' fill='%23FBBC05' d='M0 37V11l17 13z'/%3E%3Cpath clip-path='url(%23b)' fill='%23EA4335' d='M0 11l17 13 7-6.1L48 14V0H0z'/%3E%3Cpath clip-path='url(%23b)' fill='%2334A853' d='M0 37l30-23 7.9 1L48 0v48H0z'/%3E%3Cpath clip-path='url(%23b)' fill='%234285F4' d='M48 48L17 24l-4-3 35-10z'/%3E%3C/svg%3E){kind=small}
O parte din venitul unei societăți trebuie să poată fi păstrată, investită și transformată în active care produc valoare în anii următori. Aici apare întrebarea care interesează cu adevărat România: câți oameni au posibilitatea să participe la acest proces?
Adam Smith a legat progresul economic de diviziunea muncii și de specializare, însă specializarea produce efecte tot mai mari atunci când este susținută de instrumente, tehnologie și capital. Un muncitor care dispune de echipamente moderne, infrastructură și o organizare eficientă poate produce incomparabil mai mult decât unul care lucrează cu mijloace rudimentare. Capitalul schimbă, astfel, valoarea muncii. Dar capitalul nu apare instantaneu. El este rezultatul unor decizii anterioare de economisire și investiție, luate de gospodării, antreprenori, companii și instituții.
Această perspectivă mută discuția de la simpla mărime a veniturilor către capacitatea de acumulare. O țară poate avea venituri în creștere și totuși să rămână cu o bază redusă de capital intern dacă cea mai mare parte a banilor este absorbită de consumul curent. În schimb, atunci când o parte consistentă a veniturilor poate fi economisită și orientată către investiții, creșterea lasă în urmă ceva mai durabil decât un nivel de consum mai ridicat: lasă active, companii, competențe și capacitate de producție.
Clasa de mijloc ca bază a acumulării
Clasa de mijloc devine importantă tocmai în acest punct. Ea nu poate fi definită doar printr-un prag statistic de venit și nici printr-un anumit stil de consum. Din punct de vedere economic, contează existența unui surplus după acoperirea cheltuielilor necesare. Acest surplus îi permite unei gospodării să construiască treptat o rezervă financiară, să cumpere active, să investească în educație sau să susțină un proiect antreprenorial.
Diferența dintre o gospodărie care trăiește de la o lună la alta și una care reușește să păstreze constant o parte din venit este mai importantă decât pare. Prima este dependentă aproape integral de venitul din muncă și poate fi destabilizată rapid de o perioadă dificilă. A doua începe să dobândească o formă de autonomie economică. Economiile îi oferă timp, iar activele îi pot furniza ulterior venituri care nu depind direct de numărul de ore lucrate.
La nivel individual, procesul pare lent și modest. La nivelul unei țări, efectul cumulat poate fi enorm. Dacă milioane de gospodării reușesc să economisească, o parte din aceste resurse ajunge în sistemul financiar, în fonduri de investiții, în piața de capital, în locuințe, în întreprinderi sau în alte forme de active. Astfel, acumularea privată devine una dintre componentele bazei de capital a economiei.
De aici rezultă și o diferență importantă între o clasă de mijloc definită prin consum și una definită prin patrimoniu. Prima poate avea acces la bunuri și servicii care în trecut erau rezervate unei categorii restrânse. A doua dispune și de active care îi permit să participe la producția și la veniturile viitoare. Pentru rezistența unei economii, această a doua dimensiune este esențială.
Ricardo și problema distribuției
David Ricardo aduce în discuție o altă componentă a problemei: felul în care venitul produs de economie este împărțit. Distribuția între salarii, profit și rentă nu este neutră pentru procesul de acumulare, deoarece diferitele categorii de venit au capacități diferite de economisire și de investiție.
Această idee este relevantă pentru România deoarece două economii cu același venit mediu pot avea perspective diferite dacă în una dintre ele o parte largă a populației dispune de resurse pentru acumulare, iar în cealaltă surplusul este concentrat într-o categorie restrânsă. În primul caz, proprietatea asupra activelor se poate extinde gradual. În al doilea, capitalul poate crește fără ca baza socială a proprietății să se lărgească în aceeași măsură.
Aici trebuie separată problema redistribuirii de cea a acumulării. Un stat poate transfera venituri între categorii sociale și poate reduce anumite inegalități fără să modifice semnificativ distribuția capitalului. O gospodărie poate primi un venit mai mare și totuși să nu ajungă într-o poziție din care să poată economisi suficient pentru a cumpăra active. Din perspectiva dezvoltării pe termen lung, diferența este importantă.
