Cea de-a patra mare transformare a lumii, anunțată de noile tehnologii, având în centrul lor inteligența artificială (IA) presupune și schimbări și evoluții majore și în planul dreptului. Este vorba, deopotrivă, de reevaluarea rolului său în ordonarea și guvernarea societății, poziționarea strategică și organizarea globală a lumii, în definirea condiției umane și a drepturilor fundamentale, dar și în privința naturii sale normative și restructurarea dinamicii intime ca fenomen social. Pionier al dreptului inteligenței artificiale în România și promotor consecvent al studiului universitar și cercetării sale științifice, prof. univ. dr. Mircea Duțu, directorul emerit al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române și președintele Universității Ecologice din București (UEB) este adeptul tezei provocării unei veritabile revoluții a dreptului, aferentă celei a IA și consecință a generalizării aplicațiilor noilor tehnologii.
Ea s-ar defini, cel puțin într-o primă etapă, prin afirmarea reglementării juridice ca o componentă a actualei repoziționări geostrategice în curs, element indispensabil al păstrării singularității și controlului umane asupra inteligenței artificiale, conservării esenței drepturilor fundamentale sub impactul transformator al „augmentării” transumaniste, sau, și nu în ultimul rând, prin mutații în privința naturii reglementărilor aferente și nevoia păstrării identității juridice europene. Pornind de la asemenea constatări, și în continuarea firească a dialogului nostru vizând conexiunile dintre IA și drept, am înțeles să ne adresăm din nou distinsului universitar cu câteva întrebări pertinente, în dorința unei mai bune circumscrieri a acestor evoluții științifico-juridice importante.
Ovidiu Predescu: În perspectiva unor asemenea considerații introductive care ar fi, domnule profesor, pentru început, impactul transformărilor și convulsiilor de sorginte socială și politică majore din ultima perioadă, mai ales după 2000, asupra dreptului ca atare?
Mircea Duțu: Ca orice revoluție, și cea a dreptului sub impulsul IA, și nu numai, începe prin punerea în discuție, contestarea și dorința demolării a ceea ce există și pare a nu ne mai conveni. Așa se face că și, poate, prematur, din păcate, și fără a pune imediat ceva în loc, trăim o vreme în care, din voința unor schimbări majore și transformări rapide, uneori cu orice preț, dreptul ca atare și valorile sale intrinseci sunt atacate și se încearcă discreditarea lor, mai pretutindeni și indiferent de domeniile prezenței sale, inclusiv în țări cu tradiții democratice.
În același registru se înscriu și atacurile, devenite în ultimii ani cu repetiție la adresa jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO sau Curtea de la Strasbourg), respectiv a ceea ce se denumește public evoluția „interpretării Convenției europene a drepturilor omului”, calificate drept „frontale și existențiale”, din partea „unui vânt iliberal care suflă pe întreaga planetă, în fiecare zi și din ce în ce mai tare”.
Analiza atentă a unor atari contestări, venite chiar din partea unor state membre ale Consiliului Europei, ne arată atât caracterul neîntemeiat al acestora în privința aspectelor concrete invocate, cât mai ales intenția de afectare a „prețiosului patrimoniu” european din domeniul drepturilor omului, pe care Curtea de la Strasbourg are îndatorirea de a-l apăra și cultiva, precum și de a continua acest „miracol permanent” (după expresia ex-președintelui instanței europene, Jean-Paul Costa) al adaptării sale perpetue la noile realități și cerințe ale societății umane. Iar fapt și mai grav, asupra căruia se impune a ne apleca și a reflecta mai mult, epifenomenul pare a fi, mai degrabă, reflexia unei crize profunde, multidimensionale și accelerate a însuși dreptului ca produs și fenomen istoric, socio-civilizațional și economico-cultural.
„Cea de-a patra mare transformare” a lumii dă semne, din ce în ce mai clare, că are nevoie și reclamă noi formule de încadrare acțională și de armonizare societală. Ca orice perspectivă amplă, profundă și crucială ea are nevoie însă de timp de reflecție și spațiu de experimentare spre validare socială, chiar și în condițiile istoriei accelerate pe care începem să o trăim în termeni reali.
