Nimeni nu poate invoca necunoașterea legii în apărarea sa, spune unul dintre principiile de bază din Drept. Dar cum poate urmări un cetățean dacă încalcă sau nu legea sau care sunt drepturile sale în materie civilă, când sunt în vigoare, conform unei analize Profit.ro, peste 21.200 de acte normative uzuale (legi, ordonanțe, hotărâri de guvern), din care peste 9.200 intră în legislația primară, iar alte sute de noi legi intră în vigoare în fiecare an.
“Viața, libertatea și proprietatea nimănui nu sunt în siguranță în timp ce puterea legislativă e în sesiune”, judecătorul Gideon J Tucker, circa 1866.
În România, între 1864 și iulie 2017, au fost publicate 86.897 de acte normative, dintre care sunt în vigoare 74.718. Mare parte dintre actele în vigoare sunt acte individuale - decrete privind numirea unor procurori, judecători etc, treceri în rezervă, acordarea de medalii, rechemarea și numirea de ambasadori, decrete de promulgare.
31 octombrie - Maratonul de Educație Financiară
5 noiembrie - Gala Profit – Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
Sunt în vigoare 21.246 de acte normative uzuale, adică Coduri, Legi, Ordonanțe ale Guvernului, Ordonanțe de urgență ale Guvernului, Hotărâri ale Guvernului. Dintre acestea, 9.224 reprezintă legislația primară, adică actele de mai sus, mai puțin Hotărârile de Guvern.
Cea mai mare parte a actelor adoptate de-a lungul timpului, abrogate sau încă în vigoare, sunt cuprinse în Repertoriul Legislativ al României, editat de Consiliul Legislativ.
Colecția pe 2016 are 5.400 de pagini de titluri de acte și, deși unii ar putea obiecta, e o lectură mai puțin plăcută decât cele 4.215 pagini din seria “În căutarea timpului pierdut”, scrisă de romancierul francez Marcel Proust. Stendhal, care n-a scris atâtea pagini publicate cât a trăit, citea des textele legislative pentru a-și purifica scriitura de epitete și alte zorzoane literare. E greu de crezut, însă, că ar fi avut timp să citească nu întreg conținutul legilor actuale din România (sau din Franța). Ar fi avut probleme, probabil, să parcurgă doar titlurile.
De altfel, nu am găsit informații despre numărul total de pagini al textelor legislative și e imposibil să-l estimăm cu precizie. La o medie de 5 pagini (probabil optimistă) sunt peste 100.000 de pagini de legislație în vigoare. Dinamica anuală a actelor normative poate fi văzută aici.
Aproape fiecare aspect al vieții sociale și economice e prins într-o lege. Și nu doar o lege cu caracter general, ci într-una cu caracter special, chiar cu norme speciale de aplicare.
N-a fost totdeauna așa. România, la fel ca multe alte țări contemporane, funcționa cu legi mai puține la finele secolului 19. Codul Civil și Codul de Procedură Civilă erau baza funcționării relațiilor contractuale din 1864 până la Primul Război Mondial. Codul Penal stabilea infracțiunile și pedepsele. Însă peisajul interdicțiilor s-a aglomerat în secolul 20, dar mai cu seamă în secolul 21.
Potrivit datelor din baza Consiliului Legislativ, între 1864 și până la instaurarea primului guvern comunist, în martie 1945, fuseseră publicate doar 36 de legi. În perioada comunistă, până la Revoluție, s-au publicat alte 1.771 de acte normative, iar unele dintre ele reglementau, în detaliu, mersul vieții românilor, așa cum vom vedea mai jos.
În interogările de pe portalul legislativ al Ministerului Justiției rezultatele sunt diferite. Între 1864 și martie 1945 sunt înregistrate 399 de acte juridice. Între 1945 și decembrie 1989 sunt înregistrate 4.360 de acte emise, iar între decembrie 1989 și 20 iulie 2017 sunt înregistrate 159.520 de documente emise, începând cu comunicatele către țară și primele decrete ale Consiliului Frontului Salvării Naționale.
