Energia, grația și munca în echipă dovedite de fotbaliștii argentinieni la Cupa Mondială nu se regăsesc deloc în guvernul Argentinei. Alberto Fernández, președintele Argentinei din 2019, conduce o administrație slabă, divizată și sortită eșecului, scrie „The Economist” într-o analiză pe tema mișcării peroniste care domină de peste jumătate de secol peisajul politic al țării.
Muzeul Evita Perón, amplasat într-un cartier elegant din centrul capitalei Argentinei, spune povestea nașterii populismului latino-american ca mișcare de masă. În 1945, colonelul Juan Perón, eliberat din închisoare grație unei demonstrații a muncitorilor, a promis că se va pune în „slujba deplină a adevăratului popor argentinian”. Soția sa, Eva Perón, a insistat: „Nu vreau nimic pentru mine. Vreau doar să fiu scutul lui Perón și stindardul poporului meu”. În ultimul ei discurs public înainte de a muri de cancer la doar 33 de ani, Eva Peron spunea: „Voi face întotdeauna ceea ce spune poporul”. Acestea sunt elementele de bază ale populismului. scrie „The Economist”. Pentru început, este nevoie de un lider carismatic, care să obțină loialitate absolută. Ajută, de asemenea, invocarea noțiunii de „popor adevărat” și a unui inamic care i se opune - „oligarhia” și Statele Unite, în cazul lui Peron. Se adaugă un strop de dramatism la tot acest amestec. Eva este evocată ca o victimă tragică. Un alt ingredient este angajamentul față de justiția socială: ziua de muncă de opt ore, creșteri salariale, concedii plătite și sisteme de protecție socială. A fost formula de succes prin care cuplul Peron a intrat în istorie, scrie News.ro.
28 mai Maratonul Fondurilor Europene
Juan Perón a fost răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat militară în 1955. Dar mișcarea pe care el a numit-o „Justicialismo” și pe care acum o numim peronism a dominat, cu multe răsturnări de situație, viața politică a Argentinei de atunci până în prezent. Este încă la putere, așa cum a fost timp de 16 din ultimii 20 de ani. Și modelul a fost copiat, cu diferite grade de succes, în toată America Latină.
Cu toate acestea, peronismul se află acum poate la cel mai scăzut nivel al său, arată „The Economist”.
LUPTE LA VÂRFUL PUTERII
La 17 octombrie, Ziua loialității peroniste, o sărbătoare extrem de importantă în Argentina, a avut parte în 2022 de trei comemorări rivale. Președintele Fernández nu a participat la niciuna dintre ele și nici vicepreședinta Cristina Fernández Kirchner (cei doi nu au nicio legătură de rudenie - n.r.), cea mai puternică figură a peronismului de la moartea soțului său, Néstor, în 2010. De altfel, președintele și vicepreședinta petrec luni întregi fără să își vorbească.
Cristina Kirchner are propriile probleme. La 6 decembrie, un tribunal federal a condamnat-o pentru fraudarea statului în cazul unor contracte pentru lucrări publice în valoare de 1 miliard de dolari. I s-a dat o pedeapsă de șase ani de închisoare și o interdicție permanentă de a ocupa funcții publice. Dar ea susține, la fel ca Evita Peron, că este o victimă. În cazul ei, o „mafie judiciară”, presa și Mauricio Macri, președintele conservator al țării între anii 2015 și 2019, sunt hotărâți să o scoată din politică.
Observatorii notează că, în timp ce erau politicieni, ea și soțul ei au acumulat o avere de 10 milioane de dolari, pe care ea a declarat-o agenției anticorupție atunci când a demisionat, după opt ani de președinție, în 2015.
Cristina Kirchner este decisă să atace sentința justiției în apel. Dar și-a surprins, totodată, adepții spunând că nu va încerca să candideze la alegerile generale prevăzute pentru octombrie 2023. Este posibil să fie un șiretlic. Dar poate reflecta, de asemenea, și faptul că popularitatea ei este în scădere.
ECONOMIA ARGENTINEI ESTE ÎN CRIZĂ CRONICĂ
Peronismul este, de asemenea, în pană de idei, după cum arată criza economică cronică din Argentina. Fostul președinte Mauricio Macri a încercat, dar nu a reușit să stabilizeze economia pe care a moștenit-o după deceniul de cheltuieli excesive ale familiei Kirchner.
Guvernul actualului președinte Fernández a încercat și el, dar doar cu jumătate de măsură. A forțat aprobarea unui împrumut de 44 de miliarde de dolari de la FMI, esențial pentru a susține moneda națională, dar care necesită o politică monetară și fiscală mai strictă. Aliații Cristinei Kirchner au votat împotriva acordului cu FMI, obligând guvernul să se bazeze pe opoziție. Ea a blocat măsurile de reducere a subvențiilor nediscriminatorii pentru electricitate, gaz și transport public, care sporesc deficitul. A cedat pe jumătate atunci când moneda argentiniană s-a prăbușit. în iulie, consimțind la numirea lui Sergio Massa în funcția de ministru al economiei, cu un mandat de punere în aplicare a acordului cu FMI.