Cel puțin deocamdată însă, până la lămurirea lucrurilor și cristalizarea orizonturilor de urmat, el, dreptul, inventat de romani în urmă cu mii de ani și exersat de civilizația occidentală ca una din amprentele sale inconfundabile, extinsă la nivelul întregii comunități umane, trebuie apărat și păstrat ca atare, atâta timp cât altceva nu există spre a-i lua locul și îndeplini rolurile, altcumva riscând haosul, confruntări iraționale și distrugeri ireversibile.
Indispensabilitatea sa și a intervențiilor lui specifice țin acum, mai ales, și în mod evident, de problemele de interes existențial, ca, de pildă, schimbarea climatică și provocările, deja anunțate, ale revoluției inteligenței artificiale.
Specificitatea (aferentă puternicei componente științifico-tehnice de evaluare, de exprimare și de realizare a obiectivelor) și amploarea impactului (ținând de dimensiunile sale planetare) au implicat o ecuație particulară a efortului de reglementare și de realizare a dreptului implicat, una în care să se exprime și să capete integrare interdependențele definitorii între rezultatele expertizei științifice și cunoștințele juridice, opțiunile societății civile și prioritățile guvernanței politice, abstracția globalului și concretețea localului.
Este creuzetul ad-hoc de decantare a bazelor noului drept și de asigurare a tranziției de la cadrul juridic clasic la coordonatele celui al viitorului, legat de societatea informațională și de coexistența cu inteligența artificială. Un prim exemplu al acestor evoluții, păstrate până acum într-un ritm relativ lent, impus de particularitățile fenomenului vizat, îl reprezintă dreptul climei.
Prefigurat de Convenția-cadru din 1992, el s-a cristalizat treptat sub impulsul și în termenii datului științific, furnizat sistematic și competent prin evaluările periodice ale Grupului interguvernamental privind clima (IPCC), înființat în prealabil declanșării procesului reglementar în 1988 și sub ochiul atent al societății civile.
La adoptarea, în decembrie 2015, a Acordului de la Paris (Acordul), care a stabilit, în cele din urmă, natura și reperele sale emblematice, rezultatul era pus, după o expresie inspirată a unuia din artizanii politico-diplomatici ai documentului internațional, pe seama unei fericite alinieri a trei planete: cea a oamenilor de știință, a societății civile și, respectiv, cea a guvernelor, având ca rezultantă o formulă juridică novatoare, deschizătoare de drumuri.
Într-adevăr, să nu privim Acordul de acum 10 ani ca un simplu tratat internațional de nișă, încheiat ca un compromis între dorința de a i se asigura o cuprindere universală și a reflecta o aspirație (umană) generală. Natura sa complexă, juridică dar nu constrângătoare, caracterul voluntar al angajamentelor asumate de state, a căror respectare nu este pusă sub spectrul sancțiunilor tradiționale, ci sub semnul transparenței și observării globale și cu obiective pe termen mediu și lung stabilite și cuantificate științific, totul într-o dinamică programată, în aceeași perspectivă, dar cu impulsuri, recalibrări în cadrul reuniunilor anuale ale conferinței părților, definind o nouă ipostază de „fabricare” și de realizare a dreptului. Un proces ireversibil, dar nu lipsit de rezistențe, sincope și chiar regres.
În pofida faptului că, în ultimul timp, expertiza și cunoștințele științifice s-au înscris indispensabil și substanțial demersului juridic, iar evoluțiile în planul realităților confirmă și reclamă urgența acțiunii – fie că e vorba de criza ecologică sau de provocarea IA, de pildă –, asistăm astăzi la un scenariu cel puțin dezolant: știința și purtătorii săi sunt atacați și prigoniți, energiile fosile sunt tot mai încurajate, iar multilateralismul cunoaște un evident recul.
Mai mult decât atât, reglementarea juridică a unei inteligențe artificiale responsabile, demne de încredere, e văzută ca o piedică majoră în calea inovației și o povară administrativă, devenită insuportabilă în competiția mondială acerbă de redefinire și captare a puterii globale și reîmpărțirea zonelor planetare de influență.
Este vorba, în planul acțiunii, și de manifestare empirică, de ceea ce s-a denumit „brutalismul tehno-plutocratic”: brutalism, din cauza sfidării, deopotrivă, a numeroase și pertinente reguli de drept, de echilibre instituționale tradiționale și unele realități umane; tehno, în măsura în care tehnologiile zise „noi” întăresc pregnanța sistemului; în fine, și „plutocratic” în sensul să, în cele din urmă, atari atitudini se subsumează dorinței excesive de câștiguri financiare, control absolut și supremație incontestabilă.
