Pe masa discuțiilor privind măsurile de echilibrare a bugetului, incluzând creșteri de taxe și tăierea unor cheltuieli din sectorul bugetar, a fost avansată, dinspre mediul de afaceri, și ideea unei taxe universale aplicate tuturor tranzacțiilor, pe „orice mișcare de bani din economie”, spun pentru Profit.ro surse politice participante la negocierile prezidate de Nicușor Dan.
Înainte de a fi prezentată aici, informația a fost anunțată pe Profit Insider
Argumentul a fost cel al unei baze impozabile extrem de largi care, combinată cu o rată infimă, poate genera venituri substanțiale pentru buget. Cu alte cuvinte, taxarea „oricărei mișcări de bani” în economie – chiar și cu o fracțiune mică per tranzacție – poate aduce fonduri considerabile statului, într-un mod dificil de evitat de contribuabili și eficient de colectat, a fost arătat.
Spre deosebire de impozitele tradiționale, care se pot sustrage sau evita mai ușor, o astfel de taxă micro per tranzacție ar cuprinde practic toate fluxurile financiare.
Băncile comerciale și ceilalți procesatori de plăți ar acționa practic ca agenți de încasare (withholding agents) ai statului, reținând taxa în momentul procesării fiecărei tranzacții, similar felului în care astăzi rețin comisioane bancare sau anumite impozite la sursă.
"S-a invocat că actualul context este favorabil implementării unei asemenea taxe, că transformarea digitală în creștere – de la servicii de e-guvernare la adopția pe scară largă a plăților electronice și a identității digitale – înseamnă că infrastructura și obiceiurile utilizatorilor sunt deja existente pentru o micro-taxă digitală.
Tot mai mulți români folosesc carduri, internet banking și plăți mobile, ceea ce indică faptul că mecanismele necesare colectării automate sunt deja funcționale la scară largă. Principala sarcină tehnică ar fi coordonarea și testarea riguroasă a sistemelor existente, nu inventarea unor tehnologii noi de la zero. Cu o planificare adecvată, România ar putea fi pregătită ca, până în 2026, să pună în funcțiune un sistem care reține automat câțiva bănuți din fiecare tranzacție și îi direcționează către vistieria publică, fără a perturba semnificativ experiența utilizatorilor", relatează sursele citate.
A fost avansată și o proiecție a veniturilor suplimentare astfel obținute, de aproximativ 50 de miliarde lei anual, conform surselor Profit.ro.
În 2022, sistemul național de decontări interbancare de mare valoare (ReGIS, sistemul de plăți în timp real al BNR) a procesat aproximativ 16.198 de miliarde lei în tranzacții financiare
În 2023, volumul tranzacțiilor prin ReGIS a explodat, la peste 25.000 de miliarde lei (echivalentul a ~5.000 de miliarde euro). Această sumă reflectă toate plățile interbancare de mare valoare și decontările nete, indicând ordinul de mărime al bazei potențial taxabile.
Pe lângă plățile interbancare mari, și plățile de retail adaugă volume semnificative. De exemplu, plățile cu cardul au însumat ~483 de miliarde lei în 2022.
Transferurile prin sistemele automate de plăți de retail (precum tranzacțiile IBAN, plăți de utilități, debitări directe) și alte instrumente (ordine de plată, plăți instant, etc.) contribuie, la rândul lor, cu trilioane de lei anual.
Pentru a ilustra relația dintre volumul tranzacțiilor și rata necesară a taxei a fost prezentat și un tabel cu scenarii ipotetice:
Volum anual al tranzacțiilor (RON) Rată aproximativă a micro-taxei (pentru ~50 mld. RON/an)
~15.000 miliarde RON ~0,33% (33 puncte de bază)
~25.000 miliarde RON ~0,20% (20 puncte de bază)
~40.000 miliarde RON ~0,125% (12,5 puncte de bază)
~50.000 miliarde RON ~0,10% (10 puncte de bază)
Tabla de mai sus estimează cotele necesare ale micro-taxei în funcție de volumul anual de tranzacții impozitat.
S-a arătat că, într-un scenariu conservator, în care s-ar putea taxa doar ~15.000 de miliarde RON (dacă baza ar fi mai îngustă sau dacă inițial nu toate tranzacțiile ar fi captate), ar fi necesară o rată în jur de 0,33% pentru a strânge ~50 mld. RON.