Trecerea la parlamentarism a dus, în orice caz, la o explozie a numărului de legi adoptate și a inițiativelor puse în dezbatere.
În medie, fiecare legislatură parlamentară dezbate circa 2.800 de noi proiecte de lege. Până la jumătate dintre proiecte vin de la Guvern, fie că vorbim de drafturi propriu-zise, sau de Ordonanțe, simple sau de urgență. Pe la fiecare cameră a Parlamentului trec anual circa 650 de proiecte de lege, iar cica 360 sunt adoptate și devin legi.
Sursa: cdep.ro. Guvernul a emis 4.423 de OG și OUG începând cu 1990, în timp ce Parlamentul a aprobat 8.529 de legi în același interval. Având în vedere că actele adoptate de Guvern trebuie să fie dezbătute și de Parlament, rezultă că Executivul este responsabil pentru mai bine de jumătate din legile aprobate în România. La acest calcul se adaugă cele peste 30.000 de HG adoptate.
Cu cât statul se face mai mare, cu atât crește numărul de legi. Cu cât crește volumul de inițiative, cu atât e mai dificil pentru public să urmărească și/sau să participe la dezbaterile legislative. Și pentru presă, care se subțiază numeric, devine din ce în ce mai dificil să urmărească și să scrie despre diferitele proiecte de lege vânturate prin Parlament.
(Deși nu lipsesc reportaje la finalul de mandat al fiecărui Parlament în care aleșii sunt mustrați - dacă e cazul - că n-au produs la fel multe legi ca legislatura anterioară, ori în care parlamentarii sunt împărțiți în harnici sau leneși după cât de multe inițiative au semnat)
Sursa: cdep.ro. Se observă o creștere a numărului de proiecte înaintea aderării la UE, când trebuiau trecute în dreptul intern o serie de directive.
Întrebarea care se pune tot timpul când apare un proiect nou este cui folosește? Interesului public ar fi un răspuns onorabil, dar naiv. Dincolo de mișcările aducătoare de voturi – redistribuție/beneficii legale pentru unele categorii din banii adunați de la toți -, mai sunt și inițiativele cu miros foarte specific aducătoare de beneficii majore doar pentru unii. A se vedea contractele discreționare de infrastructură (L32/2004 – contractul Bechtel) sau cele din energie (OUG 54/2009 și legea de aprobare pentru gazele ieftine cu dedicație pentru producătorii de îngrășămite) sau restul de reglementări privind ajutoarele de stat sau subvențiile felurite, inclusiv pentru stimularea mediului de afaceri.
Simpla producție de legi nu ajută la nimic. România e constant sub media europeană la capitolul “rule of law”.
România are cel mai ridicat număr de litigii, din UE, care intră anual pe rolul instanțelor raportat la populație , cu circa 7 noi dosare la 100 de locuitori în 2014 și 2015, în creștere de la circa 4 dosare/100 de locuitori în 2013. Mediana în UE e la 2 dosare noi la 100 de locuitori, potrivit unui raport al Comisiei Europene.
Calitatea legilor produse e îndoielnică nu numai în raport cu cetățenii, ci și în raport cu alte instituții ale statului.
Spre exemplu, Curtea Constituțională a dat 613 decizii de admitere privind neconstituționalitatea în tot sau în parte a unor legi începând cu 1992.
ÎCCJ a adoptat circa 600 de decizii și hotărâri privind recursuri în interesul legii și dezlegări ale unor chestiuni de drept începând cu 2004.
Stabilitatea și predictibilitatea legii, una dintre cele mai mari stăruințe ale mediului de afaceri, nu pare a fi respectată câtuși de puțin de către stat.
Spre exemplu, s-au făcut deja 17 modificări la Codul fiscal, publicat în septembrie 2015 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2016. Precedentul Cod fiscal, cel din 2003, a fost modificat de-a lungul anilor de 55 de ori. Codul Muncii (2003), a fost modificat de 28 de ori.
Doar în acest an a fost înlăturat plafonul privind contribuțiile sociale și s-a decis ca plata contribuțiilor pentru contractele part-time să se facă la nivelul salariului minim.