O atare realitate complică deslușirea prezentului și desprinderea liniilor de forță ale evoluțiilor și amână soluțiile efective. Trăim, totodată, din plin așa-zisa „tragedie a orizonturilor”: cele electorale și chiar personale, imediate și de scurt termen, nu se corelează, ci, uneori, chiar tot mai des, contravin cu cele aferente marilor probleme și provocări globale, comune, societale, de anvergură și aferente unor perspective permanente, medii și îndelungate. Se ignoră, prejudiciabil și amenințător, imperativul durabilității de ansamblu, ce caracterizează lumea de astăzi și de mâine.
Pentru depășirea impasului, va trebui să se acționeze simultan ținând seama de posibilele corelări de etapă, aferente succesiunii și de ultim obiectiv, urmărindu-se ca previziunile să parvină la angajamente, iar apoi acestea la realizări concrete. Cuvântul de ordine e azi acela de a concretiza, în așteptarea orizontului favorabil!
Ovidiu Predescu: Cum se reflectă un asemenea context și în ce chip se exprimă aceste evoluții în privința reglementării provocărilor aferente revoluției IA?
Mircea Duțu: Noile tehnologii, în frunte cu cele ale inteligenței artificiale, reprezintă motorul principal, câmpul predilect de manifestare și miză de desfășurare, în toată „splendoarea” și dimensiunile sale, pentru „brutalismul tehno-plutocratic”, de care făceam vorbire și pe care îl evocam anterior ca fenomen de ultimă oră, dar deosebit de pregnant, al momentului global actual. El găsește în și utilizează precum un instrument principal de promovare, ceea ce am putea denumi „haosul reglementar”.
Evoluțiile cadrului normativ înregistrate și expresiile lor sunt revocate sau reformulate, sunt încurajate „auto orientările” și poziționările de forță, tehnologică, economică sau chiar cu susținere politică, și toate acestea în numele unei libertăți absolute de întreprindere și/sau expresie, unui avânt necontrolat și neîngrădit al inovației și, nu în ultimul rând, în datele competitivității și concurenței noii supremații tehnologice, prin natura și dimensiunile sale și una geostrategică.
Așadar, prin forța lucrurilor nașterea dreptului inteligenței artificiale are loc într-un atare context tensionat, conflictual, marcat de incertitudini și instabil, deloc favorabil autenticului progres juridic.
Pe acest fundal, noua confruntare geostrategică, preponderent tehnologică, determină implicit, dar expresiv, evident și o poziționare față de reglementarea juridică a problemei în dorința unei curse fără obstacole în dobândirea supremației aferente. Dintre cei trei poli de putere tehnologico-economică angrenați în competiție, China face, din start, figură aparte, prin sistemul său de drept socialist, fațetă pe care o impune și în privința reglementării IA, desigur cu ajustările necesare.
Divizat între Silicon Valley și Bruxelles, occidentul tradițional nu a mai acceptat vechea deviză, „America inovează, Europa reglementează”, și și-a separat opțiunile: sistemul de common law s-a orientat spre „legea celui mai tare tehnologic” și încearcă, într-o tentativă de „feudalism tehno”, să determine pe aliatul de pe bătrânul continent să renunțe la arsenalul legislativ pe care s-a grăbit să și-l elaboreze și adopte.
O chestiune mai degrabă de conjunctură, generală și de interese economice și mai puțin, sau deloc de ținută civilizațională. Este vorba, pe fondul lucrurilor, și de o viziune asupra mondializării, cea europeană fiind una reglementată, fondată pe drepturile fundamentale, democrație și statul de drept, dar și pe justiție socială și tranziție ecologică.
În același timp, în condițiile promovării dereglementării, ea opune suveranitatea normativă, o responsabilitate compatibilă cu competitivitatea, mondializării dereglementate, bazată pe o logică libertariană. Europa vrea să se distingă prin afirmarea unui model alternativ, fondat pe un cadru juridic clar, garant al unei IA responsabile, de încredere, a interesului comun și durabilității dezvoltării, aferentă unei a treia căi – dincolo de cea americană și de cea chineză – afirmată în cadrul Summit-ului de la Paris din februarie 2025, asumată de numeroase alte state, și proclamată prin Declarația privind o inteligență artificială incluzivă și durabilă pentru popoare și planetă.
