pentru fondatorul de la celălalt capăt al mesei. Un avocat care nu vede asta pierde clienți buni pe termen lung.
Un material Legal Marketing