Printre titlurile de lege
După venirea comuniștilor la putere, pe măsură ce piața de liber schimb a fost înlocuită aproape total de stat, iar proprietățile private din industrie, majoritatea serviciilor și parțial din agricultură au fost naționalizate, prețurile au început să fie stabilite de stat, prin decrete, hotărâri și alte tipuri de decizii.
De la avioane, la piei de animale, de la frigidere și televizoare la blocuri de piatră sau locuințe, de la boilere și nave de pescuit oceanic la grâu, prețurile erau stabilite de statul comunist “pe baze științifice”.
Câteva exemple în acest sens sunt Decretul prezidențial 261/1975 privind stabilirea prețurilor de producție și cu amănuntul la curci și curcani. Sau DP 309/1980 privind prețurile la fasole boabe și linte. Sau Hotărârea Consiliului de Miniștri 249/1972 privind stabilirea prețului cu amănuntul pentru chibrituri din carton – format plic.
Cu avansul socialismului spre ruina economică, apar titlurile de legi care instituie austeritatea severă a anilor ’80.
Unele au denumiri aparent banale. Spre exemplu, Decretul nr. 277/1979 privind unele măsuri pentru raționalizarea consumului de carburanți și gospodărirea economicoasă a parcului de autovehicule presupunea, în fapt, reducerea cu jumătate a parcului de automobile din proprietatea statului, a taxiurilor, a cotelor de benzină, scumpirea carburanților. Se introduce și circulația alternativă în week-end (numere soț/fără soț) în cazul autovehiculelor proprietate personală, și se îngreuna, suplimentar, ieșirea din țară cu mașinile private, în condițiile în care cantitatea maximă de combustibil era limitată la 10 litri de autoturism la punctul de frontieră.
Decretul 94/1983 privind declararea animalelor, înstrăinarea și tăierea bovinelor și cabalinelor interzice țăranilor să-și sacrifice animalele pe cont propriu, sub sancțiunea închisorii de la 3 luni la un an, plus plata despăgubirilor către stat. Legea vine la un an după ce este introdusă distribuția raționalizată a produselor alimentare.
Din epocă nu lipsesc nici încercările statului de a stimula tovarășii din teritoriu să livreze planurile stabilite de la centru.
Un exemplu este D 71/1978 privind organizarea și desfășurarea întrecerii socialiste între consiliile populare județene și al municipiului București, municipale, ale sectoarelor municipiului București, orășenești și comunale.
Statul acordă premii de până la 400.000 de lei pentru consiliile/orașele care îndeplinesc planul de investiții sau au lucrări ridicate prin muncă patriotică sau dacă îndeplinesc, în general, planurile din diferite domenii. Banii pot merge spre înfrumusețarea localităților.
După ce a plătit aproape toată datoria externă, cu prețul penuriei de consum din anii ’80, contractată pentru investiții în industrie care s-au dovedit neviabile, regimul Ceaușescu a interzis, în aprilie 1989 creditele din străinătate (L 3/1989).
După Revoluție, aceasta a fost una dintre primele legi anulate de CFSN, în 31 decembrie.
Începutul anilor ’90 e plin de titluri de legi menite să asigure împrumuturi externe pentru finanțarea balanței de plăți, afectată de creșterea fulimnantă a importurilor.
În tot acest timp, în România s-au instituit caste, s-au dat subvenții și beneficii pentru unele categorii sociale, dar, mai ales, s-au pus taxe, impozite, accize, tarife etc. Și s-a amânat trecerea cu adevărat la piață, cu multe controluri de prețuri justificate politic ca necesare păstrării păcii sociale.
În 1991 (hotărârea 804) se pune un impozit pe profit de 45%. În condițiile în care aproape toate companiile din economie erau de stat, e greu de spus ce valida acest profit în perspectiva atragerii de investiții străine directe (care oricum n-au venit decât mult mai târziu și niciodată prea multe).
Cu Legea 32/1993 se pune în aplicare a Taxa pe Valoarea Adăugată începând cu 9 iulie 1993.