În prezent, economia este ținută în frâu doar prin controlul prețurilor și al cursului de schimb. Dar chiar și așa, inflația se va apropia de 100% în acest an, iar pe piața neagră (tolerată) moneda națională, peso, valorează mai puțin de un sfert din valoarea ei de acum trei ani.
Guvernul trăiește, practic, de pe o săptămână pe alta, iar aproximativ 37% din populație este săracă, în creștere față de 28% în 2011.
AGONIA PERONISMULUI
Declinul peronismului se împletește cu cel al întregii țări.
În 1914, Argentina era una dintre cele mai bogate zece țări din lume, deși foarte inegală în repartizarea bogăției. La mijlocul anilor 1970 încă era o țară predominant din clasa de mijloc. Acum nu mai este.
În ultima jumătate de secol s-a înregistrat un declin de fond, punctat de reveniri temporare. În anii 1990, Carlos Menem, un președinte peronist, a adoptat politici de piață liberă, iar capitalul a inundat țara pentru o vreme. Dar un curs de schimb fix și supraevaluat, combinat cu o politică fiscală relaxată, a culminat cu un colaps economic și financiar în 2001. Un boom al materiilor prime a venit în ajutor în timpul președinției Kirchner, până în 2012. Apoi, au apărut devierile.
Problema este că populismul generează așteptări pe care nu le poate îndeplini și există două consecințe, arată „The Economist”. Guvernul lui Alberto Fernández, la fel ca mai mulți dintre predecesorii săi, se finanțează parțial prin tipărirea de bani. Iar argentinienii nu mai au încredere în peso. Toate acestea generează inflație, pe care guvernul o maschează cu rate de schimb multiple, oferind dolari ieftini pentru anumite importuri și discriminând exporturile.
O a doua problemă este faptul că protejează interesele personale - cum ar fi cele ale industriașilor necompetitivi și ale baronilor sindicatelor - care primesc subvenții și privilegii, ceea ce determină un deficit fiscal cronic.
PAPA FRANCISC A FOST MULT TIMP UN SIMPATIZANT AL PERONIȘTILOR
Declinul economic a modificat societatea și a forțat peronismul să se adapteze. După abuzurile dictaturii militare din perioada 1976-1983, guvernele civile au redus dimensiunea și bugetul armatei. Iar sindicatele sunt și ele mai slabe. În ultimii 15 ani, aproape toate locurile de muncă nou apărute au fost la negru. Peronismul a supraviețuit prin organizarea și reprezentarea economiei informale, prin intermediul mișcărilor sociale și al unei rețele clientelare puternice în suburbiile mai sărace ale orașelor.
Aceste mișcări sociale peroniste sunt acum divizate, unele susținându-l pe Fernández, altele pe Kirchner, în timp ce unii lideri sunt mai apropiați de Papa Francisc, care a fost anterior arhiepiscop de Buenos Aires și a fost mult timp un simpatizant al peroniștilor.
Dar peronismul a suferit întotdeauna de tensiuni interne, deși în centru a avut mereu naționalismul. Sub un lider puternic, amploarea peronismului poate fi punctul forte al mișcării. Dar sub un lider slab, poate deveni lâncedă. Cristina Kirchner are capacitatea, încă, de a mobiliza săracii. Dându-se drept victimă și-ar putea face socotelile că va conta în continuare pentru a rămâne la putere.
Sergio Massa reprezintă o altă filieră, mai liberală, a peronismului, care a fost la putere în anii 1990, sub conducerea lui Carlos Menem. Pe măsură ce kirchnerismul se diminuează, acest curent ar putea reveni.
Dar unii cred că peronismul s-ar putea diviza.
CE URMEAZĂ?
Peronismul este atât de adânc împletit în fibra națională, încât este greu de imaginat că va dispărea. Pe termen scurt, declinul peronismului sugerează că opoziția de centru-dreapta va câștiga alegerile de anul viitor, cu condiția să-și poată depăși propriile diviziuni interne și să reușească să respingă concurența lui Javier Milei, un libertarian popular în rândul tinerilor.
Unii politologi cred că opoziția ar putea obține o majoritate absolută în Congres, ceea ce i-ar permite să impună reformele economice radicale pe care Macri le-a evitat. Pe lângă reducerea cheltuielilor pentru a elimina deficitul și unificarea cursului de schimb, acestea includ și combaterea intereselor personale. Astfel de reforme ar putea restabili încrederea în peso, ar putea atrage capitalurile și, în cele din urmă, ar putea stimula creșterea economică.
Următorul guvern, spun alți analiști, va trebui să construiască o coaliție largă. Asta ar putea avea un avantaj. "Criza în care ne aflăm generează un consens pentru schimbare care ne va permite să realizăm ceea ce în alte perioade nu ar fi fost posibil", spune Horacio Rodríguez Larreta, primarul orașului Buenos Aires și, pe hârtie, cel mai puternic candidat al opoziției la președinție.
Așa se face că lungul ciclu populist care a început în 1945 s-ar putea să se apropie de sfârșit în Argentina. Până atunci, argentinienilor nu le rămâne decât să se bucure că sunt, măcar, campionii mondiali la fotbal.