A renunța la o atare perspectivă și a demantela regulile a căror bază a fost stabilită prin AI Act și a nu le dezvolta și consolida, ar însemna a renunța la ceea ce face singularitatea UE: o putere normativă ghidată de puternice valori civilizaționale!
Într-un asemenea context general contorsionat, contradictoriu și, sperăm repede tranzitoriu, în lumina începuturilor afirmate prielnic cu precădere în răstimpul 2019–2024 se impune să consolidăm modelul european generalizat, cu nuanțe specifice, pe cât posibil la nivelul întregii a treia „lumi a IA”, să rezistăm tentativelor de recul și reglementare și să ne întărim reziliența reglementară.
În același timp, nu trebuie să neglijăm continuarea demersului reglementar internațional în materie, întreținerea multilateralismului deja inițiat (deopotrivă în cadre precum cel onusian sau al summit-urilor IA), dezvoltarea și impunerea inițiativelor de soft law ca premergătoare și, la momentul potrivit, să poată trece și să se decanteze în formule de hard law.
Un vector important îl reprezintă, în această privință, continuarea și intensificarea activității Grupului internațional de experți privind securitatea IA condus de Y. Bengio care, prin studiile și concluziile sale să fundamenteze și să orienteze procesul normativ în materie.
Un rol important în condițiile actuale, în sensul afirmării perspectivelor Dreptului inteligenței artificiale (DIA), revine continuării demersurilor de transpunere în practică a Convenției-cadru a Consiliului Europei privind inteligența artificială, drepturile omului, democrația și statul de drept (2024), prin sporirea numărului de aderări și de ratificări, intrării în vigoare și punerii sale în aplicare.
Exemplul recent al Consiliului de a respinge cererea a nouă state, în frunte cu Italia, de „regândire a modului în care CEDO interpretează Convenția europeană a drepturilor omului” în special cu privire la migrație, de a respinge ferm atari ingerințe, e încurajator și ne oferă speranța unei manifestări de fermitate cu aceeași intensitate și referitor la apărarea acquis-ului convențional în materie de inteligență artificială. În fine, pentru planul național sunt de remarcat eforturile de elaborare a unei legi-model privind drepturile fundamentale în cadrul revoluției IA.
Ovidiu Predescu: În această perspectivă, deopotrivă transformatoare și purtătoare de multiple provocări pentru drept, cum ar trebui privite, abordate și tratate lucrurile într-o societate democratică și o civilizație construită, prin excelență, în mod tradițional, pe fundamentul valorilor juridice?
Mircea Duțu: Pentru a rezolva marile probleme, deopotrivă concrete și generale, până la cele de anvergură existențială, presupuse de invazia manifestărilor revoluției IA, se impune o dezbatere democratică la înălțimea mizelor aferente: exigentă, informată și colectivă. Ne trebuie în același timp o capacitate de a spune nu, ferm și efectiv la anumite utilizări ale sale, chiar dacă acestea sunt posibile din punct de vedere tehnic. Și aceasta întrucât progresul nu rezidă numai în ceea ce mașina poate face, ci și în ceea ce noi decidem, împreună, a face cu rezultatele invențiilor tehnologice.
Iar pentru aceasta, în democrații și conform statului de drept avem la dispoziție reglementările, în toată varietatea formelor și capacităților de exprimare și de utilizare. Din această perspectivă modelul european, oferit prin AI Act din 13 iunie 2024, prin întâietatea sa în timp, amploarea și soliditatea reglementării oferite, rămâne reperul major al procesului de juridicizare a domeniului și de inițiere a dreptului IA, ca nou câmp de regenerare normativă și invenție juridică.
Rod al unei fertile conlucrări a specialiștilor în materie de algoritmi cu cei ai managementului juridic, sub auspiciile particularităților construcției europene (marcată de nevoia coagulării pieței, imperativului coerenței juridice și promovării vectorului inovației tehnologice) el reprezintă, în mod evident și primordial, un cadru juridic pentru o etică colectivă, de deschidere nu numai europeană, ci mondială. Față de dilemele generate de fenomenul noilor tehnologii el ne propune o încadrare posibilă, cu minusurile și plusurile sale, dar care merită și trebuie a fi experimentată pentru a-și spune pe deplin cuvântul.