Dacă însă se taxează întregul spectru al tranzacțiilor (inclusiv plățile în lei și în valută, la niveluri comparabile cu volumul din 2023, ~25 de mii de miliarde RON), o rată de circa 0,2% (20 de bani la fiecare 100 RON tranzacționați) ar fi suficientă.
Iar în ipoteza creșterii economice și a continuării digitalizării, volumul anual ar putea urca spre 40–50 de mii de miliarde RON; în acest caz, cota necesară poate scădea spre 0,1% sau chiar mai puțin.
A mai fost invocat că și o fracțiune foarte mică din fiecare tranzacție poate genera venituri semnificative pentru buget. De pildă, o micro-taxă de 0,2% înseamnă doar 2 RON la fiecare 1.000 RON tranzacționați – o sumă abia sesizabilă pe tranzacție individuală. Însă aplicată universal, o asemenea taxă modestă ar totaliza aproximativ 50 de miliarde RON pe an, atingând astfel obiectivul de venit propus. Cu alte cuvinte, a fost argumentat că fiecare contribuție per tranzacție este infimă, dar efectul cumulat la nivel național este major.
Pe masă au fost puse și exemple de funcționare
• Transferuri bancare (ordin de plată, OP/ACH/SEPA):
S-a arătat că toate băncile care operează în România își vor adapta sistemele de procesare a plăților pentru a include micro-taxarea. Ori de câte ori un deținător de cont bancar transferă bani (fie că face un virament între conturi, o plată a unei facturi, o debitare directă pentru utilități, etc.), sistemul bancar va calcula automat micro-taxa (de exemplu, 0,2% din suma transferată) și o va deduce instant, virând suma respectivă către Trezoreria Statului.
Taxa s-ar aplica atât tranzacțiilor în monedă națională (RON), cât și celor în valută, atâta timp cât cel puțin una dintre părțile tranzacției (plătitor sau beneficiar) este rezident(ă) sau instituție din România.
Pentru plățile transfrontaliere, mecanismul explicat a fost: dacă o bancă din România debitează contul unui client pentru a trimite bani în străinătate, acel debit va fi taxat ca oricare altul; dacă o plată sosește din afara țării într-un cont românesc, creditul ar putea fi de asemenea taxat.
Totuși, pentru a evita dublarea taxării la transferurile internaționale (o dată în țara de origine și o dată la destinație), România ar putea opta să taxeze doar una dintre etape (cel mai probabil ieșirile de bani). Un principiu folosit în Brazilia și Columbia a fost de a taxa banii când părăsesc contul local, nu neapărat când intră, ceea ce reduce riscul de dublă impunere. Astfel, în practică, transferurile internaționale ieșitoare din conturile românești ar suporta micro-taxa, în timp ce cele intratoare (sumele primite din afară) ar putea fi scutite.
• Plăți cu cardul (card de credit/debit): Implementarea s-ar putea realiza fie la nivelul băncii emitente a cardului, fie la nivelul băncii acceptatoare (acquirer) în momentul decontării tranzacției. De exemplu, dacă un consumator cumpără alimente de 100 RON cu cardul la supermarket, banca emitentă a cardului ar putea adăuga automat 0,2 RON (presupunând o cotă de 0,2%) drept taxă pe tranzacție și ar vira acești 20 de bani către guvern.
Acest cost poate fi fie atribuit direct plătitorului, fie dedus din suma virată comerciantului (în funcție de cum va fi definit prin lege, pentru a fi consistent – autoritățile trebuie să stabilească clar dacă taxa cade în sarcina plătitorului sau a beneficiarului, pentru a exista uniformitate).
În România, rețeaua de carduri a procesat ~2 miliarde de tranzacții în 2022 (în valoare totală de ~483 miliarde RON).
• Plăți mobile și fintech: Plățile efectuate prin aplicații mobile sau portofele electronice (transferuri peer-to-peer prin aplicații fintech, portofele digitale nebancare, etc.) în cele din urmă implică mutarea banilor în conturi bancare sau în registre de monedă electronică, deci ele pot fi taxate similar.
