Spălarea banilor are, conform art. 49 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, ca element esențial și definitoriu proveniența bunurilor sau fondurilor din săvârșirea unei infracțiuni anterioare.
Indiferent de modalitatea concretă de realizare, fie că este vorba despre schimbarea sau transferul bunurilor, ascunderea ori disimularea originii, naturii sau proprietății acestora, ori dobândirea, deținerea sau folosirea lor de către o altă persoană, existența infracțiunii de spălarea banilor este condiționată de cunoașterea caracterului ilicit al sursei.
Întrucât ilicitatea originii fondurilor reprezintă premisa indispensabilă a tipicității acestei infracțiuni, operațiunile efectuate cu fondurile sau bunurile aparținând unor persoane desemnate pot conduce la întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de spălare a banilor, întrucât, în temeiul regimului sancțiunilor internaționale, aceste fonduri dobândesc un caracter ilicit prin efectul legii. În acest context, ilicitul nu decurge din natura intrinsecă a fondurilor, ci din interdicția legală absolută de a le opera, sancțiunile transformând orice intervenție asupra acestora într-o conduită contrară ordinii juridice prin atribuirea acestei interdicții in personam.
La finele anului 2025, anumite state (respectiv SUA și UK) au instituit sancțiuni unilaterale cu efecte extrateritoriale considerabile, care, deși nu sunt obligatorii pentru România și nu aveau un cadru național de transpunere, au produs un impact economic direct și imediat asupra mediului de afaceri autohton, a fluxurilor comerciale și a pieței muncii. Interferența acestor regimuri juridice divergente a generat, în practică, o presiune cumulată asupra operatorilor economici din România, obligați să navigheze simultan regulile europene, legislația națională și efectele sancțiunilor străine – aspecte neuniforme și necorelate.
În acest context geopolitic tensionat, marcat și de reacția puternică a mediului de business ca răspuns la aceste sancțiuni, Guvernul României a emis o Ordonanță de urgență pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 1126 din 5 decembrie 2025, act normativ care a fost ulterior aprobat și consolidat prin Legea nr. 224/2025, adoptată de Parlament la 19 decembrie 2025 și aflată în vigoare.
Prin aceste intervenții legislative, pentru prima dată în ordinea juridică română au fost expres reglementate efectele juridice produse pe teritoriul României de sancțiunile unilaterale impuse de alte state, chiar și în situațiile în care acestea nu au caracter obligatoriu pentru România, marcând o extindere semnificativă a regimului de conformare și a riscurilor juridice asociate operării fondurilor și bunurilor vizate de astfel de măsuri.
Practicile AML și regimul sancțiunilor internaționale, deși virtual diferite, pentru entitățile românești se suprapun în mod structural: sancțiunile devin, în fapt, un catalizator care extinde și intensifică obligațiile AML, prin amplificarea riscului, prin înăsprirea standardelor de screening și prin creșterea așteptărilor de guvernanță și auditabilitate ale deciziilor de conformare. Mai mult, sfera unei proveniențe ilicite a fondurilor poate fi considerată extinsă prin legiferarea conceptului de „persoană desemnată”, respectiv persoana fizică sau juridică inclusă nominal pe lista de sancțiuni internaționale.
Impactul major al sancțiunilor asupra AML se manifestă în două registre:
– registrul de risc: expunerea la persoane sau entități desemnate, la jurisdicții cu restricții ori la sectoare sancționate crește probabilitatea unor tipologii de disimulare (fronting, ownership layering, utilizarea de intermediari) și impune recalibrarea evaluării de risc la nivel de client, produs și tranzacție;
– registrul de eligibilitate: un client sau beneficiar real aflat sub înghețare de fonduri ori o tranzacție interzisă nu este „doar” un semnal AML, ci poate fi un fapt juridic care declanșează obligația de blocare/înghețare și interdicția de punere la dispoziție a fondurilor.
În activitatea curentă, o entitate românească trebuie să facă distincția între situațiile care ridică doar semne de întrebare din perspectiva prevenirii spălării banilor și cele care declanșează efecte juridice imediate în baza regimului de sancțiuni, precum interdicțiile sau înghețarea fondurilor. Lipsa unei delimitări clare între aceste două tipuri de situații poate conduce fie la neconformare, fie la măsuri disproporționate de conformare.