Pentru prima dată, o reglementare juridică amplă impune transparența, explicabilitatea și supervizarea umană pentru sistemele calificate ca fiind cu risc ridicat, printre care și cele în mod potențial folosite în domeniile muncii, educației sau justiției.
Regulamentul privind IA reglementează sistemele de inteligență artificială, clasificându-le după nivelul lor de risc (fiind reținute și definite un număr de cinci). Cele considerate cu risc inacceptabil, precum supravegherea biometrică în timp real ori aferente notației umane (cu referire la creditul social chinez) sunt interzise. Sistemele de IA cu grad ridicat de risc, utilizate în special pentru recrutare, educație ori justiție, sunt autorizate, dar sub condiția unor obligații stricte de: transparență, supervizare umană, trasabilitatea datelor și gestiunea prejudecăților.
Aplicațiile cu risc limitat, precum chatbot-urile sau generatoarele de imagini presupun numai semnalarea naturii lor neumane. Cele cu risc minimal (recomandări de conținut, filtre anti-spam) nu sunt supuse vreunei restricții. În fine, o categorie specifică e consacrată sistemelor de IA generative, precum ChatGPT ori generatoarele de imagini. Atari modele trebuie să indice în mod clar atunci când un conținut e produs în mod artificial, să facă publică natura datelor ce i-au servit pentru antrenament și să prevină orice uz răuvoitor, în particular în materie de informare, dar și în cea a drepturilor de autor.
Ceea ce schimbă fundamentul AI Act constă în responsabilizarea conceptorilor și prescriptorilor respectivelor sisteme. Astfel, cu cât un sistem are un impact mai puternic asupra vieții cetățenilor, cu atât mai mult funcționarea sa trebuie să fie documentată, supervizată și justificată. Așadar, devine posibil a cere explicații, a solicita auditări ale sistemelor ori a contesta o decizie luată de o IA. Se rupe, prin urmare, cu logica „cutiei negre” pentru a se instaura principiile transparenței, responsabilității și controlului.
Se cuvine în acest sens să ne deschidem spre o aplicabilitate cât mai largă posibil și numai benefică a noilor tehnologii, dar în condițiile domniei dreptului și controlului democratic, rezistând și pe această cale presiunilor lobby-urilor tot mai puternice, care pretextează că o atare reglementare ar putea încetini competitivitatea și ar defavoriza Europa, mai precis UE, în concurența tehno-comercială în acest nou și decisiv domeniu al dezvoltării economico-sociale și civilizaționale.
Ovidiu Predescu: Impactul IA se produce și se manifestă mai întâi la nivelul realităților socio-juridice, fără prea mari explicații, ci cu atenție mai ales la implicații concrete. Generalizarea lor presupune însă o dezbatere transparentă, democratică a dimensiunilor mutațiilor reglementare și conceptuale. Este vizibilă o atare preocupare?
Mircea Duțu: Într-adevăr, inteligența artificială și aplicațiile sale concrete influențează și modelează deja existența noastră cotidiană, adesea în mod invizibil și necunoscut, precum recrutarea unui candidat, orientarea unui elev, dar și acordarea liberării condiționate. Totuși, atunci când vorbim de această nouă tehnologie în dezbaterea publică ne referim cel mai adesea la scenarii de transformări societale spectaculare, de genul preluării controlului de către mașini asupra umanilor în procesele decizionale, înlocuirea lor de automate în marea majoritate a meseriilor și deci prăbușirea locurilor de muncă.
Asemenea scenarii, adesea bazate pe o literatură nu lipsită de speculații și în afara suspiciunilor de manipulare, ocultează o realitate mai banală, dar tot pe atât, în cele din urmă, crucială: cea a dilemelor concrete ridicate de introducerea inteligențelor artificiale în sferele obișnuite ale vieții noastre. Inteligența artificială nu contenește a-și asuma și executa sarcini diverse.
Ea influențează decizii structurante, uneori ireversibile. Și până și în ultima dintre fiecare automatizare se ascund alegeri de valori: ce vrem să optimizăm? Cine are puterea de a decide? Ce sacrificăm pe o atare cale? Ce dileme ne rezervă inginerii și experții? Ne privesc toate profund și în egală măsură, în primul rând ca membri ai societății și apoi ca profesioniști în diverse domenii de activitate. Să ne oprim, în acest sens, în virtutea specialității noastre la actul de justiție în era algoritmică.