Companiile fintech autorizate ca instituții de plată ar fi obligate prin lege să perceapă micro-taxa pentru orice fonduri care ies din portofelul sau contul unui utilizator. De exemplu, dacă o aplicație locală de plăți permite transferuri instantanee între utilizatori, atunci de fiecare dată când un utilizator trimite bani altuia sau își retrage bani din portofel în contul bancar, aplicația trebuie să deducă taxa aferentă. Infrastructura de open banking dezvoltată în România în ultimii ani (care deja gestionează sute de mii de tranzacții inițiate prin terți) poate fi valorificată și extinsă pentru a se asigura că chiar și inițiatorii terți de plăți respectă aplicarea taxei. În esență, orice aplicație sau serviciu care interacționează cu sistemul bancar ar folosi fie API-uri fiscale dedicate, fie facilitățile incorporate ale băncilor, pentru a aplica această mică prelevare la fiecare tranzacție relevantă.
Deși pentru utilizatorii finali experiența ar rămâne aproape neschimbată, în „spatele cortinei” fiecare transfer realizat printr-un fintech ar declanșa mecanismul de reținere a micro-taxei înainte ca banii să ajungă la destinatar.
• Tranzacții în numerar (cash): Retragerile de numerar de la bancomate (ATM) și depunerile de numerar la bancă sunt mișcări de fonduri din/în conturi, deci ar fi tratate ca orice alt debit sau credit și ar purta micro-taxă. Concret, dacă o persoană scoate bani de la ATM, suma retrasă – să zicem 1.000 RON – ar fi supusă imediat taxei de 0,2%, banca reținând 2 RON suplimentari ce merg la buget.
La fel, depunerea de numerar în cont ar fi considerată o tranzacție creditată, taxabilă (dacă legea nu va decide altfel pentru a încuraja depunerile; detaliile trebuie stabilite).
Aplicarea asupra criptomonedelor
S-a mai arătat că legea va trebui să acopere, pe cât posibil, și tranzacțiile cu active digitale, pentru a preveni ca acestea să devină o portiță majoră de evitare a taxei.
Cea mai practică abordare este de a viza punctele de conversie între monedele fiat și criptomonede, în special tranzacțiile prin bursele de criptomonede reglementate (exchange-uri) care operează în jurisdicția României. Concret, dacă un utilizator român transferă lei într-o platformă cripto (de exemplu, își alimentează contul de exchange cu lei prin transfer bancar sau card pentru a cumpăra Bitcoin), acel transfer fiat inițial către exchange va fi tratat ca o tranzacție bancară obișnuită și va suporta micro-taxă (la fel ca orice plată către un terț). Invers, când un exchange cripto retrage bani înapoi către contul bancar al unui utilizator (de exemplu, cineva vinde cripto și scoate euro sau lei într-un cont local), acea plată către client – fiind tot un transfer către un cont românesc – va fi taxată similar.
Astfel, intrările și ieșirile de bani între sistemul bancar și ecosistemul cripto pot fi captate de taxă, atâta timp cât se desfășoară prin intermediari reglementați.
Mai dificil de abordat sunt tranzacțiile cripto-cripto (schimbul unei monede digitale cu alta) sau transferurile pe lanț (on-chain) între portofele private, deoarece acestea nu implică deloc monedă fiat sau instituții financiare care pot acționa ca agenți de reținere. Astfel de operațiuni nu pot fi taxate direct de autoritățile române, întrucât au loc într-un sistem descentralizat și pseudonim, unde statul nu are pârghii imediate.
Pentru a adresa această lacună, a fost arătat că s-ar putea impune obligații suplimentare exchange-urilor cripto licențiate în România: de pildă, statul ar putea cere acestor platforme să aplice micro-taxarea și asupra tranzacțiilor cripto-cripto efectuate de rezidenți români pe platformele lor, pe baza valorii în lei a tranzacției. (O analogie ar fi modul în care unele jurisdicții aplică TVA pe comisioanele percepute de exchange-uri sau pe anumite tranzacții cripto.)
De exemplu, dacă un utilizator schimbă Bitcoin cu Ether folosind o platformă domestică, platforma ar putea calcula 0,2% din valoarea tranzacției și ar reține acea sumă (în lei) drept taxă către stat. Desigur, punerea în practică a unei asemenea măsuri depinde de cooperarea platformelor și de capacitatea de a geolocaliza sau identifica utilizatorii români (eventual impunând restricții platformelor nereglementate care nu percep taxa).