Cel mai evident impact se resimte în zona KYC și a identificării beneficiarului real. În contextul unui regim de sancțiuni internaționale din ce în ce mai complex, în care contează nu doar proprietatea formală, ci și controlul efectiv sau acțiunea prin intermediari – în considerarea faptului că este considerată persoană desemnată și orice entitate deținută sau controlată de o persoană desemnată (regula deținerii de peste 50%) – simpla colectare a unor date declarative nu mai este suficientă. Entitățile sunt nevoite să analizeze în mod substanțial structurile de proprietate și de control, pentru a înțelege cine exercită, în fapt, influența asupra clientului sau a tranzacției.
În mod corespunzător, pentru anumite tipuri de relații sau operațiuni, măsurile de verificare sporită nu mai reprezintă o excepție, ci devin o practică curentă. Expunerile față de jurisdicții sau sectoare supuse sancțiunilor (spre exemplu, domeniul energetic), tranzacțiile care implică bunuri cu utilizare sensibilă sau lanțuri de intermediari impun o analiză mai atentă și o monitorizare continuă. Această monitorizare trebuie să poată diferenția între situațiile care ridică suspiciuni din perspectiva prevenirii spălării banilor și cele care pot reprezenta încălcări ale regimului de sancțiuni.
Deși cadrul normativ național a fost extins pentru a reglementa aplicarea sancțiunilor internaționale, transpunerea acestuia rămâne incompletă, întrucât legiuitorul s-a limitat la consacrarea interdicțiilor și efectelor sancțiunilor, fără a reglementa în mod corespunzător, la nivel intern, mecanismele licențelor, autorizațiilor sau excepțiilor prevăzute de regimurile de sancțiuni relevante. Or, aceste instrumente au rolul de a neutraliza temporar efectele sancțiunilor, înlăturând, pentru perioada și în limitele stabilite, interdicțiile de operare și, implicit, caracterul ilicit al operațiunilor efectuate în baza lor. Absența unei transpuneri exprese a acestor excepții generează un dezechilibru normativ și un risc major de insecuritate juridică, întrucât pot fi calificate ca ilicite, în dreptul intern, operațiuni care sunt în mod legitim permise în temeiul licențelor sau derogărilor acordate în cadrul regimurilor de sancțiuni aplicabile.
Pentru entitățile românești, o abordare echilibrată ar presupune o delimitare atentă între diferite tipuri de situații. Regimul sancțiunilor poate justifica verificări mai riguroase și o atenție sporită asupra anumitor relații sau operațiuni, însă nu conduce automat la excluderea generală a unor categorii de clienți sau tranzacții, în lipsa unui temei legal clar. În practică, aplicarea excesivă a măsurilor de conformare apare atunci când orice legătură geografică sau orice element de limbă ori naționalitate este tratat, în mod automat, ca un risc inacceptabil, fără o analiză individuală a circumstanțelor, sau când relații comerciale sunt întrerupte exclusiv din considerente reputaționale, fără a exista o justificare documentată a proporționalității acestei decizii.
Dintr-o perspectivă juridică, un asemenea mod de lucru generează un risc dublu. Pe de o parte, o aplicare superficială a verificărilor poate conduce la nerespectarea efectivă a sancțiunilor. Pe de altă parte, decizii de retragere sau excludere nefundamentate pot produce consecințe juridice colaterale, precum încălcarea obligațiilor contractuale sau a unor principii generale de drept, în funcție de contextul concret.
În concluzie, sancțiunile nu pot fi privite ca un element marginal, adăugat mecanic la programele existente de conformare, ci ca un factor care influențează întregul mod în care entitățile își organizează obligațiile de prevenire a spălării banilor. Acest lucru se reflectă în cerințe mai ridicate privind calitatea informațiilor despre client, analiza beneficiarului real, monitorizarea operațiunilor și documentarea deciziilor. În același timp, este esențială păstrarea unei distincții clare la nivel de raționament juridic: obligațiile AML se bazează pe evaluări de risc și suspiciune, în timp ce sancțiunile produc efecte juridice directe și imediate.
În esență, claritatea, coerența și transparența legiferării naționale sunt esențiale pentru asigurarea securității juridice, pentru delimitarea corectă a sferei ilicitului penal și pentru evitarea calificării arbitrare ca infracțiuni a unor conduite permise sau chiar impuse de regimurile de sancțiuni aplicabile.
Un material Legal Marketing
