Firește, nu sunt căzuți în borcanul cu faliment, ca noi, dar hai să nu ne facem iluzii. Europa are o mare problemă. Însă nu despre marea sau mica situație economică europeană vreau să vă vorbesc azi. Ci despre un lucru mărunt, atât de mărunt, încât politicienii nu-s în stare să-l întrezărească nici măcar cu microscopul. După părerea mea, n-ar fi rău să se ia de brațetă cu un fost ministru al propagandei, care, când auzea de cultură, îi venea să pună mâna pe pistol.
România e ultima țară din Europa, la numărul de cărți citite și cumpărate. Toată afacerea cu cărți se situează în jurul a 120 de milioane de euro. TVA efectiv încasat din vânzarea cărților nu depășea 5 milioane de euro. Creșterea TVA de la 5 la 11% nu a adus și creșterea încasărilor, pentru un motiv simplu: confruntată cu reducerea veniturilor, populația a cumpărat mai puține cărți. Deci încasările statului nu au crescut, în schimb, situația editurilor, librăriilor și tipografiilor s-a înrăutățit. Nu mic paradox: schimbi o cifră și câștigi, ca stat, mai puțini bani, iar o întreagă ramură economică se prăbușește. O biată cifră.
Dar nici despre asta nu vreau să vă vorbesc. Plimbându-mă prin câteva orășele vestice, am fost foarte uimit să văd câte librării mici există, măcar una la 4-5 străzi. „Ce și cum mama dracului fac ăștia de țin așa o activitate păguboasă în viață?” – mi-am zis. Să fie setea de cultură occidentală atât de înșurubată în populație? Să fie vreun sprijin anticoncurențial al statului? Ce mister e la mijloc? Uimirea mea a ajuns la cote maxime când am văzut mici biblioteci publice, gratuite, deschise oricui dorea să citească. Veneai, luai o carte, puneai alta în loc sau o aduceai înapoi. Măi, că, fir-ar a naibii, lumea citește! Numai la noi, când e vorba de citit, vorba lui Goebbels, o dată duce lumea mâna la pistolul din dotare.
Dar, și iar mă lungesc, nici despre aceste inițiative culturale continui nu vreau să vă vorbesc. Pentru mine, marele mister l-au constituit micile librării. Cum de izbutesc să nu moară? Care e secretul? Mi-aș fi imaginat mii și milioane de posibilități, dacă o bună prietenă din România, care a închis de curând o librărie în Timișoara, de groaza ANAF și a falimentului (da’ tot faliment a fost), nu m-ar fi lămurit. Acolo, la „ei”, statul e cel care s-a implicat în industria cărții, special ca oamenii să poată cumpăra de unde vor ce vor și, mai ales, să nu existe concurență neloială. Cartea e la nivel de stat. Adică? N-am priceput din prima.
Și fata mi-a spus așa: „Editurile din România (și de pretutindeni) stabilesc un preț al cărții. De la acest preț, obținut în urma unor calcule contabile complexe, începe negocierea cu librăriile. Bănuiesc că nu știai asta. Adică: dacă o carte costă 100 de lei, librăria o ia spre vânzare cu un rabat comercial între 40 și 55%. Adică, ceea ce-i revine editurii, prin vânzare, sunt între 60 și 45 de lei. Librăriile mari, care au expunere, țin rabatul sus. Dar, de multe ori, la nici o săptămână sau două de la achiziție, lanțul mare de librării poate introduce un discount. Cartea nu se mai vinde cu 100 de lei, ci cu 90 sau 80. Rabatul îi permite să jongleze. Banii virtuali se transformă în bani materiali. Librăriile mici nu pot (mai cinstit vorbind, nu mai puteau, că n-au prea rămas) să ieftinească. Clientul intră, se uită și compară. Nu va lua de aici, că pălăria (de la Măgeanu – vezi Tudor Mușatescu „Titanic Vals”) e mai ieftină. Și mai sunt librăriile online, care au cheltuieli de administrare infime, care scad prețul la nivelul rabatului. E limpede ca bună ziua că editurile mici nu pot rezista.
„Stai, bade! Păi nu e ăsta principiul liberei concurențe?” O fi, dar, în tot restul comerțului, fabricantul dă un preț, iar vânzătorul adaugă procentul propriu. Aici, lucrurile stau altfel, pentru că producătorul vinde la același preț tuturor. Și ce-i de făcut? O să râdeți, dar guvernele statelor civilizate s-au gândit la asta (pentru că e de importanță națională ca lumea să citească din cât mai multe surse). De exemplu, în Franța, există o lege, emisă în urmă cu 45 de ani, Legea Lang. Promulgată la 10 august 1981, legea privind prețul unic al cărților (cunoscută sub numele de legea „Lang”) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1982 și a instituit sistemul prețului unic al cărților în Franța. Orice persoană care publică sau importă o carte este obligată să stabilească un preț de vânzare cu amănuntul pentru acea carte. Indiferent de perioada anului, acest preț trebuie respectat de toți comercianții cu amănuntul (marile magazine specializate, hipermarketuri, chioșcuri de ziare, angrosiști, librării tradiționale sau online), cărora le este permis să acorde reduceri doar dacă acestea sunt limitate la 5% din prețul stabilit de editură sau de importatorul acesteia. Nu vi se pare simplu și moral? Ba da. Și uite că dă răgaz micilor librari să respire (că de prosperitate nici nu poate fi vorba).
Care este filosofia legii lui Lang? Citez de pe saitul cu pricina: «Acest sistem, care se abate de la principiul liberei stabiliri a prețurilor, se bazează pe refuzul de a considera cărțile simple mărfuri, răspunzând doar cerințelor de profitabilitate imediată. Într-adevăr, practica reducerilor duce, pe termen lung, la o raritate a titlurilor disponibile, favorizând cărțile cu „rotație rapidă” care se adresează unui public larg (bestselleruri, ghiduri etc.), în detrimentul operelor originale.» Știa Goebbels ce știa: cu cărțile nu-i de glumit!
Iată că legile comerțului industrial, cu produse standardizate, nu mai funcționează. Dar nu e în paguba nimănui. Dimpotrivă, o națiune întreagă câștigă.
Măi, să fie! Ai dracu’ franțuji. Uite ce le-a ieșit! Las’ că intru eu pe sait și comand repede ce-a mai rămas, la cele mai bune prețuri, până nu ni se dă cu legea-n cap!
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
