Una care ar trebui să dea fiori tuturor națiunilor, mai ales celor mici. Rescrierea granițelor a fost înghețată de la ultimul Război Mondial, pentru că pe continentul nostru s-au purtat, vreme de milenii, războaie teritoriale. Aproape întotdeauna a fost vorba de rescrierea granițelor.
Francezii și germanii s-au războit pentru Alsacia și Lorena, Spania și Țările de Jos, pentru Țările de jos, Napoleon Bonaparte, pentru teritorii, Germania nazistă și Italia, pentru spațiu vital, iar Rusia Sovietică, pentru teritorii tot mai îndepărtate. Cu punerea în discuție a granițelor a fost îngropată și securea războiului, cu speranța de a nu fi dezgropată vreodată, deși au fost și excepții, mai ales după căderea comunismului.
Cehia s-a separat de Slovacia, de bună voie, țările baltice și Ucraina, de Rusia, iar Serbia a colapsat în 3-4-5 stătulețe. Așa cum s-a prăbușit și Imperiul Austro-Ungar după Primul Război Mondial. Exemplul cel mai tragic a fost cel sârbesc. Nu prea cred că va fi vreodată liniște pe acolo, și asta vine exact de la structura actuală a granițelor.
Să fiu bine înțeles: acolo a fost un măcel în regulă, dar măcelarii au făcut parte din toate taberele. Nu-i consider, de exemplu, pe croați victime. Au avantajul de a se fi aliat la timp cu puteri care le-au asigurat impunitatea. Franjo Tuđman, de exemplu, a condus, și el, epurarea etnică împotriva populației bosniace musulmane. Doar că pe învingători nu-i judecă nimeni, până se întoarce roata.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre încercarea europeană de a șterge granițele simbolice, de a lăsa identitățile naționale să existe și să coexiste, relaxând, pe cât posibil, regimul frontierelor. A fost cel mai generos proiect european. Noi, românii, am avut cel mai mult de profitat. Cel puțin 3 milioane de conațional muncesc și trăiesc în Europa, fără să fie nevoie să-și abandoneze etnia, cetățenia, proprietățile și identitatea.
Vechiul conflict româno-maghiar e la cele mai joase cote abia în prezent. Mulți etnici maghiari s-au stabilit în Ungaria, dar poate la fel de mulți români și-au cumpărat case și proprietăți dincolo de hotar. Unde mai pui că maghiarii își fac cumpărăturile în România.
Asta nu înseamnă că politicienii sunt mulțumiți, ei având păsăricile lor care trilulesc despre putere. Eu vorbesc de conflicte seculare, conflicte care păreau să se fi molcomit, tocmai prin acest suprastat multinațional, prin măsuri socio-economice favorabile cetățenilor.
Deși e tot timpul amenințată cu dezintegrarea, Uniunea Europeană este, totuși, cel puțin până acum, un teritoriu al păcii, de vreo 80 de anișori. Cea mai lungă perioadă de pace și prosperitate din istorie. Dacă sentimentele și năzuințele revanșarde nu au dispărut (și nici nu vor dispărea, că așa e în firea lucrurilor), atunci politica comunitară le-a atenuat. Repet, până azi.
Și de aici și de acum încolo încep problemele. Granițele statului ucrainean sunt în pericol, e clar. Dar schimbarea lor, exclusiv prin forța armelor, va fi un semnal de alarmă pentru orice om care locuiește într-o zonă de frontieră și un semnal vicios, pentru revanșarzi. Că lecția modernă spune: ai forță armată și tupeu? Atunci ești liber să faci orice. Iar dacă nu ai destulă forță, dar ai tupeu, te aliezi cu cineva foarte forțos și poți obține, tot prin forță, aneantizarea adversarului.
Dar, stai! Și adversarul se poate alia cu o altă mare putere. Și uite-așa ajungem pe nesimțite la un conflict sângeros, cum a fost toate, de la începuturile lumii.
Apoi, urmările par a fi dintre cele mai stranii. Nicio victorie nu e definitivă. Mai ales cele obținute prin constrângere. Întotdeauna rămân o nemulțumire, o furie, o revendicare colectivă. Iar războaiele nu schimbă decât vremelnic harta lumii. Apar state, dispar state. E un vis că istoria se va termina și cineva, până la urmă, va instaura un imperiu pentru o mie sau o sută de ani.
Visul ăsta (personal sau de partid) e însă un coșmar pentru cetățeanul obișnuit, a cărui viață devine irelevantă. O luptă pentru supraviețuire și identitate – asta e întotdeauna consecința, cu un număr uriaș și cutremurător de victime nevinovate. Or, această luptă nu poate fi finalizată decât prin aneantizare. Aneantizarea definitivă a adversarului.
Așa că privesc cu mult pesimism acest precedent. Nu atât înfrângerea și dezmembrarea Ucrainei, cât posibilitatea ca pacea asta lungă să aibă un sfârșit, iar copiii noștri să învețe, din nou, lungul și sângerosul drum al războiului.
Istoria ne spune o poveste, greu de acceptat și de înghițit. Știm cum începe un război, dar nu știm niciodată cum sfârșește. Poate pentru că omul e un animal agresiv, teritorial și crud. Pacea a acoperit vremelnic sentimentul de triumf care îi încearcă pe cei mai mulți când calcă pe capul adversarului, indiferent de urmări. Dumnezeu cu mila.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
