Într-un raport publicat luni, 26 septembrie, Curtea de Conturi Europeană consideră că statele membre „trebuie să lovească mai puternic” pentru a pune capăt practicilor nereglementate, scrie Le Monde, potrivit Rador.
25 aprilie - MedikaTV - Maratonul Sănătatea Digestiei
27 mai - Eveniment Profit.ro Real Estate (ediţia a IV-a) - Piața imobiliară românească sub aspectul crizei occidentale
La nivel mondial, frauda este masivă și se ridică la milioane de tone. Între 11% și 19% din pești sunt capturați fără a fi declarați, fără licență, fără respectarea dimensiunilor minime sau a cotelor, în afara sezonului de pescuit, cu unelte interzise sau în zone interzise, pe scurt în afara oricărei reglementări.
Uniunea Europeană s-a angajat să elimine de pe piețele sale aceste produse ilegale până în 2020. „Cu toate acestea, nu a reușit”, notează Curtea de Conturi Europeană într-un raport publicat luni, 26 septembrie, care conchide: „Statele membre trebuie să lovească mai tare /în comerțul ilegal/”. Pescuitul ilegal, nedeclarat și nereglementat (INN) este „una dintre cele mai grave amenințări la adresa ecosistemelor marine”, spune Curtea cu sediul la Luxemburg în auditul său asupra mijloacelor puse în aplicare de către cei douăzeci și șapte și Comisia Europeană pentru a combate acest flagel. La nivel global, putem vorbi despre 10 până la 26 de milioane de tone de capturi pe an, cu o valoare cuprinsă între aproximativ 10,4 și 23,9 miliarde de euro, conform estimărilor publicate în Plos One în 2009 și incluse în acest raport. Cu toate acestea, acest comerț ilegal aduce produse mai ales în farfuriile consumatorilor europeni, principalii importatori mondiali de produse pescărești.
Practicile ilegale subminează eforturile de gestionare durabilă a capturilor și „aduc unele stocuri în pragul colapsului”, în timp ce resursa piscicolă este deja sub presiune, cu 94% din populații fie suprapescuite, fie exploatate la capacitatea maximă.
Politica comună în domeniul pescuitului este de competența exclusivă a UE, dar este la latitudinea statelor membre să ofere mijloacele necesare pentru a o implementa. După ce s-a cufundat în labirintul de controale și sancțiuni specifice fiecărei țări, Eva Lindström, responsabilă cu un audit efectuat ca răspuns la o solicitare a Parlamentului de la Strasbourg, a ajuns la concluzia că „eficacitatea parțială” este cauzată de o disparitate prea mare a reglementărilor naționale.
Cu toate acestea, controlul centralizat nu este ușor de realizat. UE importă 60% din produsele din pește pe care le consumă, în principal din Norvegia, apoi din China, Regatul Unit, Ecuador, Maroc, Statele Unite și Islanda – cu cheltuieli de 23 de miliarde de euro în 2020. În același timp, controalele trebuie să se aplice și propriilor flote, fie că desfășoară campanii de pescuit în Marea Baltică, Canalul Mânecii, Marea Mediterană sau Oceanul Indian. Cu cele 79.000 de nave ale lor, flotele europene asigură 6% din producția mondială și generează 6,3 miliarde de venituri pe an.
Pe baza rolului său de jucător global, Europa a instituit în 2008 un sistem de certificare care impune unei țări terțe care și-a acordat pavilionul unei nave de pescuit să exercite controlul asupra acesteia din urmă, indiferent de partea lumii în care își desfășoară activitatea. Acest sistem „a făcut posibilă îmbunătățirea trasabilității și consolidarea controalelor la import”, notează raportorii.
O altă armă nu lipsită de efect: cartonașele galbene și roșii emise împotriva țărilor care nu cooperează în lupta împotriva pescuitului INN. La finalul unui dialog informal nereușit, primul (cartonașul galben) servește drept avertisment, iar al doilea (cartonașul roșu) drept sancțiune drastică: în cel de-al doilea caz, statele membre trebuie să refuze orice import din țara în cauză. Din 2012, au fost inițiate douăzeci și șapte de proceduri, dintre care șase s-au soldat cu cartonaș roșu. Cambodgia și Comore au primit unul. Acest lucru îi face pe raportori să spună că sistemul „s-a dovedit a fi util, dar nu infailibil”, deoarece identifică țări cu care oricum comerțul cu pește este minim.
Prea multe disparități de la un stat la altul
În cadrul UE, statele responsabile de portul în care o navă își descarcă marfa sunt obligate să inspecteze cel puțin 5% din capturile acesteia. De fapt, zelul este foarte variabil de la o țară la alta. Polonia și Danemarca, de exemplu, nu respectă această regulă. Lipsa de omogenitate este evidentă în amenzile aplicate de administrații propriilor pescari pentru abateri administrative grave: pot ajunge la 1.624 de euro în România sau la 600.000 de euro în Spania.
Pentru sancțiunile penale, această sumă poate varia de la 10.224 de euro în Bulgaria la 16 milioane în Estonia. Cu toate acestea, suma medie este de aproximativ 200 de euro în Cipru, iar unele țări precum Spania – principalul „pescar” european – se mulțumesc adesea cu un simplu avertisment, în special față de navele lor mari care pescuiesc departe de apele comunitare. „Ceea ce pune la îndoială” proporționalitatea acestor amenzi „și efectul lor disuasiv”, subliniază auditorii.
Din 2015 până în 2019, în Europa au fost efectuate 345.510 de inspecții, dintre care 13% au detectat cel puțin o încălcare suspectată. Pentru a încuraja cooperarea, Agenția Europeană pentru Controlul Pescuitului coordonează operațiuni comune cu inspectori de diferite naționalități. În 2020, s-au desfășurat astfel 38.450 de operațiuni. De asemenea, UE a planificat să aloce 797 de milioane de euro pentru a ajuta guvernele să-și îndeplinească misiunile de control, adică echivalentul a 15% din Fondul european pentru maritim, pescuit și acvacultură, în perioada 2021-2027.
Cu toate acestea, Curtea de Conturi constată o întârziere clară în acest domeniu: datele privind certificarea capturilor rămân în mare parte notificate pe hârtie și nu sunt partajate cu celelalte țări. Cu toate acestea, Comisia a dezvoltat un instrument informatic numit Catch, care ar facilita detectarea fraudelor și automatizarea controalelor. L-a pus la dispoziția statelor membre în 2019. Din lipsa unei dorințe clare de a-și împărtăși cifrele despre pescuit, care sunt încă extrem de protejate, nicio țară nu îl folosește.
Prin urmare, Bruxelles ia în considerare să facă utilizarea acestuia obligatorie.