Într-adevăr, împărțirea dreptății este unul dintre terenurile predilecte ale experimentării algoritmice. În SUA, de exemplu, instrumente precum Compas sunt utilizate pentru a estima riscul de recidivă al unui prevenit (inculpat) și spre a orienta hotarele de punere a sa în libertate ori de a-l pedepsi.
În Franța, se explorează și sisteme de sprijin în sistematizarea, investigarea și valorificarea jurisprudenței ori redactarea automată a deciziilor simple, în timp ce China a stabilit tribunale automatizate de câțiva ani buni, la Shanghai și Hangzhou. Motivarea devine pragmatică: ușurarea sarcinii magistraților, armonizarea hotărârilor, sprijinirea pe statistici pentru o mai bună anticipare a riscurilor. Dar ce se întâmplă atunci când aceste modele se bazează pe date părtinitoare, precum arestări repartizate inegal după teritoriu?
Ori atunci când un judecător deleagă, în mod conștient sau nu, o parte din autoritatea sa unei predicții cifrate? Se poate face cu adevărat justiție fără a cunoaște motivele intime, parcursurile singulare, circumstanțele atenuante sau degradante? Putem să încredințăm decizii morale sistemelor probabilistice fără a pune în discuție esența însăși a sistemului judiciar?
Problema este cu atât mai sensibilă cu cât asemenea instrumente sunt adesea opace: nici justițiabilii și nici magistrații nu au acces la criteriile utilizate de acești algoritmi pentru a-și elabora recomandările/hotărârile. Însă, justiția nu se întemeiază numai pe exactitudine; ea se bazează pe legitimitate, transparență și încredere.
Ovidiu Predescu: Vă propun să ne oprim, din prisma unei atari viziuni generale, asupra a două aplicații concrete din ultima vreme ale unor asemenea evoluții, în privința a două drepturi fundamentale special afectate: dreptul la viață privată și însuși dreptul la viață. Începând de la 27 mai 2025 Meta, societatea mamă a Facebook și Instagram, cele două rețele sociale majore, a început să utilizeze conținuturile publice ale utilizatorilor lor europeni pentru a antrena modelele sale de inteligență artificială. Se precizează că această colectă se aplică, deopotrivă, „datelor trecute”, cât și celor din viitor. Iată un exemplu concret al ineditelor riscuri prezentate de noile tehnologii pentru dreptul la viață privată. Dispunem de suficiente mijloace juridice de apărare a drepturilor fundamentale?
Mircea Duțu: Să precizăm că 27 mai a.c. nu e o barieră absolută, în sensul că va rămâne posibilă înlocuirea și trimiterea formularelor de refuzare a acestei utilizări și după această dată, dar o parte din date vor fi recuperate de întreprinderi, opoziția nefiind retroactivă. Și chiar după un atare act, riscul de a fi parțial expus rămâne. Meta o recunoaște în politica sa de confidențialitate, prin precizările potrivit cărora firma e susceptibilă să continue a trata informații personale pentru a dezvolta și a ameliora serviciul IA de către gigantul tech, chiar dacă cei vizați se opun ori nu utilizează produsele sale.
Aceasta ar putea avea loc în două cazuri: dacă persoanele în cauză apar într-o fotografie publicată de un alt utilizator, respectiv atunci sunt menționate într-o publicație, o legendă sau un comentariu public postat de un terț. Reglementările pertinente rămân încă lacunare, ele aparțin mai ales regimului juridic al datelor cu caracter personal și incidențele cu spectrul IA sumare.
Pentru moment, mingea e în terenul utilizatorilor. Și de a o face rapid. După trecerea termenului, informațiile publice a milioane de europeni ar putea alimenta algoritmii gigantului tech american.
Pentru a justifica respectiva inițiativă, întreprinderea tech a invocat, în drept, „interesul legitim”, o bază juridică prevăzută de Regulamentul general privind protecția datelor (RGPD). O atare concluzie a fost validată în 2024 de Comitetul European pentru Protecția Datelor, în pofida rezervelor a numeroase asociații civice de apărare a vieții private. În acest context, ONG-ul austriac NOYB în special a depus plângeri în 11 state membre ale UE.
