"Nu-i mai mare ca a mea, dar e a doua după mine"

Era urs! Sau cel puțin lup. Mă uitam cu groază cum se mișca în tufiș, la 20 de metri de mine. În spate aveam câmp, în stânga câmp, în dreapta câmp, cât vezi cu ochii. Și în față el, dihania. Am ridicat binoculul cu mâini înghețate de frică și l-am dus la ochi. Îl vedeam mai bine acum, deși era ascuns după copăcei, nemernicul. Ceva mai mic decât un cal, negru murdar spre maroniu și cu blana scămoșată.

Bracul s-a lipit de piciorul meu și adulmeca zarea. Îl simțeam cum tremură și știam că se teme și el. Pe frunte i se formaseră cute lungi, ca la câinii shar pei, ăia cu surplus de piele. I-am pus lesa și am așteptat acolo, în iarbă, ca bestia să facă prima mișcare. Dar  a rămas în iarbă, cu spatele la noi. Undeva, la vreo sută de metri, behăiau niște oi. Poate că a înhățat una dintre ele și rupe din ea cu colții.

Lângă blocul meu s-a ridicat o școală privată, iar în spatele ei se întinde un câmp imens, care dă în Centură. Unii spun că terenul ar fi al lui Gigi Becali. Uitându-mă la oile care îl populează, tind să le dau dreptate. Câinii mei l-ar vota pe Gigi pentru câmpul ăsta. În prima zi am surprins doi iepuri care se hârjoneau în iarbă. În dimineața următoare, un fazan s-a speriat de câine și s-a ridicat în zbor din bălării. În grabă, a uitat să se asigure din stânga și a intrat în peretele școlii. A căzut lat, dar s-a ridicat după un minut și a pornit pe jos, prudent, în direcția opusă. Atunci mi-a fost clar că școala nu e bună chiar pentru toată lumea.

Dar animalul din fața mea nu părea nici iepure, nici fazan. Nu era de joacă. Am mai tras un ochi prin binoclu, încercând să-l deslușesc. Monstrul avea capul mare și întunecat, iar blana de pe el lungă și de culoarea urinei. M-am gândit că n-ar fi rău să-l filmez.

Ideea mi-a dat aripi și teama a picat pe planul doi. M-am apropiat prudent, dar n-am apucat să fac cinci pași, că bestia s-a ridicat încet în două labe. Câinele a smucit de lesă și a pornit sonorul, lătrând răgușit, iar arătarea a întors capul spre mine și s-a tânguit cu glas de om:
- Ține, bre, câinele.
Dihania a dat rămurelele la o parte și a ieșit din boscheți:
- Ține-l bine, bre, că ăsta mă mănâncă!
L-am văzut bine când s-a apropiat: un cioban bătrân cu căciulă scămoșată de miel și haină lungă, de oaie, se muncise aplecat pe vine, cu spatele la mine, într-o înfrățire totală cu natura. Transformase crângul în toaletă.

N-am făcut atunci cunoștință cu el, ci ceva mai târziu. Ne-am întâlnit o vreme pe câmp, dar ne ocoleam prudenți de la distanță. Ca doi smardoi care se respectă. El cu oile și eu cu câinele. Bruce Lee și Chuck Norris. Peste vreo lună sau două a găsit câinele un miel abia fătat, uitat de mă-sa în iarbă. L-am strigat pe cioban, a luat mielul de picioarele din spate, ținându-l cu capul în jos, și de acolo a început prietenia noastră.

Am aflat că îl cheamă Ghiță. Majoritatea ciobanilor sunt Ghiță, fapt care mă pune pe gânduri. Oare Ghiță e un nume de cod pe care și-l iau la intrarea în branșă, așa cum fac înaltele fețe bisericești, care-și schimbă numele de scenă?

CITEȘTE ȘI Câți ani ai, Gheorghe?

Ghiță mi s-a plâns de singurătate. Nu demult avea un partener. Mi-au venit în minte cei doi văcari din Brokeback Mountain, genul de familie netradițională care se leagă, poate, prin multe stâne. Partenerul era mai tânăr, se lăsase de liceu și fugise de acasă pe câmp, la oi.
- O fi făcut ceva și îl căuta poliția, am presupus eu.
- Dracu' știe, că nu l-am întrebat, a zis nea Ghiță.
Au stat o iarnă acolo, în câmp, într-o colibă ridicată de Ghiță. În primăvară s-au trezit cu mama partenerului, care și-a luat copilul la șuturi și au plecat împreună acasă.

