Opinii: I2U2 Tech: Opțiuni pentru România între SUA, UE și prietenii fiecăruia

Pentru România, întrebarea corectă nu este cu cine alegem. Alegerea strategică e deja făcută: suntem în Uniunea Europeană și în NATO, iar Statele Unite rămân principalul nostru partener de securitate. Întrebarea mai inteligentă este alta: cum transformăm această dublă apartenență occidentală într-un multiplicator tehnologic?

Aici devine interesant I2U2, o structură ale cărei lecții metodologice contează mai mult decât organigrama ei.

I2U2: patru țări, patru avantaje

I2U2 reunește India, Israel, Emiratele Arabe Unite și Statele Unite. Formatul a fost lansat la nivel de lideri în 2022 și este conceput deliberat ca o structură flexibilă, cu domenii care merg de la apă și energie la transport, spațiu, sănătate, securitate alimentară și tehnologie. Mai important decât comunicatele este filosofia lui: mobilizarea capitalului privat, conectarea startupurilor, finanțarea comună și dezvoltarea tehnologiilor emergente.

Dincolo de agendă, există o formulă strategică elegantă. Statele Unite aduc tehnologia de frontieră, capitalul, marile platforme și accesul la ecosistemul global de AI, în timp ce Israelul contribuie cu o densitate neobișnuită de inovare în cybersecurity, defence tech și agritech. Emiratele completează tabloul cu capital abundent și ambiția de a cumpăra rapid poziții în industriile viitorului, iar India aduce talent, software și o piață uriașă, la care se adaugă o capacitate industrială în creștere.

CITEȘTE ȘI Opinii: Cum să nu inventăm a cincea roată de la căruță

Formatul funcționează ca o geometrie de complementarități între patru avantaje distincte, iar tocmai această geometrie oferă lecția relevantă pentru România.

I2U2 nu trebuie idealizat: a fost afectat de conflictele din Orientul Mijlociu, iar în 2026 chiar din spațiul israelian se aud voci care spun că formatul trebuie să-și recapete elanul. Dar logica economică din spatele lui rămâne puternică, și poate că este ideea mai importantă decât I2U2 însuși: în noua economie tehnologică, alianțele nu se mai construiesc numai între state, ci între capital, cipuri, compute, energie, talent și piețe.

Nu există un singur model tehnologic occidental

Statele Unite operează printr-un model în care companiile private au o influență dominantă: Nvidia, Microsoft, Google, Amazon, Meta, OpenAI, Apple, AMD sau Arm construiesc infrastructura în jurul căreia gravitează o mare parte a economiei digitale globale. Această putere corporativă coexistă însă cu o încredere în scădere la vârful board-urilor: PwC constata la începutul lui 2026 că doar trei din zece CEO globali mai sunt încrezători în creșterea veniturilor pe următoarele douăsprezece luni, cel mai scăzut nivel din ultimii cinci ani.

Europa caută o cale proprie. Reglementează mai mult, dar încearcă simultan să recupereze decalajul de capacitate. Această mișcare nu e izolată: raportul Draghi a pus competitivitatea în centrul agendei europene, iar Busola pentru Competitivitate a Comisiei vorbește explicit despre productivitate bazată pe inovare, reducerea decalajului tehnologic și consolidarea industriilor strategice. Pe 3 iunie 2026, Comisia Europeană a lansat Pachetul european pentru suveranitate tehnologică: un Chips Act 2.0, un Cloud and AI Development Act, o strategie europeană pentru open source și o foaie de parcurs pentru digitalizarea și AI-ul din energie. Bruxelles-ul a depășit stadiul discursului axat doar pe reguli și vorbește acum explicit despre cipuri, centre de date, capacitate de cloud și ambiția de a deveni un „continent al AI”, cu AI Factories, AI Antennas și AI Gigafactories. Europa își caută o poziție proprie, diferită atât de modelul american, cât și de rolul tradițional de simplu regulator al unei lumi tehnologice construite de alții.

China reprezintă al treilea model major: coordonare puternică între stat, industrie, cercetare, infrastructură, finanțare și obiective strategice, cu efort explicit de a reduce dependența față de ecosistemele occidentale exact acolo unde restricțiile americane au devenit cele mai dure, precum semiconductorii avansați, echipamentele și AI compute. Presiunea vine, în mare parte, din regimul american de control al exporturilor, construit sub doctrina „Small Yard, High Fence” (gard înalt, curte mică): un perimetru restrâns de tehnologii-cheie, dar apărat cu bariere foarte înalte, extins constant din 2022 până în prezent.