A mai fost argumentat că autoritățile ar putea, de asemenea, să clarifice prin lege că utilizarea criptomonedelor pentru cumpărarea de bunuri sau servicii pe teritoriul național va fi considerată echivalentă cu o plată monetară și, deci, supusă micro-taxei. În practică, aceasta ar însemna că dacă un comerciant acceptă plata în crypto, contravaloarea acelei plăți ar trebui asimilată unei tranzacții financiare și taxată corespunzător (poate tot prin intermediul procesatorului de plăți sau al platformei care intermediază conversia crypto-lei).
Totuși, punerea în executare a unei asemenea prevederi ar fi dificilă în lipsa cooperării părții implicate – ar necesita ca firmele care acceptă cripto să înregistreze și să raporteze aceste plăți, ceea ce este greu de controlat dacă se întâmplă peer-to-peer fără un intermediar.
În concluzie, pentru domeniul cripto, cadrul legal va trebui să fie foarte explicit și să acopere cât mai multe scenarii posibile, obligând toți actorii reglementați să aplice taxa la punctele de contact cu economia formală (intrări/ieșiri fiat) și, pe cât posibil, chiar pe tranzacțiile cripto de pe platformele locale. Chiar și așa, este de așteptat ca o parte din tranzacțiile cripto (cele complet descentralizate) să rămână în afara razei de acțiune a micro-taxei – aceasta fiind o zonă de evaziune greu de eliminat, care însă la momentul actual reprezintă un segment relativ mic din totalul tranzacțiilor cetățenilor obișnuiți.
Riscuri și efecte negative potențiale
A fost admis că unul dintre principalele reproșuri ce pot fi aduse unei taxe generalizate pe tranzacții este caracterul cvasi-regresiv – dacă se aplică uniform, cei cu venituri mici ar putea ajunge să plătească o proporție mai mare din venitul lor sub formă de micro-taxă, comparativ cu cei bogați.
Motivul este că persoanele sărace tind să cheltuiască și să transacționeze aproape întregul lor venit (pe chirie, alimente, facturi etc.), fiecare utilizare a banilor implicând micro-taxa, în timp ce persoanele mai înstărite pot economisi sau investi o parte semnificativă din venit (sumele economisite nu sunt taxate până când nu sunt mișcate) sau pot efectua unele tranzacții prin conturi externe, suportând astfel mai puține taxări succesive.
Fără o proiectare atentă, povara micro-taxei ca procent din venit ar putea cădea mai greu pe umerii celor săraci decât ai celor bogați – o critică adesea adusă taxelor indirecte foarte largi (precum TVA) și taxelor pe tranzacții. Acest efect nu ar însemna neapărat sume mari în valoare absolută (nevoiașii ar plăti câțiva zeci de lei pe an, dată fiind rata mică, dar ca procent din venitul lor ar putea fi notabil), însă ridică o problemă de echitate socială.
Pentru a contracara acest risc, s-a arătat în discuii că autoritățile vor trebui să ia în considerare măsuri de protecție sau compensare: de exemplu, s-ar putea exclude de la taxare tranzacțiile legate de ajutoare sociale sau alte plăți guvernamentale de subzistență, garantând că prestațiile pentru cei vulnerabili nu sunt erodate de micro-taxă.
O altă abordare este ajustarea altor taxe: guvernul ar putea reduce impozite care apasă mai mult pe categoriile defavorizate (cum ar fi TVA la alimente de bază, accizele la utilități, ș.a.) folosind o parte din veniturile nou colectate, astfel încât efectul net asupra gospodăriilor sărace să fie neutru sau pozitiv.
De asemenea, se pot oferi subvenții directe sau beneficii suplimentare către gospodăriile cu venituri mici, pentru a compensa chiar și acei câțiva zeci de lei pe an pe care i-ar plăti ca micro-taxă. De exemplu, dacă un cetățean mediu face ~20.000 RON plăți pe an (prin cumpărături și transferuri) și ar plăti ~40 RON anual la o cotă de 0,2%, Guvernul ar putea argumenta că îmbunătățirea serviciilor publice ori reducerile paralele de taxe îi vor aduce acelui cetățean beneficii mai mari de 40 RON, deci per ansamblu va ieși în câștig.