După ce m-am împrietenit cu Ghiță mi-a venit greu să-i dezvălui ce am pe suflet. S-ar fi putut simți prost și nu voiam să-l jignesc. Destul că stă acolo, în câmp, fără partener. Și, mai ales, fără toaletă, iar asta era problema care pe mine mă consuma cel mai tare. După iepuri, fazani și alte animale, câinii de vânătoare sunt atrași fără scăpare de rahatul de om. Îl adulmecă de la sute de metri și se duc sfoară acolo. Se întorc la tine duhnind, și atunci știi sigur că au ales una dintre cele două variante: l-au mâncat ori s-au tăvălit în el. Nu-l pot ocoli nepăsători.

Cineva m-a întrebat ce prefer: să mănânce rahatul sau să se tăvălească în el? Să-l mănânce, i-am răspuns fără să ezit. Dacă îl mănâncă, îi pute respirația o oră-două, dar bea apă, ronțăie câteva boabe, se linge pe buze și până spre seară e ca nou. Ca-n reclamele la pastă de dinți. Dar dacă se tăvălește în rahat, se complică lucrurile. Se murdărește zgarda electrică și se spală greu. El însuși miroase ca o toaletă publică și trebuie să mă întorc urgent acasă, să-l bag în cadă și să-l frec cu șampon o jumătate de oră. Dar nici după asta nu iese definitiv mirosul, ci mai persistă vreo 24 de ore în blana lui deasă.

În ultimele zile am avut noroc că Ghiță n-a trecut prin zonă. Am vorbit atât de mult la telefon pe câmp, dimineața, încât bracul și-a făcut lejer de cap. Mai întâi m-a sunat unul dintre puținii mei prieteni care au votat cu PSD la alegeri. Îmi spusese la începutul lunii că alege partidul care n-are străini pe liste, pentru că el nu vrea să ne vindem țara. Se uitase la televizor și din Julien nu-l scotea pe Cioloș. I-am explicat atunci că nu contează cum te cheamă, de unde vii și ce religie ai, atâta timp cât îți faci treaba bine. N-aș avea nimic împotrivă ca premierul sau președintele țării să fie un negru budist homosexual căsătorit cu partenerul său chinez, alături de care a înfiat opt copii. M-a înjurat și mi-a închis telefonul.

- Cum zici că o cheamă pe femeia asta pe care a pus-o Dragnea?, m-a întrebat de data asta.
- Sevil nuștiucum, i-am răspuns.
- Și nu putea să găsească și el una mai de-a noastră, din zonă? Până și Udrea era mai bună. Avea nume românesc și era mai claxonabilă. Asta parc-ar fi bucătăreasă la cantina uzinei.
- Dacă ți-ar fi spus dinainte pe cine numește prim ministru, îi mai votai?
- Îi mai votam o laie. Normal că nu. Nu zicea el mereu că Julien nu e român? N-au spus ei că Iohannis e neamț și că nu trebuie să lăsăm țara pe mâna străinilor? Al dracu' mustăcios, ne-a mințit de ne-a rupt.
- Las' că trece, am glumit eu.
- Nu trece. Ai văzut că nemernicii ăștia ne-au învrăjibit între noi ca să ne manipuleze?

Sătul de Dragnea și discuții politice, am încercat să schimb subiectul.
- Tac-to ce mai face?
- Ce să facă? E supărat și el, săracu'. Se simte trădat, ca toată lumea. S-a pișat Dragnea pe noi. Cum s-a văzut la putere, n-a mai ținut cont de ce a zis în campanie. Mă aștept acum să nu facă nimic din ce a promis.
Mi-a povestit că taică-său e atât de necăjit încât pentru prima oară în ultimele luni nu s-a mai uitat seara la televiziunea lui preferată. A dat pe "ăilalți". Acolo vorbea elocvent și cursiv Crin Antonescu, privind fix prin televizor spre telespectatori, cu ochii lui decolorați, de pește mort.
- Tata se uita la el cu ochii mijiți, că nici nu mai vede bine, și după vreo oră, din toate grozăviile pe care le-a spus omul ăla la televizor, din toate ideile pe care le-a vehiculat, care crezi că a fost singurul lucru pe care mi l-a zis?
- Care?
- "Ție nu ți se pare că Antonescu are dinții din față cam negri?" Toată emisiunea n-a făcut altceva decât să-l pândească pe omul ăla ca să-i vadă mai bine dinții de sus, și când a râs mai tare, la un moment dat, a tras concluzia.

CITEȘTE ȘI Ăsta e doar începutu': să-ți dorești să tacă mutu'

Nici eu nu știam ce concluzie să trag, dar era clar că Dragnea pierduse niște fani. Mai am doi prieteni pesediști și eram curios dacă și ei au motive să se plângă. Înainte de alegeri, unul dintre ei, ardelean mândru, mi-a explicat pe messenger filozofia lui: "Ieri ajung acasă și primul lucru pe care-l fac e să pun mâna pe dicționar și să caut ce înseamnă <<ciolo>>: este o declinare la vocativ/singular a substantivului feminin ciolă, ciole (reg.) = minciună, și vine din maghiară - csal (a se citi ciol) = a înșela, a ademeni, a trișa. În sfârșit, am înțeles de ce numele primului ministru mă irită și mă face să mă simt inconfortabil". "Bine că Dragnea vine de la dragoste", i-am răspuns, iar el a dat-o pe glumă: "Nem tudom. Drag ne-a fost carul cu fân, badea tânăr, nu bătrân".

