Și totuși, în miezul acestei febre electorale și administrative, o întrebare esențială rămâne captivă în unghiul mort al dezbaterii publice: câtă legitimitate mai are, în realitate, puterea însăși, când cetățenii sunt total dezgustați de toți cei care o vânează?
Trăim o fractură mult mai profundă decât doar o criză politică: o criză de autoritate publică și o contracție severă a capitalului de încredere. Trăim un paradox structural. Instituțiile statului există, guvernele se succed cu regularitate constituțională, parlamentele votează legi, iar mașinăria administrativă funcționează oarecum formal. Dar zgomotul de fond al societății trădează o realitate alienantă: statul și cetățeanul nu mai vorbesc aceeași limbă. Nu mai suntem în scenariul clasic în care autoritatea este contestată doctrinar de o opoziție politică; astăzi, ea este respinsă organic de însăși societatea pe care pretinde că o reprezintă. Acesta este, probabil, cel mai acut fenomen politic al prezentului.
Arhitectura statului modern se sprijină pe o prezumție axiomatică: cetățenii acceptă autoritatea instituțiilor pentru că reflectă legalitatea votului. Astăzi, acest contract social nescris s-a prăbușit. Suntem parte dintr-o societate hiper-conectată și expusă unui flux greu de diluat de informație și falsă și adevărată. Autoritatea nu mai este un dat implicit, ci o negociere zilnică. Alegerile oferă deținătorilor puterii o stampilă legală, dar au încetat să le mai garanteze automat și încrederea.
De aici izvorăște și bizareria pe care o observăm în România: lideri validați democratic, dar priviți cu o suspiciune endemică; instituții cu pedigree constituțional, dar percepute ca fiind structural fragile; decizii perfect legale, dar private de o validare morală sau socială. Pentru a funcționa, puterea politică nu mai poate fi doar legală; ea trebuie să fie, imperativ, credibilă. Iar credibilitatea este exact resursa pe care statul român o consumă cu o iresponsabilă viteză.
Când încrederea se evaporă, statul se erodează gradual, printr-un proces de degradare instituțională fină: Mai întâi, dispare respectul instituțional. Ulterior, se instalează o suspiciune generalizată față de actul public: orice reformă, ordonanță sau strategie este imediat decodată prin grila intereselor obscure, a jocurilor de culise sau a mizelor electorale de moment. În faza finală, cetățeanul decuplează definitiv propria axiomă existențială de cea a statului, încetând să mai creadă că instituțiile acționează în interesul general.
Acesta este humusul fertil pe care prosperă populismul, radicalismul și teoriile conspirației. Apariția lor nu este neapărat efectul unei iraționalități colective subite, ci răspunsul la un vid de încredere care cere, inevitabil, să fie umplut. Istoria ne-a învățat că societățile refuză vidul de putere; atunci când autoritatea legitimă abdică prin incompetență sau aroganță, spațiul public este colonizat rapid de figuri „providențiale”, influenceri politici de conjunctură și mișcări anti-sistem.
Miopia tehnocratică tinde să trateze marile teme economice – precum deficitul bugetar, ajustările fiscale sau reformele structurale – ca pe niște simple ecuații matematice. În realitate, macroeconomia este profund politică. Atunci când statul le cere cetățenilor să suporte costurile austerității, să accepte taxe mai mari sau să renunțe la facilități, el nu emite doar o decizie administrativă, ci face un apel la solidaritate. Însă, pentru ca un sacrificiu colectiv să fie digerat, societatea trebuie să aibă certitudinea că povara este distribuită echitabil și că efortul servește unui scop superior.
Aici se blochează angrenajul românesc. Într-un climat dominat de cinism politic și fracturi sociale, orice solicitare de solidaritate fiscală și financiară venită de la centru devine apriori suspectă. Cetățenii nu mai evaluează doar oportunitatea măsurii, ci și integritatea morală a celui care o propune. În absența acestei legitimități, chiar și reformele economice vitale devin imposibil de implementat. Din acest punct de vedere, deficitul de încredere este mult mai periculos pentru viitorul țării decât deficitul bugetar.
Una dintre marile rătăciri ale puterii contemporane este credința că puterea poate fi exercitată exclusiv în cheie tehnocratică – o simplă mecanică rece de cifre, proceduri, grafice și Comisii. Se omite faptul că politica produce, în ultimă instanță, consecințe profund umane. Ea distribuie costuri și beneficii, creează câștigători și perdanți, stabilește priorități de viață și de moarte. Fără o busolă morală, puterea se transformă într-o birocrație oarbă. Iar când societatea simte această orbire, contractul social începe să se destrame ireversibil.
Pentru România următorilor ani, miza fundamentală depășește obiectivele tehnice din listele de bifat ale partenerilor internaționali. Adevărata provocare nu este doar reducerea deficitului, stabilizarea unei majorități conjuncturale sau cosmetizarea indicatorilor economici, ci reconstrucția punții de încredere dintre stat și cetățean. Niciun program de reforme, oricât de riguros articulat pe hârtie, nu va funcționa într-o societate care a încetat să mai creadă în buna-credință a celor care îl implementează.
În definitiv, puterea nu înseamnă control absolut sau aritmetică parlamentară. Puterea înseamnă orientare – capacitatea de a inspira și de a ghida o comunitate pe un drum dificil, asumându-ți costurile intersecțiilor complicate. Într-o Românie marcată de anxietate strategică și polarizare toxică, resursa cu adevărat rară nu mai este controlul politic. Este legitimitatea.
Iar fără ea, orice formă de putere rămâne doar o iluzie temporară, gata să se prăbușească la prima mare criză a realității.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.
