Contribuție la sănătate sau taxă pe boală?

scris 8 ian 2016

Inițiativa milițienească de a îi pune să se înregistreze la Fisc pe cei fără venituri - ca să li se calculeze contribuția de sănătate - este doar un simptom al bolii sistemului. Fondul problemelor va rămâne și vor mai apărea, cu siguranță, tot felul de artificii mai mult sau mai puțin inspirate, menite, chipurile, să îl repare.

Ieșirile publice tratează populist și superficial, într-o stilistică deplorabilă, efectele. Se vorbește despre numărul prea mic de plătitori, de contribuțiile insuficiente etc. Pe scurt, nu sunt bani și trebuie storși de undeva. Incompetența birocraților și a politicienilor este exclusă, deși, de ani de zile, cârpesc o legislație și un sistem de sănătate clar disfuncționale. Curajul de a face o reformă temeinică lipsește, însă ipocrizia abundă.

Perorează aceleași poncife, ca în orice alt domeniu în care nu au soluții: ar trebui să se aloce x% din PIB.  Și apar comparațiile cu țări vestice, este deplânsă slaba colectare a taxelor și evaziunea înfloritoare. Discursul are în centru un mit nociv, prosperitatea comună sabotată de cei care ascund venituri. Resorturile nu sunt greu de intuit, este simplu pentru politicieni să flateze alegătorii, fără să atingă problemele reale și să perpetueze un status quo care le convine de minune. Dar să le luăm pe rând.

Bancherii și-au luat țara înapoi CITEȘTE ȘI Bancherii și-au luat țara înapoi

Obsesia lărgirii bazei de impozitare e vânturată de ani de zile și a ajuns la aberația de a-i pune la plată pe cei fără venituri. De fapt, prevederea nu e nouă și are, până la un punct, o logică. Nici acum, cei care nu plătesc, nu primesc servicii medicale, cu excepția celor de urgență. Pentru orice alt tratament, trebuie să achite contribuția pentru cel puțin șase luni. Această obligația va rămâne. Se va renunța la înregistrarea fiscală și la perceperea contribuției în orice condiții, chiar și de la cei care nu au venituri și nu doresc să fie asigurați.

Însă, există și alte inechități pe care modificările anunțate de Ministerul de Finanțe nu le rezolvă. În primul rând, este vorba de plata la o bază minimă, indiferent de veniturile reale. Practic, cei care au venituri mai mici de 1.050 lei brut lunar, trebuie să plătească la acest plafon.

Legea a fost contestată de nenumărate ori, instanțele sesizând Curtea Contituțională, care a și dat două decizii - 1.394 din 2010 și 395 din 2011 - prin care declară necontituțională această obligație. Curtea motiva ”așezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuși principiul egalității cetățenilor în fața legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situații identice și să țină cont, în același timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situația individuală și sarcinile sociale ale acestora”.

Degeaba, însă. Autoritățile au ignorat Curtea și au pus în Codul fiscal aceleași prevederi. Din 2014, au fost somați să plătească cei declarați  de terți că au încasat venituri din dobânzi sau dividende. Nu a contat că sumele erau derizorii. Scandalul stârnit a dus la o amnistie, cu alte cuvinte, la recunoașterea că legea e greșită. Iarăși nu a contat, și Codul fiscal nou a preluat aceleași prevederi și chiar le-a întărit cu excesiva obligație de înregistrare, inaplicabilă în practică, dar revoltătoare ca principiu.

De unde insistența Finanțelor pentru acest plafon? De la ideea că pentru un pachet minim de asistență, trebuie să se cotizeze la salariul minim, ca și când o astfel de corelație ar avea vreo legătură cu raportul real cost-beneficiu. În fapt, nu are, pentru că Finanțele nu au o monitorizare a costurilor, a cheltuielilor etc, iar legile sunt făcute intuitiv, adică după ureche. De altfel, nici salariul minim însuși nu este stabilit după alte criterii. Nu există studii de impact, nimeni din administrație nu fundamentează nicio măsură. Totul se face la inspirație. Politică.

De aceea măsurile sunt ușor de combătut, contestat, criticat. De exemplu, nici taxarea oricărui venit, fără nicio limită, nu a scăpat de acțiuni în instanțe. În principal, pentru că nu prea are legătură cu principiul contraprestație în raport cu contribuția. Ce primește la schimb, în plus, cineva care plătește și pentru salariu și pentru venitul din chirie, de exemplu? Iar din 2017, niciun tip de venit nu va mai fi exceptat. Se va plăti pentru tot, plafonat la cinci salarii medii, un prag foarte ridicat care îi va avantaja pe foarte puțini.

Construit pe principiul solidarității, sistemul ar trebui să respecte și principiul echității fiscale. Or, transformarea contribuției într-o taxă, prin aplicarea ei nelimitată asupra oricărui venit și nediferențierea beneficiilor în funcție de cotizație produc frustrare, iar calitatea serviciilor medicale, netransparența cheltuielilor și risipa nu fac decât să o alimenteze. Uniformizarea bazei de impozitare nu este o idee greșită, însă ar trebui ca obligațiile să fie plafonate rezonabil și echitabil: plata pentru orice venit, dar până la o limită acceptabilă. Însă, de un deceniu, legislația a fost doar cârpită și, în loc să devină echitabilă, clară și eficientă, a generat mai mult haos.

Veșnicul răspuns - subfinanțarea sănătății - este ipocrit din partea unor politicieni care nu știu, se tem sau nu au interesul să facă o reformă substanțială a contribuțiilor, dar și a cheltuirii banilor publici. Iar o breșă în sistemul etatist, prin încurajarea asigurărilor private, ar trebui să fie luată în calcul.

viewscnt

Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Afla mai multe despre
sănătate
contribuție
taxe