Dar între aceste modele apar jucători extrem de interesanți.

Japonia: prieten cu America, partener cu Europa, ambițioasă tehnologic

Japonia oferă poate cea mai utilă lecție pentru România. Este aliat fundamental al Statelor Unite și, în același timp, construiește o relație tehnologică instituționalizată cu Uniunea Europeană. La 5 mai 2026, la a patra reuniune a Consiliului Parteneriatului Digital UE-Japonia, de la Bruxelles, cele două părți au convenit aprofundarea cooperării în AI, date, quantum, semiconductori și infrastructură digitală. Nu discutăm, așadar, despre o alegere Washington sau Bruxelles: Tokyo lucrează cu ambele ecosisteme.

În paralel, Japonia încearcă o revenire spectaculoasă în semiconductori. Rapidus, proiectul-emblemă al acestei ambiții, susținut masiv de stat și de companii private, este descris aproape ca o misiune națională, iar în 2026 guvernul a continuat injectarea de capital public pentru producția avansată. Există apoi Masayoshi Son, a cărui strategie la SoftBank funcționează ca un demonstrator al modului în care se construiește azi puterea tehnologică: AI, semiconductori, centre de date și energie, tratate ca părți ale aceluiași sistem, cu OpenAI drept partener cheie în zona modelelor și ARM ca activ strategic în designul de cipuri. Cazul Japoniei arată că siguranța oferită de alianța cu SUA funcționează ca fundație pentru o relație tehnologică complementară cu Europa; Tokyo tratează ambele parteneriate ca părți ale aceleiași strategii.

Coreea de Sud: cipurile ca politică externă

Coreea de Sud merge chiar mai departe. Samsung și SK Hynix funcționează ca active geoeconomice, dincolo de statutul lor de campioni corporativi: cererea explozivă de memorie pentru AI a plasat Coreea într-o poziție privilegiată în lanțul global, SK Hynix fiind un furnizor major de high-bandwidth memory pentru ecosistemul AI. Concomitent, Seulul întreține o relație tehnologică formală cu Uniunea Europeană: la al treilea Consiliu al Parteneriatului Digital UE-Coreea, ținut la Seul pe 28 noiembrie 2025, cele două părți au reafirmat aprofundarea cooperării în semiconductori, AI, 5G/6G, quantum și cybersecurity.

Lecția japoneză și cea coreeană este aceeași: siguranța geopolitică oferită de alianța cu SUA creează, în ambele cazuri, spațiul necesar pentru multiplicarea opțiunilor economice și tehnologice europene.

Safe tech nu trebuie să însemne slow tech

România are o situație particulară. Suntem obligați, firesc, să respectăm cadrul european privind AI, datele, concurența, cybersecurity și piața digitală. Dar chiar traiectoria AI Act-ului spune o poveste mai nuanțată decât pare la prima vedere. Regulamentul a intrat în vigoare din 2024 și se aplică etapizat: interdicțiile și obligațiile pentru modelele de uz general sunt deja active. Însă, prin „Digital Omnibus”-ul adoptat în vara lui 2026, chiar Bruxelles-ul a ales să amâne obligațiile pentru sistemele AI cu risc ridicat, programate inițial pentru august 2026, până în decembrie 2027, respectiv august 2028, lăsând în vigoare în august 2026 mai ales cerințele de transparență.

CITEȘTE ȘI Opinii: Costurile lipsei rolului de “secund” într-o organizație: ce poate pierde o firmă chiar și cu o strategie bună

Este un semnal revelator. Uniunea și-a dat seama singură că o aplicare prea rapidă și prea rigidă ar fi diminuat propria competitivitate. Cu alte cuvinte, Europa a admis în fapt ceea ce România trebuie să spună răspicat: safe tech nu trebuie să însemne slow tech. Într-o lume în care tehnologia devine problemă de securitate națională, certificarea europeană, cybersecurity-ul, protecția datelor și apartenența la un spațiu juridic predictibil pot deveni avantaje comerciale, o marcă europeană. Problema apare doar atunci când „safe” ajunge să însemne „slow”. România trebuie deci să folosească infrastructura europeană pentru a accelera, dincolo de simpla conformare.