Impozitul pe veniturile agricole este impus și suspendat rapid la mijlocul anilor ’90, apoi reluat din nou.
Legea 123/1998 instituie reorganizarea Consiliului pentru Reformă. Regula generală e că atunci când vrei să te prefaci că faci ceva, dar în același timp ai de gând să îngropi discuția definitiv, faci un comitet, o comiție, un consiliu sau orice altă organizație consultativă.
Și în România s-au născut din ce în ce mai multe comitete și comiții. Spre exemplu, prin L 196/1998 se năștea Comisia de Evaluare și Acreditare a Învățământului Preuniversitar, înlocuită în 2005. După nume, cel puțin, ar putea părea ca un pol de dezvoltare a învățământului în România. Realitatea tristă e că, oricum te-ai uita, avem printre cele mai slabe performanțe cu elevii din Europa, fruntași în rândul analfabetismului funcțional în UE.
Situația nu e mai roz nici la nivelul învățămânutlui universitar, având în vedere că toate universitățile private s-au înființat ca urmare a unor legi – în perioada 2002-2004 -, inițiativa privată în acest domeniu fiind supusă filtrului obligatoriu de lobby la nivel parlamentar.
Nu lipsesc măsuri precum cea din L 133/1999, cu toate continuările următoare, privind stimularea întreprinderilor privare și stimularea IMM sigur n-au avut efectele scontate, având în vedere starea în care se află România, cu cel mai mic număr de întreprinzători per capita din UE și cea mai mică rată de înființare a firmelor.
Multe titluri de legi arată tristețea generală a perioadei de tranzițe, un exemplu fiind legea 73 din 1997 prin care se acordau compensații bănești pentru scumpirea pâinii, urmată în 1998 de lege 147 care impunea impozite pe spectacole, ceea ce schimbă deviza “pâine și circ” în “n-ai pâine, ce cauți la circ?”
În România există lege pentru prevenirea și combaterea pornografiei (196/2003), care obligă, printre altele, ca orice site cu caracter pornografic să fie parolat și cu acces plătit pe minutul de utilizare, cu accesul declarat la Fisc.
Există și legea pentru producerea și valorificare legumelor (312/2003) care spune oamenilor cum pot să planteze legume în funcție de zonă în funcție de “aprecierea de ansamblu a factorilor climatici, edafici, economici, sociali și de protecție a mediului, care să orienteze delimitarea teritorială și amplasarea speciilor, soiurilor și hibrizilor în zonele de cultivare cele mai favorabile”. E în vigoare și o lege similară pentru pomicultură (48/2003).
Inclusiv producția de semințe pentru agricultură e reglementată și controlată de stat – a se vedea Legea nr. 75/1995 sau Legea 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul si certificarea calității, comercializarea semințelor și a materialului săditor, precum și testarea și înregistrarea soiurilor de plante, care spune, practic, că nu ai voie să vinzi semințe fără semnătura statului.
Metalele prețioase au un regim aparte în România (L 261/2002), cum are și play-back-ul, prin L 298/2006, care spune cum poți să cânți de pe bandă. Tinerii au și ei o lege (350/2006), care stabilește, dincolo de vârsta legală la care te mai poți considera tânăr (35 de ani, zice statul) și facilitățile de care beneficiază tinerii sau, mai pe larg “cadrul juridic necesar asigurării de condiții adecvate integrării socioprofesionale a tinerilor, conform necesităților și aspirațiilor acestora”, statul fiind cel mai în măsură, desigur, să stabilească aceste condiții.
Am putea să continuăm cu exemplele, până la urmă 5.400 de pagini de titluri de legi oferă suficient umor legislativ absurd.
Vom da, în final, o veste bună crescătorilor de porumbei voiajori care ne citesc. Legea columbofiliei din 1940 care interzicea, practic, creșterea porumbeilor călători fără patalama de la stat, sub sancțiunea unor pedepse de până la 3 ani de închisoare (activitatea era total interzisă celor care nu erau etnici români), a fost abrogată în 2004.