Efect de cascadă și posibile presiuni inflaționiste
O taxă pe tranzacții se aplică la fiecare schimb de bani, ceea ce înseamnă că dacă un produs trece prin mai multe etape de la producător la consumator, taxa se va aplica la fiecare nivel. Acest fenomen de impozitare în cascadă poate duce la creșterea cumulată a costului unui bun sau serviciu.
De exemplu, într-un lanț economic simplificat – producător → angrosist → detailist → consumator – dacă bunul este tranzacționat de 4 ori și fiecare plată e taxată cu 0,2%, atunci în prețul final se vor regăsi cam 0,8% cost adăugat de taxă (presupunând că fiecare intermediar transferă costul mai departe).
Chiar dacă 0,8% nu reprezintă mult, pe ansamblul economiei acest lucru s-ar putea traduce printr-o creștere ușor peste normal a nivelului general al prețurilor (un impuls inflaționist unic, nu neapărat o inflație persistent accelerată, ci o ajustare de nivel). Într-o țară deja confruntată cu probleme de inflație, chiar și o mică creștere suplimentară de prețuri poate fi sensibilă.
Afaceriile vor tinde să transfere aceste costuri către consumatori sub forma unor prețuri ușor mai ridicate, mai ales acolo unde marjele sunt strânse. Pe lângă efectul de preț, sectoarele care implică numeroase tranzacții intermediare – de exemplu, sectorul financiar (tranzacții frecvente), firmele de trading, sau industrii cu lanțuri lungi de aprovizionare – vor suporta costuri mai mari cumulate, ceea ce le poate afecta rentabilitatea și distorsiona alocarea resurselor în economie.
De pildă, companiile ar putea fi stimulate să se integreze pe verticală (producătorul să cumpere distribuitorul, etc.) doar pentru a evita tranzacțiile inter-firme taxabile, chiar dacă din punct de vedere al eficienței economice separate ar fi fost mai optim. Pe termen lung, se știe că taxarea cumulativă în lanț este o ineficiență economică – spre deosebire de TVA, care acordă credit pentru taxele plătite anterior și astfel evită efectul de cascadă, micro-taxa nu ar avea un mecanism de compensare între etape.
Acest lucru ar putea determina anumite restructurări în modul în care firmele își desfășoară tranzacțiile (pentru a reduce numărul de plăți intermediare) și ar putea duce la o ușoară scădere a volumului tranzacțional față de un scenariu fără taxă (nu neapărat scădere economică reală, dar o eficiență mai redusă a circuitului banilor).
În concluzie, s-a arătat că deși micro-taxa are o rată mică, efectul său cumulat pe lanțurile de tranzacții poate fi semnificativ și trebuie monitorizat: se poate manifesta printr-o creștere singulară a prețurilor (~0,5–1% ipotetic) și prin posibile schimbări de comportament ale firmelor în direcția reducerii numărului de tranzacții formale.
Deplasarea tranzacțiilor către off-shore sau criptomonede
A mai fost avertizat că actorii cu resurse mai mari (persoane bogate, companii) ar putea încerca să redirijeze o parte din tranzacții prin conturi din străinătate sau prin ecosistemul cripto, astfel încât plățile lor să nu intre sub incidența taxei românești.
De exemplu, o firmă românească ar putea deschide un cont bancar într-o țară vecină și ar putea plăti de acolo un furnizor, evitând astfel taxa (deși, dacă operațiunea implică totuși un debit dintr-un cont românesc la un moment dat, nu scapă; deci nu e simplu). Ori două entități românești ar putea conveni să-și regleze obligații mutuale folosind criptomonede (Bitcoin, stablecoin) în locul unui transfer bancar, pentru a nu plăti taxa – de exemplu, un importator și un furnizor extern și-ar putea deconta facturile în criptomonedă.
Totuși, s-a arătat că asemenea scheme de evitare se lovesc de mai multe obstacole: în cazul conturilor externe, banii tot trebuie la un moment dat convertiți în lei pentru a fi folosiți intern (firmele au cheltuieli locale, salarii etc.), iar controalele valutare și normele bancare pot detecta fluxuri suspecte.
În cazul cripto, volatilitatea, lipsa de acceptare largă și reglementarea incipientă fac dificilă utilizarea pe scară largă în locul banilor tradiționali, mai ales pentru sume mari. Autoritățile pot impune obligații de raportare și restricții și în aceste zone (deja exchange-urile cripto au KYC și raportări, iar plățile în numerar și externe sunt monitorizate prin AML).