Dar, deja, recent Curtea de Apel din Köln (Germania) a estimat că proiectul Meta nu contravine prevederilor pertinente ale reglementării în vigoare. Se consideră, în general, că recurgerea la „interesul legitim” nu poate avea loc decât dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ trei condiții: tratamentul trebuie să răspundă unui obiectiv legitim, să fie necesar și să nu aducă atingere în mod disproporționat drepturilor persoanelor vizate.
Ovidiu Predescu: În timp ce în țări precum Franța se legitimează „dreptul de a muri în demnitate” în urma unor dezbateri ample și intense asupra unor majore elemente etice și aspecte juridice, promotorii IA găsesc în aplicațiile sale soluții extraordinare de a dispărea durerea, angoasa, dependența și decăderea, adică de a sprijini viața. Dezbaterea legislativă poartă asupra unor probleme care se anunță grabnic a fi depășite de progresul tehnic. Implicațiile etico-juridice devin la fel de mari precum speranțele pentru sănătate. Și să nu uităm, domnule profesor, că în contextul acesta al relației dintre dezvoltarea accelerată a IA și nevoia urgentă de reglementare a acesteia, umanitatea se confruntă, pe lângă convulsiile pe care le-ați invocat, cu modificarea mentalității, a modului de a gândi viața atât la nivel individual, cât și la cel colectiv. Așa fiind, putem vorbi și aici, de această dată referitor la dreptul esențial la viață, de transformări radicale aduse de IA?
Mircea Duțu: Într-adevăr, o problemă gravă, etică, medicală și chiar juridică, transformată prin posibilitățile oferite de intervenția IA. Dilema a generat controverse etico-juridice și a relevat imensele capacități ale noilor tehnologii de a modifica inclusiv viața umană. La acest nivel de dezvoltare a științei și de capacitate a dreptului de a reglementa asemenea provocări, legea franceză adoptată de Adunarea Națională la 27 mai 2025 consacră două drepturi pentru sfârșitul vieții: cel la îngrijiri paliative și ajutorul de a muri.
Ele răspund, în condițiile actualelor posibilități ale științei, la preocuparea fundamentală a fiecăruia – frica de suferință și de singurătate la momentul morții, libertatea de a alege sfârșitul vieții –, căutând, totodată, prezervarea unui imperativ colectiv, protecția celor mai vulnerabili. Se depenalizează, în circumstanțe excepționale, actele transgresive, care sunt suicidul asistat și eutanasia și se optează pentru „calea unei aplicații etice” a dreptului de ajutor la a muri, sub rezerva a cinci condiții stricte, precis și cumulativ prevăzute de lege.
Se naște astfel un drept individual – care nu obligă pe nimeni – de a exercita o „ultimă libertate”, alegând să se pună capăt zilelor în circumstanțe și sub condiții precis limitate și reglementate. Dimpotrivă, în sens transumanist, soluția propusă de partizanii intervenției IA în rezolvarea acestei dileme presupune o perspectivă mult mai favorabilă omului și demnității sale: eliminarea suferinței și sporirea calității și a duratei vieții, cu modulări corespunzătoare ale reflexiei aferente, pe care se impune a o exprima și favoriza juridic.
Veacul al XX-lea reclama dreptul de a muri, pentru că medicina eșua. Secolul al XXI-lea inventează mijloacele de a face viața mai lungă, mai dezirabilă și mai controlată. Dacă IA face suferința rară, anticipată, tratabilă atunci eutanasia devine o mărturie colectivă la resemnare. Aceasta nu mai e alegerea ultimă a unui subiect liber, ci simptomul unei țări obosite și îmbătrânite care preferă să legifereze asupra sfârșitului mai degrabă decât a investi în viitor reproșează partenerii progresului astfel înțeles establishmentului Hexagonului.
Inteligența artificială, metamorfozând medicina, deplasează cursorul etic. Ea redefinește demnitatea, nu atât ca dreptul de a muri într-un anumit fel, ci precum capacitatea de a crește în propria vindecare. Medicul devine inginerul longevității, infirmierul antrenor al îmbătrânirii active. Miza nu mai e a muri bine, ci de a trăi mai bine și mai multă vreme. Într-o lume în care viața sporește, „dreptul de a muri” ajunge o anomalie. O patologie morală și o mărturie a înfrângerii.
