Armele lui Krupp

scris 16 dec 2021

Economia avea nevoie de dezvoltare, pe care rivalitățile dintre partidele politice din Germania și dezordinea generală nu i-o puteau asigura... Ne-am gândit că Hitler ne va oferi un mediu sănătos și într-adevăr, a făcut asta... Nouă, familiei Krupp, nu ne-a păsat niciodată prea mult de ideile politice. Ne doream doar un sistem care să funcționeze bine și să ne permită să lucrăm nestingheriți. Politica nu e treaba noastră!

Declarația din 1947 aparține lui Alfried, utimul Krupp important, care a respins orice vină atribuită pentru cei 12 ani de închisoare primiți la Nürnberg, din care a ispășit doar trei, pentru că a fost grațiat și a ajuns să-și propuleseze din nou compania în fruntea pieței comune europene în anii ’60, după cum remarca William Manchester în “Armele lui Krupp” - o carte care făcea senzație în urmă cu cinci decenii.

Alfried Krupp era un corporatist, unul care nu se încurca prea mult în etică, preferințe individuale, relații de piață. Potrivit lui Ludwig von Mises, industria organizată după modelul corporatist, fără teamă de concurenți, nu e servitorul, ci stăpânul consumatorilor. Pe piață, corporația se află în postura producătorului și vânzătorului unic. Ea nu se teme de concurența producătorilor de bunuri identice, deoarece posedă dreptul exclusiv asupra producției. De aceea, avem de-a face cu o societate de monopoliști.

Mises apreciază că sistemul corporatist nu are niciun motiv să-și facă producția cât mai eficientă, corporațiile urmăresc să și-o reducă pentru a obține prețuri de monopol. Situația lor va fi cu atât mai bună cu cât cererea pentru produsele lor va fi mai presantă; intensitatea cererii face posibilă restrângerea producției și obținerea unor profituri globale în creștere. Sistemul, în ansamblul său, conduce la un despotism nelimitat al industriilor ce produc bunuri vitale.

Toate propunerile sistemului corporatist au nevoie de intervenția statului, cel puțin în cazul în care nu se poate ajunge la un acord între corporații asupra anumitor chestiuni cum ar fi cea a prețurilor, subliniază Mises, care indică a se vedea discursul lui Mussolini în Senatul italian din 13 ianuarie 1934. Iar politica prețurilor - atrage atenția economistul austriac - nu constituie singurul impediment, ci un astfel de sistem face imposibilă orice schimbare a procesului de producție.

Rămâne ca cititorii noștri, care sunt mai inteligenți decât noi, cum obișnuia să spună revista Cațavencu, să aleagă cu ce model sunt de acord. Cu diviziunea muncii și economia de piață sau cu corporatismul, care încurajează, potrivit misiunii jocurilor corporatiste: moralul, spiritul de echipă, stilul de viață sportiv, relațiile de afaceri, integrarea socială.

Am discutat până acum însă de corporații și corporatiști, cu precizarea că termenul de corporatism nu e o licență, ci unul consacrat, pentru a readuce în atenție și comunicatul Institutului pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” potrivit căruia în lucrările sale “Mihail Manoilescu a dezvoltat o pledoarie în favoarea dictaturilor fasciste din Germania și Italia, totalitarismului, partidului unic și ideii mussoliniene a corporatismului”.

Spre deosebire de José Jerônimo Moscardo de Souza, ambasadorului Braziliei, intervievat de revista Formula AS, care îi conferă economistului român o altă conotație: “Se credea că suntem condamnați să rămânem o țară agrară, ca și România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de externe al țării dumneavoastră și un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, «Teoria protecționismului și schimbului internațional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni și-au clarificat originile inegalității, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie și agricultură, dintre exporturi și importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”.

De altfel, în 1934, președintele brazilian Getúlio Vargas a impus o nouă constituție, cu elemente inspirate din corporatismul mussolinian, considerată semifascistă. Iar ca dovadă că, atât brazilienii, cât și argentinienii lui Perón, au crezut în corporatism au găzduit un număr mare de naziști și fasciști, refugiați din Europa după cel de-al doilea mare război al secolului trecut. Nestor Kirchner și Cristina Fernández de Kirchner, soț și soție, care au condus pe rând Argentina, cam în stilul Juan și Isabela Perón, au venit la putere cu o platformă neoperonistă.

Dar de la marii români ar trebui să revenim la americanii care l-au grațiat pe Alfried Krupp, l-au repus în drepturi și ajutat cu Planul Marshall. Americanii au avut un mare complex că tehnologic abia au ținut pasul cu germanii. Noroc că Niels Bohr a reușit să ajungă la timp în Statele Unite și să i se alăture lui Albert Einstein. În acest caz politica antisemită a Partidului Muncitoresc Național-Socialist German a jucat împotriva lui Krupp. La fel de importantă este însă și decizia a-l lua la sfârșitul războiului pe Wernher von Braun, alături de grupul său, de la baza de la Peenemünde, de sub nasul rușilor. Astfel, SUA au realizat nu doar bomba atomică via Bohr, ci și programul spațial.

Operațiunea Paperclip a avut rolul să împiedice știința germană să încapă pe mâna rușilor și britanicilor, au fost transferați în Statele Unite 1.600 de cercetători și familiile lor, care au făcut ca americanii să obțină avans tehnologic în aeronautică, electronică, medicină etc.

Pe de o parte, americanii au primit avantaj comparativ, dar pe de alta cu ce influență s-au ales? Dacă ne uităm la Vargas și Perón și statele lor s-au dezvoltat, dar au plătit un “tribut” imigranților. Dacă analizăm comportamentul președinților Eisenhower și Nixon, se vede a fi deosebit de “corporatist”. JFK l-a învins initial pe contracandidatul Nixon și a încercat să schimbe mentalitatea și să medieze conflictele rasiale, care nu se știe cum de s-au acutizat imediat după “imigrația” din anii ‘50. Și se pare că a pierit “pe mâna” unui Hoover care instaurase în FBI o atmosferă gestapovistă. Acesta a venit de hac reglărilor de conturi la foc automat, dar și lumii capitaliste din cântecele lui Sinatra.

În fine, lui Reagan și Clinton li s-a tolerat ceva mai multă libertate, dar mai ales pentru că economiile aveau nevoie urgentă de schimbări structurale. Ei n-au încercat să modifice mentalități, precum Kennedy.

Ajungem în prezent și observăm o lume cam așa cum a “lăsat-o” Krupp. Germania și Statele Unite par a se apropia ca urmare a afinităților “culturale”. Marea Britanie și Rusia sunt tot “dușmanii” descoperiți la final de război. Și să nu uităm că Franklin Delano Roosevelt s-a chinuit mult să alăture țara sa Regatului Unit și Uniunii Sovietice în război, fiindcă ceea ce-i fascinase pe Vargas și Perón prinsese și în America de Nord. Între timp, ca să nu se mai risipească inutil resursele, marketingul corporatist a “fuzionat” cu propaganda oficială.

Apropo de fuziune, ați auzit de entități cu risc sistemic? Sunt cele “too-big-to-fail”, corporații care primesc imunitate din partea statelor, ce produc oricât de mult hazard moral și selecție adversă la nivelul indiviziior pentru a le salva. Într-un fel statele sunt luate captive și granițele-suveranitatea devin neimportante.

viewscnt
Afla mai multe despre
corporatism
krupp
too big to fail