Acum, la două săptămâni după alegeri, i-am dat mesaj prietenului speriat de numele "ciolo": "S-a ... pe voi Dragnea". Iar el, altădată dornic de discuție precum Crin Antonescu, mi-a răspuns doar atât: "Stai, că o refuză șefu'".

Ca să mă lămuresc complet, am mai sunat un amic, fost demnitar PSD. Cum am deschis discuția despre Dragnea, mi-a zis, supărat și el:
- A atins punctul culminant al carierei ieri, când a numit premierul. De acum încolo începe degradarea.
- Ce credeți că se va întâmpla?
- Așteaptă puțin...
- Ce voiam să vă întreb... Știa cineva din partid că o numește pe asta?
- N-a știa nimeni. Cred că nici măcar ea. A fost surpriză totală.
- Când ziceți de degradare înseamnă că nu va mai fi niciodată prim-ministru?
- N-am spus asta, dar n-o să mai facă nimic de capul lui. El nu-și dă seama acum, dar o să i se spună toate astea. Ai răbdare.

Omul are dreptate, m-am gândit. Dragnea se poartă ca și cum ar fi fost fost ales rege pe viață într-o țară africană, uitând că n-a câștigat alegerile singur, ci împreună cu primarii care au trimis lumea la vot și șmecherii locali din partid, care au mers prin sate, au promis de toate și s-au pupat cu lumea. După alegeri, Dragnea s-a simțit ca ciobanul Ghiță, singur în câmp, cu câteva milioane de oi la picioare, uitând că printre ele sunt și lupii bătrâni din partidul lui care nu se lasă așa ușor mânați cu bățul. Dragnea a reușit în câteva zile să-i supere pe toți: și pe ăia care l-au votat și în fața cărora s-a plâns de numele străin al lui Julien, învrăjbindu-i, și pe liderii PSD, cu care se poartă ca și cum i-ar fi slugi, dar și pe noi, ceilalți, "oamenii lui Soros", oripilați de aroganța și disperarea cu care încearcă să ni se bage pe gât. I-a supărat chiar și pe popi, cei mai buni agenți electorali, care visau și ei la un premier creștin. Dacă un om își poate minți atât de relaxat alegătorii și apoi, la doar câteva zile după ce s-a văzut cu sacii în căruță, o poate coti atât de brusc, încălcând tot ce a criticat la alții în campanie, e clar că n-are niciun fel de scrupule. Nici nu și-a intrat bine în pâine și deja ne demonstrează că sub mustața lui de băiat de Teleorman s-a ascuns tot timpul un mic Kim Jong-un sau un pui de Stalin.

Ca să numească pe cineva care să-l asculte orbește, micul tiran din Teleorman și-a pus toata țara în cap. Dacă nu i s-ar fi luat armele lui Adrian Năstase, poate că acum s-ar mai fi împușcat odată în fularul Burberry de supărare că nici măcar el n-a reușit să fie liderul suprem care se vrea Dragnea. La câtă slugărnicie cere Dragnea, ar trebui să ne așteptăm la un cabinet de lingăi fără personalitate, care nu doar să-și pună pe perete, în birou, tabloul premierului, așa cum făceau miniștrii lui Năstase, în frunte cu analistul TV Agathon, ci să-i închine și ode, să-i cadă în genunchi și să-i pupe mâna.

L-am auzit pe Dragnea spunând la televizor: "Știu capacitatea de muncă a lui Sevil Shhaideh. Nu-i mai mare ca a mea, dar e a doua după mine". Ca pe vremea lui Ceaușescu, liderul suprem e cel mai bun în orice domeniu: primul agricultor al țării, primul vânător, cel mai priceput la turism, cel mai bun șahist și cel mai dibaci la întrecerile cu sulița.

De dimineață am ieșit cu câinele în mijlocul câmpului și m-am uitat în zare. Ghiță nu-și făcuse apariția în peisaj, dar de data asta nu mă mai temeam de el. Era frig, pământul înghețase, iar câinele n-ar fi avut în ce să se tăvălească.

Dar ce ne facem cu toată vrajba, minciunile, manipularea și rahatul din jur? Va trece Crăciunul, vom intra în noul an și, la primăvară, când se va dezgheța câmpul, ne vom lămuri ce pericole ne pasc. Și în toată situația asta, mă întreb, ca în cazul câinelui, nouă cum ne-ar fi oare mai bine: să ne tăvălim câțiva ani în rahat sau să-l mâncăm? Ce bine ar fi fost să-l fi putut ocoli!