El exprimă renunțarea unei societăți care nu a putut să creadă în propriul viitor. Dacă ceea ce Demis Hassabis (Premiul Nobel la chimie, 2024) afirma („Dorind să reduc timpul de descoperire a unui nou medicament, de la 10 ani la câteva săptămâni. IA ne va permite să vindecăm toate bolile umane până în 2035”) și Dario Amodei, PDG Anthropic, („Sistemele pe care le vom construi vor învăța mai repede ca oricare cercetător uman și vor descoperi tratamente pe care nu ni le-am fi putut imagina singuri.
În curând vom pune echivalentul a mii de premii Nobel ale oamenilor de știință într-un singur server informatic. Pariez că speranța de viață umană va atinge 150 de ani până în 2037”) reprezintă adevărul, atunci generația care reclamă suicidul asistat e poate și ultima posibil de a o cere în deplină legitimitate.
Soluția tehnică e evidentă: investirea masivă în tehnologiile de sănătate predictivă, în terapiile genetice și în personalizarea îngrijirilor. Într-o lume în care IA devine un medicament, prioritățile se schimbă. Miza nu mai e moartea ușoară, ci viața augmentată. Nu atât „dreptul de a muri” trebuie să fie proclamat ori chiar consacrat constituțional, ci ambiția de a nu ajunge a-l exercita.
Asistăm la o lume în care IA respinge senescența și afirmă demnitatea umană dincolo de limitele sale biologice de până acum și, prin aceasta, consolidează semnificațiile dreptului la viață și a-i amplifica semnificațiile la viață îndelungată și cât mai demnă.
Dreptul rămâne indispensabil realităților sociale, dar intervenția sa se manifestă diferit, deopotrivă prin natură și consecințe. Adică, în cele din urmă, cele două planuri principale de transformare a sa sub impactul revoluției IA.
Ovidiu Predescu: În cursul discuției noastre de context, ați evocat și o experiență britanică recentă, cu aceleași rezonanțe juridice legate de IA, cea a BBC referitoare la inițierea unui master-class Agatha Christie, celebra autoare de romane polițiste. După aspectele grave invocate și prezentate mai sus și spre a încheia dezbaterea noastră într-un ton mai optimist, nu înainte de a vă mulțumi pentru discuție, vă întreb despre ce este vorba?
Mircea Duțu: Platforma de formare on-line „BBC Maestro” a canalului britanic a lansat, la 30 aprilie a.c., cursuri pentru a învăța a scrie precum celebra romancieră. Inteligența artificială permite reconstituirea vocii și imaginii sale, amândouă transpuse în persoana (virtuală) a unei actrițe.
Într-o premieră mondială, în acest mod s-a deschis șansa de a o avea ca profesoară, în cadrul unei formări de 11 lecții, pentru a deprinde a structura o intrigă, a crea „personaje convingătoare” dar și „acțiuni, răsturnări de situație, false piste și subversiuni”, promite programa aferentă. Cursurile sunt susținute de o versiune digitală a celebrei scriitoare, la prețul de 89 lire sterline.
Inteligența artificială utilizează vocea autoarei și datele biometrice în scopul de a reconstitui cât mai apropiat posibil de ceea ce a fost figura A. Christie. Aceste efecte vizuale sunt apoi suprapuse unei actrițe, care a fost aleasă după 18 luni de casting și 150 de audiții.
La capătul acestui proces îndelungat a fost selecționată persoana considerată a fi cea mai potrivită, prin similitudinile fizice, în scopul de a facilita montajul final. Moștenitorii autoarei, cu două miliarde de cărți (exemplare) vândute în lume, au acceptat acest proiect unic, condiție ca respectivul curs să fie elaborat pe baza cuvintelor sale. Pentru aceasta, documentele unice au fost transmise și puse la dispoziție de strănepoții scriitoarei. Timp de doi ani, aproape 100 de universitari, cercetători, personal de creație au participat la nașterea cursului on-line.
Împreună au analizat scrierile A. Christie (manuscrise, scrisori și interviuri) cu scopul de a extrage un evantai de puncte de vedere și opiniile sale asupra modului de a scrie. Iată o experiență în care literatura cu accente juridice se combină cu virtuțile IA și cu rezultate de eficiență concretă într-un rezultat inedit, pe cât de prevestitor a ceea ce ne putem aștepta în viitorul apropiat.
Un material Legal Marketing