Au fost avansate și măsuri de comunicare și acceptare publică
Pentru ca o asemenea taxă să fie implementată cu succes, s-a arătat că nu este suficient să existe un cadru tehnic și legal – este esențial să fie câștigată încrederea și cooperarea publicului și a mediului de afaceri. O strategie bine gândită de comunicare și relații publice, precum și implicarea activă a stakeholder-ilor, vor fi vitale pentru acceptarea publică a micro-taxei și pentru evitarea opoziției care ar putea deraia inițiativa. Iată câteva strategii cheie care ar putea fi avute în vedere:
• Comunicarea clară a beneficiilor (mesaj public atractiv): Guvernul ar trebui să articuleze într-un mod simplu și convingător de ce se introduce această taxă și ce beneficii concrete va aduce cetățenilor. Mesajele trebuie să evidențieze caracterul ei minor per tranzacție, dar impactul major la nivel național.
De exemplu, s-ar putea promova un mesaj de tipul: “O micro-taxă de doar câțiva bani pe fiecare tranzacție va aduce 50 de miliarde de lei anual pentru sănătate publică, educație și infrastructură. Aceasta va permite României să reducă deficitele și să investească în viitorul nostru, fără majorări semnificative de alte taxe.” Dacă este încadrată ca un act patriotic – o contribuție minusculă pe care fiecare cetățean o aduce pentru binele comun – oamenii ar putea privi măsura cu mai multă îngăduință și chiar mândrie.
"Este util să se facă paralele accesibile: de pildă, compararea micro-taxei cu conceptul de “gas fee” din blockchain (o analogie pentru generația digitală) sau cu ideea de a plăti un mic tarif pentru un beneficiu mare (precum o vinietă ieftină ce finanțează autostrăzi mai bune).
Astfel de paralele pot face conceptul mai ușor de înțeles și de acceptat", s-a afirmat în discuții.
S-a mai arătat că o modalitate de a câștiga sprijin este ca veniturile colectate din micro-taxă să fie destinate unor cauze populare. Dacă cetățenii știu că banii strânși merg direct, de exemplu, într-un fond național pentru modernizarea spitalelor sau pentru consolidarea sistemului public de pensii, ei pot fi mai dispuși să accepte noua taxă.
România ar putea lua în considerare adoptarea, concomitent cu legea taxei, a unei prevederi sau legi-cadru care să îndrume utilizarea fondurilor către proiecte specifice (fără a lega mâinile guvernului excesiv, totuși, deoarece supra-alocarea poate diminua flexibilitatea bugetară).
De asemenea, un raport periodic public despre cum sunt folosiți banii poate întări narațiunea pozitivă. De exemplu: “În trimestrul X, micro-taxa a adunat Y milioane lei, care au finanțat repararea a 1000 km de drumuri județene și construcția a 5 spitale regionale.” Astfel de rapoarte concrete vor arăta oamenilor rezultatele tangibile ale contribuției lor mărunte și vor consolida încrederea că banii nu se risipesc.
Măsuri de compensare pentru cei vulnerabili
S-a arătat că, pentru a răspunde criticilor legate de echitate (discutate anterior), Guvernul ar trebui să pregătească și să comunice măsuri compensatorii menite să protejeze categoriile vulnerabile. De exemplu, s-ar putea anunța concomitent reduceri de taxe care afectează în mod disproporționat populația cu venituri mici, folosind o parte din noile venituri (precum reducerea TVA la alimente de bază sau scutirea de impozit pe venit pentru anumite plafoane, etc.).
Alternativ sau complementar, s-ar putea crește anumite beneficii sociale (alocații, ajutoare) pentru a mai mult decât compensa costul estimat al micro-taxei asupra gospodăriilor sărace. Dacă, de pildă, se calculează că o familie cu venit minim va plăti ~30 RON pe an micro-taxă, atunci o majorare ușoară a ajutorului de încălzire sau a altui beneficiu cu 50 RON/an ar putea fi argumentată ca măsură de protecție, astfel încât nimeni din categoriile defavorizate să nu fie pe pierdere.
