Autori

Îmi amintesc că un cunoscut analist, care, între timp - pentru meritele dovedite - a primit demnități publice, spunea că: “Dacă ar fi emise ți­tluri de stat pentru populație, oamenii ar avea un mod direct de a penaliza statul. Atunci când statul face risipă, când crește cheltuielile, urcă inflația - ceea ce erodează randamentele, populația vinde titlurile, iar prețul acestora scade. Relația dintre ce­tă­țeni și stat ar fi mai directă și mai acti­vă decât acum când ce­tățenii penalizează politicienii doar din patru în patru ani, la alegeri”.

“Acum suntem toți keynesieni” - asta se știe de dinainte de marea criză mondială declanșată în 2007-2008. Keynesianismul este fundamentul însuși al sistemului economic mondial. Nu există nimic mai mainsteam în economie, chiar dacă mulți decidenți de politici publice refuză să pronunțe numele lui John Maynard Keynes, iar destui, poate, nici n-au auzit de el.

Ultimele trei dăți când președintele Erdoğan a îndepărtat guvernatorul, reacția piețelor valutare în prima săptămână de activitate a celor care au preluat funcția le-a definit acestora întreg mandatul. Tocmai de aceea este atât de mare prăbușirea lirei de săptămâna aceasta, survenită în pofida angajamentului lui Kavcıoğlu de a menține continuitatea politicilor predecesorului său.

Evaluările asupra economiei, cel puțin cele care implică cifre și calcule aritmetice, sunt întotdeauna tentative eșuate parțial din start de a structura și "captura" informații extrem de complexe și aflate în continuă schimbare. PIB-ul, indicele prețurilor de consum, rata șomajului, starea contului curent sau a schimburilor comerciale sunt valabile la modul absolut practic doar în secunda în care au fost calculate și asta dincolo de eventuala incompletitudine a datelor statistice. Economiștii încearcă să reconstituie filmul dinamic al raporturilor de producție și consum dintr-o succesiune de fotografii mișcate, cu multe goluri între ele.

Sub comunism, dar și mai înainte, în succesiunea de regimuri mai voalat sau mai explicit fasciste de dinainte de 1945, românii au rezistat (nu foarte eroic, dar ferm) prin umor. Bancuri s-au spus și cu Hitler, și cu "Căpitanii" Codreanu și Sima, și cu "Conducătorul" Antonescu, nu doar cu Ceaușescu. De altfel, probabil că tradiția, deopotrivă rezilientă și (în bună măsură) păguboasă, căci menită să prevină explozia de revoltă a "mămăligii" oferind o supapă de descărcare a tensiunilor sociale, este chiar mai veche, posibil de la voievozi. De unde vorba arhaică "bem și înjurăm stăpânirea".