O societate în care mai mulți oameni pot acumula își construiește o bază mai largă de proprietari. Nu este nevoie ca averea să fie egal distribuită pentru ca acest lucru să se întâmple. Este suficient ca accesul la acumulare să nu fie blocat pentru cea mai mare parte a populației.
Schumpeter și rolul antreprenorului
Joseph Schumpeter introduce în această ecuație dinamica antreprenorială. Capitalul acumulat nu este valoros doar pentru că există, ci pentru că poate fi pus în mișcare în proiecte care schimbă structura economiei. Antreprenorul combină resursele în moduri noi, introduce produse, tehnologii sau metode de organizare și își asumă riscul ca rezultatul să nu fie cel așteptat.
În acest sens, antreprenoriatul reprezintă una dintre modalitățile prin care economisirea se poate transforma în activitate economică nouă. O parte din capitalul unei familii poate deveni capitalul unei firme. Profitul firmei poate fi reinvestit în echipamente, oameni și tehnologie. Dacă investiția este eficientă, capacitatea de producție crește, iar economia obține o valoare mai mare din aceleași resurse.
Problema apare atunci când prea puțini oameni au resursele necesare pentru a-și asuma un astfel de risc. O persoană poate avea competență, o idee bună și dorința de a construi o afacere, dar lipsa economiilor și accesul dificil la finanțare îi pot limita drastic opțiunile. Un eșec antreprenorial poate deveni, în aceste condiții, o catastrofă financiară personală, nu o etapă dintr-un proces de învățare.
O clasă de mijloc mai puternică schimbă și această ecuație. Economiile oferă o plasă de siguranță, iar accesul la capital permite asumarea unor riscuri calculate. Nu înseamnă că fiecare membru al clasei de mijloc trebuie să devină antreprenor. Înseamnă că societatea are mai mulți oameni aflați într-o poziție din care pot încerca să construiască ceva.
Olson și instituțiile care fac acumularea posibilă
Mancur Olson explică de ce acumularea nu depinde doar de existența unor oameni dispuși să economisească sau să investească. Contează cadrul în care aceste decizii sunt luate. Drepturile de proprietate, respectarea contractelor, stabilitatea regulilor și limitarea arbitrariului creează un mediu în care rezultatul investiției poate fi anticipat cu o anumită încredere.
Acumularea este un proces care se desfășoară în timp. Oamenii acceptă să renunțe la o parte din consumul prezent pentru un beneficiu viitor. Dacă regulile se schimbă permanent sau dacă proprietatea este vulnerabilă la decizii arbitrare, stimulentul pentru această renunțare scade. Resursele pot fi ținute în forme mai puțin productive, investițiile pot fi amânate, iar capitalul poate căuta jurisdicții mai previzibile.
Aici instituțiile devin un factor economic în sensul propriu al cuvântului. Ele influențează costul riscului, orizontul investițional și încrederea în contractele viitoare. O economie în care regulile sunt stabile permite oamenilor să gândească în ani și decenii. Una în care regulile se modifică frecvent îi împinge pe agenții economici către decizii pe termen scurt.
Același mecanism funcționează la nivelul menajelor. Economisirea are nevoie de încredere în moneda în care sunt păstrate economiile, în instituțiile financiare și în regulile care protejează proprietatea. Inflația ridicată complică procesul deoarece erodează valoarea economiilor, iar efectul este disproporționat pentru cei care se află abia la începutul acumulării.
Pentru o familie care deține deja active diverse, pierderea puterii de cumpărare poate fi compensată prin ajustarea portofoliului. Pentru una care încearcă să strângă primul capital, aceeași inflație poate însemna luni sau ani suplimentari până la atingerea obiectivului. De aceea, stabilitatea monetară are și o dimensiune socială: influențează cine poate intra în procesul de acumulare și cine rămâne în afara lui.
Capitalul străin și maturizarea economiei
Investițiile străine au contribuit decisiv la modernizarea României. Au adus tehnologie, capital, metode de management, acces la piețe și legături cu lanțuri internaționale de producție. Pentru o economie care pornea de la un stoc redus de capital, această contribuție a fost esențială.
Problema nu este, așadar, prezența capitalului străin. Întrebarea este ce capacitate locală rămâne în urma lui. O economie poate utiliza capitalul extern pentru a dezvolta furnizori locali, competențe, antreprenori și companii capabile să se extindă. În timp, acestea pot deveni surse independente de investiții și pot transforma o parte din câștigurile inițiale în capital autohton.