Iar momentul este excepțional. La 1 septembrie 2026 a început oficial implementarea RO AI Factory, „fabrica” europeană de AI găzduită de ICI București împreună cu Politehnica București și finanțată prin EuroHPC: un supercomputer de clasă europeană, optimizat pentru antrenarea de modele, cu devenire operațională estimată în 2027 și cu ambiția declarată de a fi un punct de întâlnire între cercetare, mediul academic, companii și sectorul public. În paralel, Bucureștiul candidează cu proiectul Black Sea AI Gigafactory, parte din inițiativa europeană InvestAI, un hub de calcul de până la circa cinci miliarde de euro, cu peste 100.000 de acceleratoare AI, în două faze la Cernavodă (lângă centrala nucleară) și Doicești (unde se dezvoltă un reactor modular), alimentat de o energie predominant curată de până la 1.500 MW și gândit să servească, dincolo de România, și Republica Moldova, Ucraina și Turcia.

Așadar întrebarea nu mai este dacă România poate intra în joc, pentru că a intrat deja; întrebarea reală este la ce nivel vrea să joace.

De la I2U2 la un I2U2+ pentru România

Aderarea formală a României la I2U2 nu este probabil o opțiune; miza reală este adoptarea filosofiei I2U2. Putem construi un fel de I2U2+ tehnologic românesc, bazat pe acces european la finanțare, cercetare și piață, pe tehnologie și capital de risc american, precum și pe capital și infrastructură din Emirate. La acestea se adaugă software și talent din India, cybersecurity și tehnologie antreprenorială din Israel, precum și semiconductori, robotică și industrie din Japonia și Coreea de Sud. Miza reală este poziționarea României exact în punctul în care aceste cercuri se intersectează.

Concret, România ar trebui să urmărească sistematic cinci relații tehnologice: Washington, Bruxelles, Tokyo, Seul și axa India-UAE-Israel. În jurul lor se poate construi o politică mult mai sofisticată de investiții și internaționalizare. Companiile românești de cybersecurity ar trebui conectate sistematic cu Israel și SUA, în timp ce startup-urile de AI ar avea de câștigat din legături cu SUA, Franța, Japonia și Emiratele, iar industria auto și segmentul de semiconductori s-ar putea sprijini pe parteneriate cu Germania, Japonia și Coreea de Sud. Energia necesară centrelor de date și AI compute poate lega România de investitori americani, europeni, japonezi, coreeni și din Golf, iar talentul românesc poate fi conectat mult mai sistematic cu ecosistemul indian. RO AI Factory și Black Sea AI Gigafactory funcționează, în consecință, ca instrumente de politică externă economică, dincolo de rolul lor de proiecte de infrastructură.

Miza este interdependența inteligentă

Termenul la modă este „suveranitate tehnologică”. Pentru o țară de dimensiunea României, însă, suveranitatea totală este o iluzie. Nu vom produce singuri toate cipurile, nu vom avea un Nvidia românesc sau un hyperscaler propriu, și cu atât mai puțin un TSMC autohton ori un model AI de frontieră competitiv cu cele americane sau chineze.

CITEȘTE ȘI Opinii: Campionul România. Țara care trebuie să înceapă să creadă în propria sa poveste de succes

Aici se leagă direct de cadrul pe care l-am propus pentru inteligența artificială și a patra revoluție industrială într-un alt articol: patru piloni, adoptare, abilități, active și alianțe, completați de un al cincilea, capacitatea statului de a administra. România nu are cum să câștige cursa modelelor fundamentale de inteligență artificială și nici nu trebuie să încerce; cursa pe care o poate câștiga este cea a adopției, a infrastructurii și a competențelor, iar exact acolo se întâlnește logica I2U2 cu strategia internă de care avem nevoie.

Putem avea însă ceva mai realist și la fel de valoros: o suveranitate construită prin opțiuni, care să ne ferească de dependența critică față de un singur furnizor și să ne asigure acces la mai multe ecosisteme aliate, valorificând simultan piața și regulile UE, securitatea oferită de relația cu SUA, tehnologia Japoniei și a Coreei, capitalul din Golf, talentul Indiei și capacitatea de inovare a Israelului.

Competiția tehnologică globală nu va fi câștigată numai de țările care inventează cele mai bune tehnologii. Va fi câștigată și de statele care știu să conecteze cel mai inteligent tehnologiile altora. România are șansa de a deveni un asemenea conector, dar România nu trebuie să aștepte să fie aleasă de alții. Trebuie să se poziționeze ea însăși. 

Poziția geografică ne-a făcut frontieră strategică; poziționarea inteligentă ne-ar putea transforma în intersecție tehnologică. Iar într-o lume a cipurilor, a AI-ului, a capitalului și a alianțelor flexibile, intersecțiile pot fi uneori mai valoroase decât centrele.