"Este important ca Guvernul să poată spune: “Da, veți plăti poate 3 lei pe lună în plus prin această micro-taxă, dar vă reducem altă povară cu 5 lei pe lună și în plus veți vedea drumuri mai bune și servicii publice mai de calitate.” Majoritatea cetățenilor trebuie să simtă că ies pe plus ca urmare a întregului pachet de politici din jurul micro-taxei", a fost argumentat.
S-a admis că o implementare bruscă a taxei, peste noapte, ar putea șoca publicul și genera opoziție sau confuzie, astfel că s-ar recomanda o fază de tranziție: de exemplu, în primul an de aplicare (să zicem 2026), taxa ar putea fi introdusă la o cotă redusă la jumătate (0,1%), urmând să fie crescută la nivelul țintă (0,2% de exemplu) în 2027, odată ce sistemele funcționează optim și populația s-a obișnuit.
Această creștere gradată ar oferi timp atât infrastructurii financiare să se adapteze, cât și cetățenilor să înțeleagă noua taxă fără percepția unui șoc financiar imediat. În paralel, pe parcursul perioadei de introducere, statul ar trebui să deruleze o amplă campanie de educare publică.
Aceasta ar explica, cu exemple simple, cum funcționează taxa și de ce impactul asupra fiecărui individ este minuscul. De pildă, mesajul ar putea fi: “La o cumpărătură de 100 RON la magazin, se va adăuga o micro-taxă de doar 20 de bani – probabil nici nu o veți observa, însă adunată la nivel național, ea înseamnă școli și spitale mai bune.”
Tot în această campanie trebuie clar explicat ce nu se taxează (pentru a combate eventuale zvonuri alarmiste – de tipul “ți se taxează banii din cont doar pentru că îi ai acolo” – complet fals, taxa se aplică doar când îi miști). Este bine ca publicul să știe că, de exemplu, banii lichizi ținuți acasă nu sunt taxați pur și simplu, ci doar când intră sau ies din bancă.
De asemenea, se pot pune la dispoziție linii telefonice sau site-uri de informare unde cetățenii să poată pune întrebări, iar băncile ar trebui să își instruiască personalul de front-office să explice apariția noii linii pe extrasul de cont (dacă un client vede o linie “taxă micro-tranzacție 0,2 RON” să poată primi lămuriri imediate).
Exemple internaționale (Brazilia, Columbia, Argentina)
Brazilia a introdus în anii ’90 o taxă denumită „Contribuția Provizorie asupra Mișcărilor Financiare” (CPMF), care a impozitat la sursă debitele din conturile bancare la rate mici, inițial ~0,2%, ajungând temporar până la 0,38%. Practic, aproape orice retragere de bani dintr-un cont bancar era taxată.
De exemplu, emiterea de cecuri sau plăți din cont în valoare totală de 1.000 R$ într-o săptămână genera o taxă de 3,8 R$ către stat.
Taxa a fost însă abrogată în 2007, pe fondul presiunii opozanților politici. Ulterior, Brazilia a suferit un gol bugetar de circa 40 de miliarde (R$) în 2008.
Columbia aplică în prezent o taxă permanentă pe tranzacțiile financiare, cunoscută sub numele de GMF sau “impuesto a las transacciones financieras 4×1000”. Aceasta constă într-un impozit de 0,4% perceput la retragerile de fonduri din conturile bancare.
Băncile (și Banca Centrală) acționează ca agenți de colectare, reținând automat taxa la sursă atunci când un client scoate bani din cont. Sunt prevăzute unele excepții limitate – de exemplu, transferurile între două conturi ale aceluiași deținător sunt scutite, pentru a nu penaliza operațiunile interne de gestionare a lichidității (mutarea banilor între conturile proprii). Însă, în linii mari, orice ieșire de bani dintr-un cont (dispoziție de fonduri) suportă impozitul de 0,4%.
Taxa GMF, deși introdusă inițial ca măsură temporară, a rămas în vigoare, fiind prelungită repetat.
Argentina a avut, în perioada 1984–1992, o taxă pe tranzacțiile bancare (atât pe depunerile, cât și pe retragerile de numerar din bănci).
De asemenea, Australia a aplicat, între 1982–2002, un impozit pe debitările din conturile bancare (taxa pe cecuri și alte retrageri) pentru anumite tipuri de conturi.
State europene – precum Franța sau Italia – impun o mică taxă pe tranzacțiile cu acțiuni (titluri de valoare).