Polonia este un exemplu relevant tocmai prin această evoluție. Investițiile străine și integrarea europeană au avut un rol major, dar în jurul lor s-a dezvoltat și un sector antreprenorial local capabil să crească, să exporte și să investească. Unele companii poloneze au ajuns, în timp, să se extindă în alte piețe. Astfel, capitalul care a intrat inițial în economie a contribuit indirect la apariția unor companii capabile să producă și să exporte capital.
Pentru România, acesta este unul dintre pașii care urmează. Maturizarea nu înseamnă renunțarea la investițiile străine, ci dezvoltarea unei economii în care capitalul extern și capitalul intern se alimentează reciproc. Companiile locale trebuie să poată deveni furnizori competitivi, să reinvestească profitul, să se capitalizeze și, în cele din urmă, să intre pe piețe externe.
Diferența dintre cele două stadii este importantă. În primul, economia oferă un loc bun pentru capitalul altora. În al doilea, începe să genereze capital capabil să circule în ambele direcții.
Creșterea trebuie să lase ceva în urmă
O economie poate crește prin consum, credit sau investiții externe, însă întrebarea esențială este ce rămâne după ce ciclul de creștere încetinește. Dacă veniturile suplimentare au fost transformate în principal în consum, beneficiul poate fi în mare măsură temporar. Dacă o parte din ele a ajuns în active și investiții, economia păstrează o bază care poate susține următoarea etapă.
Această diferență explică de ce patrimoniul contează atât de mult. O familie care reușește să economisească în fiecare an nu acumulează doar bani. Ea construiește treptat o poziție financiară din care poate lua decizii pe termen mai lung. Poate investi în educația copiilor, poate susține o afacere, poate cumpăra active sau poate traversa o perioadă de șomaj fără să-și distrugă imediat nivelul de trai.
La scară națională, milioane de asemenea situații produc o transformare structurală. Crește numărul proprietarilor, se diversifică sursele de finanțare și se reduce dependența exclusivă de salarii sau de capitalul extern. În același timp, firmele care reinvestesc își măresc productivitatea și creează premise pentru salarii mai ridicate.
Acesta este motivul pentru care discuția despre clasa de mijloc nu ar trebui redusă la consum. O societate poate avea gospodării care își permit mai multe bunuri și servicii, dar rămâne vulnerabilă dacă acestea nu reușesc să acumuleze. Prosperitatea devine mai solidă atunci când o parte din venitul curent este convertită în proprietate și investiții.
În fond, Smith, Ricardo, Schumpeter și Olson luminează patru dimensiuni ale aceluiași proces. Smith explică rolul specializării și al acumulării în extinderea producției. Ricardo arată că distribuția venitului influențează cine dispune de resurse pentru acumulare. Schumpeter pune în centru antreprenorul și capacitatea acestuia de a transforma resursele în activități economice noi. Olson arată că toate aceste procese au nevoie de instituții care protejează rezultatul efortului și fac posibilă planificarea pe termen lung.
Pentru România, întrebarea fundamentală nu este doar cât de repede cresc veniturile, ci ce se întâmplă cu ele după ce sunt încasate. Cât din venit intră în consum și cât se transformă în economii? Cât din aceste economii devine capital? Câte dintre firmele care pornesc cu resurse limitate reușesc să se capitalizeze și să crească? Câți oameni ajung să dețină active care produc venit și câți rămân dependenți exclusiv de salariu?
Răspunsurile la aceste întrebări vor determina în mare măsură felul în care va arăta economia românească peste unul sau două decenii. Recuperarea decalajelor față de Europa nu se poate baza la nesfârșit pe capital importat, consum finanțat prin credit sau redistribuirea veniturilor existente. La un moment dat, economia trebuie să producă suficient capital propriu pentru a-și susține singură o parte tot mai mare din dezvoltare.
Adevărata miză a clasei de mijloc este tocmai această trecere de la venit la patrimoniu. Când un număr tot mai mare de oameni poate economisi, investi și deveni proprietar de active, acumularea nu mai este privilegiul unei categorii restrânse. Devine un proces social larg, care consolidează atât gospodăriile, cât și economia în ansamblu.
O țară bogată nu este doar una în care oamenii câștigă mai mult. Este una în care o parte importantă a populației are suficientă siguranță pentru a construi ceva peste venitul de astăzi. Când economiile se transformă în active, activele în investiții, iar investițiile în productivitate și noi venituri, creșterea începe să se reproducă singură. Acolo se află diferența dintre o economie care recuperează un decalaj și una care își construiește propria bogăție.
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei, Capital, Reporter Global sau Economistul.
